plimbare printr-o frază muzicală

o zi ca un cântec de leagăn
o zi ca un prunc adormit
o zi fără-năuntru şi afară
o zi fără ulii, roţi zimţate şi coase
o zi când doi, şi trei, şi patru, strânşi în Unu,

nu mai despică firul,
nu bat fierul,
nu folosesc lupa şi deochiul.
un vânt de nicăieri adie-nspre niciunde
lumina creşte în muşcate
lumina-mprăştie miros de bună mireasmă:
a fânului
a laptelui vacii care mănâncă fânul
a verdelui îmblânzit de ruginiu şi galben
a gândului bun care îi cheamă
pe cei absenţi din voia lor şi trişti.
a mâinii care le-ndepărtează vălul
şi le curăţă ochii
de paie şi bârne.
Graţia e dar: spirală zâmbitoare,
zbor prelungit dincolo de păsări,
plutire dincolo de zbor.
Graţia e linişte deschisă ca o floare.
Graţia e far aprins în plină zi.
Graţia e Lama, purtându-şi pruncii prin poieni,
într-o zi fără colţuri şi colţi.
Graţia e dar, fără ,,sabachthani”.
Graţia-i o zi
din care cuiele lipsesc.


Intrusul

a apărut într-o zi
nu-şi aminteşte nimeni când
şi nici de unde
poate din frig,
poate dintr-o mare singurătate
era un outsider
şi l-au lăsat să alerge pe lângă ei
pentru că nu deschidea sertarele,
nu răscolea praful sub covor,
nu se înghesuia să prindă un scaun în primele rânduri
pur şi simplu venea
la început mai des,
apoi mai rar, tropăia stângaci
pe lângă ei, cânta puţin
şi se întorcea
în frig
sau în singurătate
nici el nu ştia unde nimerise
într-o staţiune de odihnă,
un furnicar,
sau un spital
era un outsider
nepericulos, cu nişte aripi mititele la picioare,
care nu-l ţineau prea mult în zbor
semăna puţin cu Mercur, un Mercur
cu naşterea şi numele greşite, care habar n-avea
să-şi ambaleze marfa cum se cade, s-o expună
şi să strige lumeeee lumeeee
a plecat definitiv
la începutul toamnei,
înainte de căderea frunzelor



Despre ce tace mass-media

lumina are puţini cititori
întrucât mulţi orbi
nici de departe, nici de-aproape
nu e la fel de incitantă
ca oponentul ei
paradoxală, cum îi e şi Sursa, izbucneşte
acolo unde nimeni nu se-aşteaptă:
în roţile năclăite de sânge
ale tuturor locomotivelor lumii
în salturile de pe pod
ale prea mulţilor care nu ştiu să-noate
în carafa cu vinul
care deznoadă limba
şi lacrimile
în palma murdară a copilei
tot încercând să şteargă o pată
de pe rochiţa
nouă
între lumină şi răbdare
nu-s garduri, ziduri, treceri interzise
netulburate de nimic
şi nimeni, colindă-n voie, amândouă,
prin grădini
nuntesc
se contopesc
şi nasc
iubirea
… nici de departe, nici de-aproape
la fel de incitantă
ca oponentul ei,
a priori înfrânt.


Meteo

Avem atâta libertate cât ne permite buletinul meteo
momentele de graţie când slăbeşte lesa
şi ne priveşte cum zburdăm,
condescendent şi-ndepărtat,
ca nişte iezi născuţi bătrâni,
un pic patetici
sau ne trimite
respiraţii lungi
desfăşurate-n linişte din frig
- rememorare
a lui doi în unul
trei -
atunci
ne strângem ȋndenoi îmbrăţişaţi
cu degetele mijlociu
şi-arătător încrucişate,
să nu dea peste noi secerătoarea.


Se-apropie zorii

Se-apropie zorii, transparenţi şi puri
lumina, ca o mamă când se apleacă peste leagăn
şi degetele tale adiindu-mi părul
meduze, alge, scoici pe jumătate îngropate în nisip
mare şi nisip,
îmbrăţişări şi despărţiri, îmbrăţişări şi despărţiri…
electricitate
şi singurătate
fragilitatea clipei creşte nivelul apei dincolo de cota de inundaţie
femei melancolice se rasucesc în somn
şi nimeni nu ştie de ce, nimeni nu ştie de ce
pentru ce, pentru cine
zorii, implacabili şi puri…
poate pentru noi, să mai urcăm
şi coborâm o dată dealul,
şi-o pasăre, să ne coboare cerul.



Ceasuri

pereţii mei
tapetaţi cu ceasuri
mai mici, mai mari,
ca luna plină, ca farfuriile de lut
înflorit, înstelat, înviat
ceasuri cri-cri, ceasuri
grăbite, ceasuri
placide, ceasuri
de toate anotimpurile,
de toate iubirile,
de toate melancoliile,
ceasuri care măsoară
şi măsoară
şi măsoară…
dintre toate, cel mai drag
îmi este cel
care n-a mers niciodată.



pescăruşi pe acoperiş

au venit pescăruşii
s-au rotit în semn de salut
nu le-a răspuns nimeni
nu i-a văzut
au ţipat câteva zile
pânze şi câmpuri albastre
pavaje albe şi arici de mare
nisipuri, perle şi oleandri
vârtejuri care sorb
ascendent, descendent,
trup lângă trup şi trup peste trup
noi doi, atunci, mereu
în centrul soarelui…
au venit, au ţipat, au plecat
pescăruşii
flămânzi
cu pânze şi câmpuri au plecat
nu s-au rotit
n-au mai ţipat
au strâns cu grijă tot
să nu rămână nimic în urma lor
când nu te vede nimeni, nu te-aude,
pleci direct
cu tot calabalâcul…
noi doi, aici, prinşi voluntar
în bucla timpului de-atunci,
întindem mâna şi culegem rodii
ne-amestecăm sângele cu-al lor
şi aşteptăm să se ȋntoarcă
pescăruşii…