Voltaire e un nume uriaş al literaturii universale. Au trecut mai mult de 230 de ani de când existenţa sa umană s-a terminat. Şi tot atâta timp de când a devenit nemuritor ca scriitor, ca filozof, ca om de cultură. Nemurirea aceasta poate fi demonstrată, poate fi înţeleasă şi argumentată probabil prin fiecare povestire, roman, sau tratat filozofic scrise de autorul francez. „Zadig” confirmă cele afirmate mai înainte.
Autorul povestirii spune multe adevăruri care nu pot fi puse la îndoială nici acum şi nu vor fi niciodată contestabile. Eroul principal este Zadig, care a trăit în vremea Babilonului, pe vremea regelui Moabdar. Interesante trăsături de caracter avea acest personaj:
„Deşi tânăr şi bogat, ştia să-şi înfrâneze pasiunile. Nu se silea să pară ce nu era.”

Mi se pare mie, sau pe la noi mulţi se silesc să pară ceea ce nu sunt?... Zadig era un tip bine instruit: „din me¬tafizică ştia ce s-a ştiut în toate timpurile, adică foarte puţin lucru.”

modest: „ Zadig învăţase din cartea întâi a lui Zoroastru că iubirea de sine este un balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl înţepi.”

şi se pare că ştia să tacă atunci când cei din jurul său „vorovăiau” (cum superb se exprima Dimitrie Cantemir): „nu-şi bătea joc niciodată de vorbele acelea atât de puţin lămurite, atât de fără şir şi atât de zgomotoase, de bârfelile îndrăzneţe, de afirmaţiile igno¬rante şi giumbuşlucurile grosolane, în sfârşit de toată zarva aceea deşartă care, la Babilon, se chema con¬versaţie”.

Trebuie să recunoaştem că e o definiţie foarte complexă, foarte exactă şi actuală a conversaţiei...

Pe lângă aceste calităţi remarcabile, mai avea una: „ Zadig, fiind foarte bogat şi deci având prieteni, [...]”

Zadig o iubeşte pe Azora şi trăieşte fericit cu ea o lună; apoi, se vădi că aleasa inimii era superficială pentru că „se prea grăbea să creadă că tinerii cei mai chipeşi erau şi cei mai plini de duh şi de virtute.”

După scurt timp, Azora e anunțată de servitorii ei (fusese plecată de-acasă două zile) că Zadig murise şi deja fusese înmormântat. Se pare că zicala „prietenul la nevoie se cunoaşte” poate fi înțeleasă aşa cum ne place s-o înţelegem, dar în egală măsură şi în sens peiorativ...Zadig are un prieten, pe Cador.
„Azora plânse, îşi smulse părul şi se jură că are să moară. Seara, Cador îi ceru voie să vină s-o vadă şi plânse alături de dânsa. A doua zi plânseră mai puţin şi prânziră împreună. Cador îi spuse că prie¬tenul lui îi lăsase cea mai mare parte din avere şi îi măr¬turisi că ar fi foarte fericit să împartă averea cu dânsa. Doamna plânse, se supără, apoi se domoli. Cina fu mai lungă decât prânzul. Stătură de vorbă cu mai multă încredere. Azora îl lăudă pe cel mort, dar mărturisi că Zadig avea metehne care îi lipseau lui Cador.”

În continuarea povestirii, Zadig, care de fapt era viu şi bine-merçi, are parte de tot felul de aventuri din care scapă datorită inteligenţei şi priceperii în mânuirea armelor. Personajul principal pleacă în lume unde are parte de întâmplări din care reies o serie întregă dintre tarele omenirii: prejudecăţile, ignoranţa, legile absurde, chiar prostia. Zadig „... văzu cât este de primejdios câteodată să ştii prea multe şi se jură ca de acum înainte să nu mai spună ce vede.”

Şi chiar nu spune ce vede, deşi vede un prizonier evadat din închisoare. Bietul Zadig recunoaşte într-un moment de introspecţie: „Ce primejdios e să te uiţi  pe fereastră!”

Apoi soarta îi surâde lui Zadig, care ajunge prim-ministru cu dreptul de a judeca oamenii. Voltaire zice că „ De la dânsul au păstrat popoarele acest mare prin¬cipiu: că e mai bine să scapi pe un vinovat decât să osândeşti pe un nevinovat. Zadig era de părere că legile erau făcute ca să ajute pe oameni, nu numai să-i spe¬rie.”

Cel mai greu i-a fost eroului lui Voltaire să se lupte cu mentalităţile vremii şi cu insuficienţa cunoştinţelor ştiinţifice.
„ Aşadar, îl învinuiră pe Zadig că are păreri greşite despre oastea cerească; aduseră mărturie împotriva lui şi se jurară că l-au auzit spunând că stelele nu se culcă în mare. Această hulă îngrozitoare cutremură pe judecători. Fură cât pe ce să-şi rupă hainele [...].”

Nişte întâmplări extraordinare îl poartă pe Zadig în diferite ţări de unde scapă datorită inteligenţei sale, ţări în care i-ar fi imposibil să revină:
„Dar unde să mă duc? în Egipt voi fi rob, în Arabia ars, în Babilon spânzurat.”

Desigur că în toate discuţiile dintre personaje, reiese foarte clar filozofia lui Voltaire. Când stă de vorbă cu un pustnic despre pasiuni şi cât pot fi acestea de primejdioase, replica pustnicului e absolut extraordinară: „Ele  sunt  vânturile  care  umflă   pânzele  corabiei: uneori   o   scufundă; dar   fără   ele  corabia   n-ar   putea merge. Fierea te face mânios şi bolnav; dar fără fiere omul n-ar putea trăi. Totul pe lume este primejdios şi totul e de trebuinţă.”

Fără îndoială, aventurile lui Zadig şi modul cum acesta scapă din ele lasă „urme”. Iar impresia cea mai puternică pe care mi-a lăsat-o cartea am găsit concentrată într-o frază a unui înger deghizat în pustnic:
„Oamenii, spuse îngerul Jesrad, judecă tot fără să cunoască nimic.”