Stropi de târziu

Se scutură lumina din crengi! Cu înc-o toamnă
Sunt mai bătrân! Nimic nu-i cum a fost!
Se lasă-n suflet bruma şi Timpul mă însamnă,
Să-ncep a înţelege că totu-i fără rost?



Degeaba-i încărcată a inimii livadă,
Că mâna ce-o aşteaptă nu vine la cules.
Şi fructele, rotunde, pe jos încep să cadă,
Şi totu-i fără noimă şi fără înţeles.

E toamnă iar. Sunt singur şi gândul mi-e la tine!
Şi numele-ţi – fruct dulce – pe buze-l simt şi-l ştiu,
Dar eşti aşa departe şi-atât de frig e-n mine,
Că mă-nvelesc pe suflet cu stropii de târziu.

Se-apropie sfârşitul? Să plâng nu are rost,
Nimic în astă viaţă nu este cum a fost.


Mărturisire

E toamnă iar şi iar mă dor cocorii
Ce pleacă zgribuliţi de vânt şi ploi,
Săgeata lor îmi sângerează zorii
Ce i-am visat de-atâtea ori în doi.

Bucăţi de jar, de lună şi smaralde
Cad de pe crengi văzduhu-agonizând;
Lumina toamnei a-nceput să-mi scalde
Şi sufletul şi gândul, rând pe rând.

Au adunat gutuile lumină,
Ciorchinii sufletului s-au brumat,
Doar plugul raţiunii îmi dezbină
Dorinţele de ce-am realizat.

Şi iar te-adun, te chem de peste vreme,
Cu miezul bun cad nucile din gând;
Simt toamna în văzduh, dar nu te teme,
Am să te-aştept mereu, ca azi, oricând.



Târziu de toamnă

    E toamnă, e târziu și nu știu cine
Își picură din cer tăcerea mută!
Te simt cum vii să tulburi iar în mine
Tăcerea sufletului. Taci și-ascultă!

Nu zi nimic; nu tulbura tăcerea!
Tu nu-ți dai seama? Un cuvânt de-ai spune
Ai deștepta în mine iar durerea
Iubirii care-ar vrea să se răzbune.

Abia am reușit s-o mint, și-acum
Tu vii s-aduci cu tine iar regret?
Să o trezești cu-al tău parfum?
Nu o trezi! Te rog pășește-ncet!

I-am spus că e târziu și că-n grădină
Și florile-au murit, fiindcă e toamnă,
Că nu mai au căldură și lumină
Și chipul tău nimic nu mai înseamnă!

Tu nu observi ce liniște e-n mine?
Cum toamna-și fredonează trist cântarea?
Cum picură…tăcere, nu știu cine,
Și peste toate-așterne-ncet uitarea?





Strofă rătăcită

Pe cruce de milenii doarme-un munte
Și-n inimă iar maluri s-au surpat,
Memoria mi-o seacă ierbi cărunte
Și strâng în pumni cenușa unui sfat.



Rugă
 
Dezleagă-mă, Părinte, de strâmbul jurământ,
Iartă-mi fărădelegea de a mă crede zeu,
Prin închinare sfântă, roagă pe Dumnezeu
Să-mi curețe păcatul ce-l am pe-acest pământ.

Am rătăcit cărarea și-am necinstit cuvântul
Și toată-nvățătura am ocolit-o-n drum,
Cartea de căpătâi s-a transformat în scrum
Și prin unghere strâmbe a-mprăștiat-o vântul.

Dezleagă-mă, Părinte, de-acest urât blestem
Care m-aruncă-n hăul păcatului și-al urii
Și dă-mi lumina sfântă din scoarțele Scripturii,
Cu glasul pocăinței, la mine iar te chem.

Când vezi că lumea-i altfel de cum ai vrut să fie,
Curg din icoane sfinte, lacrimi de apă vie.


Rarăul sfânt

Miroase muntele a iarbă și-a lumină
Și stă-n genunchi sub tâmpla Ta de soare,
Pe creștet alb, cu-un patrafir de floare,
Țesut din rugăciunea lui senină.

Pietrele Doamnei, cu flori de colț în mâini,
Mai răsădesc spre cer un bob de gând
Și-apoi se-ntorc cu fața spre pământ
S-asculte doinele cântate-n stâni.

Rarăul meu cel sfânt, un cuib pierdut,
Pe care-l port pe aripile mele,
Cum aș purta o pulbere de stele
Din înălțimi pe care le-am trecut.

Doamne, pentru munteni și pentru bine,
Înalță, azi, Rarăul, o rugă către Tine.


Rătăcit

Aștept tăcut destinul la margine de drum
Ca să mă ducă unde-mi este locul
Și unde nu umbrește nenorocul
Și unde gânduri nu se-ascund în fum.

Dar, Doamne, unde este locul meu?
Că rătăcit prin mine nu-l găsesc
Și la fântâna speranței mă opresc,
Degeaba-i caut apele mereu.

Aș vrea să plec acasă, dar unde-i casa mea?
Știu doar că-i în direcția opusă,
Iar cheia de la ușă în neguri e ascunsă,
Firul luminei albe nu trece prin perdea.

În deznădejde, Doamne, nu mă lasă,
Ca măcar la apus s-ajung la mine-acasă.


Dincolo de mine

Cu Tine-n suflet Doamne, n-o să mă rătăcesc
Prin lumea îmbeznată de păcate,
Lumina Ta o cale să-mi arate,
Calea cea dreaptă, atunci când pribegesc.

Și când îmi dau târcoale bezne grele,
Când liliecii se izbesc de grinzi
Doamne, Tu o făclie să-mi aprinzi,
Să-mi lumineze drumul printre stele.

De-oi fi străpuns de patima dușmană
Și-oi sângera ca fulgerat de fier,
Atunci pune câte-un crâmpei de cer,
Seninul Tău, mi-o fi bandaj pe rană.

Și binecuvântarea ce vine de la Tine,
Fă să ajungă, Doamne, și dincolo de mine!


Nemurire

În câți strămoși n-oi fi murit în vreme
Și-n câți urmași nu voi trăi din nou -
În câte frunze n-am rămas ecou
Și-n câte-nfrângeri n-oi rosti blesteme!

Mereu mă voi ivi sub cer din nou,
Mereu cu-alt nume are să mă cheme,
Idealul zugrăvindu-se pe steme
Cu chip de-ndrăgostit și de erou!

Eu vin din începuturi spre etern,
Rotund mi-e drumul dintr-un timp în altul,
Sunt largul și adâncul și înaltul,
Mileniile-n cale mi se-aștern.

Și-n drumul meu rotund, de mii de ori,
Eu peste moarte trec pe prag de zori...



Clopotele Bucovinei

Bat clopote-n întreaga Bucovină,
Din Moldovița până-n Pătrăuți
Și de la Câmpulung la Cernăuți,
Ne cheamă Domnul slavei la lumină.

Atâtea ctitorii voievodale
Își cheamă mucenicii-n veșnicii
Și cântă piatra sfântă-n temelii
Și stele luminează-a noastră cale.

La Putna totul s-a purificat,
La Voroneț s-a-ncununat albastru
Din cer coboară astru după astru
Când clopotele-n Bucovina bat.

Bat clopotele toate, Iisus e pe pământ,
Răsună-n Bucovina Imnu-nvierii, sfânt.

Strofă rătăcită

Frământ cu piciorul lutul din mine,
Timpane se năruie-n urlet
Și ochi rătăciți în paharele pline
Mai caută-un loc pentru suflet.



Strofă rătăcită

Mâini clopot peste lume stelele ocrotesc,
Îngeri descântă leacuri prin ctitorii de domn  
Și prin oglinda vremii ochii îți strălucesc
Halucinând prin visul de dincolo de somn.

    

    Înduioșare

Ce suflet nobil ai dacă poți plânge
Atunci când se citește-o poezie!
Ce pasiuni și doruri ai în sânge
Și visuri de iubire argintie!

Îți este sufletul ca sfânta vatră
În care-o flăcăruie jucăușă
Nu se va stinge, sigur, niciodată,
Că își consumă propria-i cenușă.

Ce pasiuni și doruri ai în sânge
Și viduri de iubire argintie,
Ce suflet nobil ai dacă poți plânge
Atunci când se citește-o poezie!

Și versurile spuse – căzutele-mi petale! –
Le-nnobilezi cu lacrimile tale!