Vasile Morar - Naturi moarte

     Am convingerea că nu puțini sunt cei care-au așteptat c-o înfrigurare plăcută o nouă carte semnată de poetul maramureșean Vaile Morar. Prin noul său volum, Naturi moarte, (Ed.Proema, 1997), Vasile Morar nu numai că n-a dezamăgit pe nimeni, ba chiar, confirmă și subliniază îmbrățișările călduroase de până acum.

     Volumul Naturi moarte se încadrează aproape pe aceeași linie tematică - subtil îndemn de (re)descoperire a naturii, a dragostei de aceasta și de semeni, de cântare si descântare a veșnicei muze, Femeia - ca și volumul anterior. Faptul că un poet reușește să fie egal cu sine, să se (re)egaleze pe sine însuși, să facă o nouă carte dezbătând aceleași teme,

dar fără a lăsa impresia unei sărăcii imagistice - că de una a limbajului nici măcar nu poate fi vorba - înseamnă foarte mult în biografia sa. Este și cazul lui Vasile Morar, un poet care lasă impresia că și-a stabilit/stabilizat creația pe făgaș de mai toți confrații trădat.

Altfel spus, într-o vreme în care majoritatea poeților refuză să aștearnă pe hârtie exect ceea ce simt - intervențiile lor cerebrale în text fiind ușor detectabile - poetului Vasile Morar nu-i este deloc rușine să-și dezbrace în public sufletul. El scrie despre măreția naturii; un colț de cer, un petec de nor sau adierea unui fior de vânt îl fac să-și acordeze spiritul la diapazonul Divinității. De asemenea, influența directă, dar și cea indirectă a Femeii îi dau posibilitatea unor (de-acum noi) refleții pe marginea efectelor generate de prezența Acesteia în viața unui Artist. Dincolo de ușoarele izuri bacoviene și minulesciene ale unora dintre poeme, Vasile Morar reușește să dea încă o dată întreaga măsură a talentului său, păstrându-și demersul poetic între limitele unei melodicități grave, printr-o oralitate care-i permite apropierea de cititori. Într-atât de mult, încât fiecare cititor poate să-și regăsească propriile trăiri și simțiri în versuri cu tușe repezi, adevărate fulgurații de gând. Frumusețea și substanța poemelor este întărită de o reflexivitate francă, de parcă poetul s-ar fi aflând mereu în situația spunerii ultimului cuvânt: „Etern e doar cuvântul pe pământ/ și buzele incastelor săruturi/ sub zarea legiunilor de fluturi/ și leagănul copilului cel sfânt/ Etern e firul sângelui pășit/ ca pragul de biserică și casă/ sub pleoapa de lumină când se lasă/ pe scama lămpii noaptea de grafit” (Natură moartă cu miel), sau: „Pustiu e-n templul ultimului burg/ femeile cernite se închină/ sfinții asceți prin tencuială curg/ zbat fluturi mari sub clopote de lână/ se leagănă pe frânghii de grafit/ gângănii lungi fălcile mioape/ puțind stătut. Sub irisul coclit/ ochii holbați ai râncedelor pleoape” (Natură moartă cu vin de cuminecătură). Așa cum se poate ușor distinge și din citatele de mai sus, pe lângă temele deja împământenite în creația sa, Vasile Morar aduce în noul său volum o mărită grijă și îngrijire față de tot ce are o proveniență sau măcar o conotație divină. Prin aceasta, Poetul lasă impresia că a înțeles unul din marile adevăruri - bineînțeles că unul aflat în lucrurile simple - și anume acela care spune că Inspirația ne vine de la Dumnezeu. Vasile Morar a înțeles că dacă nu-și va raporta întreaga creație la însăși minunea facerii și existenței omului pe pământ, „strigătul” lui liric va fi unul în pustiu. Vasile Morar plămădește poeme în care, pe lângă descrierea și cântarea unor simboluri care trimit cu gândul la cele sfinte, de parcă poetul și-ar fi prilejuit nenumărate momente de întâlnire cu propriul spirit, întinde o punte către o lume virtual mai bună și mai frumoasă: „Lumânări aprinse, urcă fum subțire/ frânghii înnodate sub spânzurători/ tulbure e carnea fragedului mire/ ca obrazul maicii pruncului din flori” (Natură moartă cu lumânări), sau: „A fost și vin și pâine la masa nunții noastre/ pe la castel de-o viață n-au mai trecut nuntași/ se leagănă sub muzici pădurile albastre/ zăpada-umbră moale se frânge peste pași” (Natură moartă cu pâine și vin).

     Ca și în volumul anterior, iubita are un rol determinant, iar îndemnul la visare pare nesocotit de o prezență căreia și Vasile Morar îi alocă substanța preocupărilor sale artistice: „Iubito-ți scriu cu pană din aripă de înger/ tu dormi în moleșeala bumbacului țesut/ trec pe sub pleoapa iernii pădurile de sânger/ și clopotul din poarta castelului e mut” (Natură moartă cu pană de înger), sau: „Iubito-ți scriu. Nici cerul nu poate să cuprindă/ atâta frumusețe. Of, părul negru corb/ mai hohoțește-o lampă cu fluturii sub grindă/ când drumul înspre tine e stins, e mut, e orb” (Natură moartă cu lampa stinsă).

     Poetul Vasile Morar (a)duce din Maramureșul atât de plin de spiritualitate mesajul unui spirit care speculează doar într-o mică măsură biografismul, dar care profită din plin din beneficiile unei singurătăți/ însingurări care-i dă posibilitatea să aibă o deosebită comunicare și comuniune cu „muze” ale căror frumuseți le cam scapă printre degete celor care, mai mult din teribilism, refuză să mai așeze Metafora la locu-i de cinste.