Pe Gheorghe Pârja l-am cunoscut cu niscaiva ani buni în urmă, ca gazetar mai întâi, în timpul peregrinărilor mele prin Maramureș. Apoi, imediat după aceea, ca însuflețitor al „Serilor de poezie de la Desești”, locul său de baștină și, pe unde, preț de două decenii, au trecut aproape toate „numele” literaturii române. Și, încet-încet, între noi s-a închegat o strânsă prietenie, udată, din când în când, și cu câte „un deț de pălincă”. Întotdeauna mă deranja încăpățânarea sa de-a nu debuta. Sub ochii lui, ai noștri, se nășteau și mureau poeți. Unii mai mari, alții mai mici. Numai Ghiță Pârja se îmcăpățâna să „tacă”. Dar, cum toate în lumea asta au un sfârșit, poetul „mut” de la poalele Gutinului s-a hotărât să spargă gheața tăcerii sale. Și după cum se știe deja, abia apărutul volum „În numele Tatălui”* i-a și fost premiat la untima ediție a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației.

E o carte scrisă „într-o viață de tăcere”, după cum îi place să spună prietenului cu care am ajuns să am o relație strânsă, aproape frățească, o carte de care nu este „mulțumit”.

Deși ea a fost bine primită de critica literară. Este o carte cu versuri ce-și trag seva din „tradițiile Maramureșului”, după cum bine observa și Laurențiu Ulici în puținele cuvinte de prezentare de pe coperta a IV-a a cărții. Puține pentru că, sunt sigur de asta, Președintele Uniunii Scriitorilor a înțeles că ele nu sunt de ajuns pentru a „vorbi” despre ceea ce se află între cele două coperți. Locul în care Gheorghe Pârja s-a refugiat. Cu tot ce are el mai bun și mai frumos. Astfel, poemul devine refugiu, armură de imagini și cuvinte pentru un eu poetic vulnerabil, inadaptabil, retractil chiar: „Nimic să nu am/ Numai în prieteni să cânte păsări/ Nimic nu am/ Numai aibă odihnă cei obosiți” (Cu pacea aceasta). Sunt versuri în care poetul trădează întreaga frumusețe a sufletului său în care „încap toți”, toată modestia ce i-a guvernat și care încă îi guvernează viețuirea. E, totodată, calea pe care el vrea să ajungă „în ceruri”, calea pe care el voiește să spună că nici un cuvânt nu poate reda întreaga frumusețe a simțirii, că toate cuvintele la un loc nu pot sensibiliza acea lume interioară. Astfel opune el sentimentul acut al inautenticității existenței în avatarurile ei cotidiene, atitudine frecvent întâlnită la o serie de poeți contemporani, unei monotonii devorate de banal: „Poate s-a vrut să fim/ Oameni de zăpadă/ să ne naștem bătrâni în oglinzi/ Să tragem după noi lanțuri/ În loc de generații/ Să fim proprietarii palatelor de frig” (Oameni de zăpadă), sau: „Orașele vechi cu ziduri și turle/ Se scufundă încet, nevăzute/ Ca pleoapele peste ochiul orbului.../ Colbul lor se ridică ca un nor uriaș/ Lăsând departe plajele pustii” (Orașele), sau: așa cum ne spune într-o poezie dedicată soției sale: „Au căzut semințele,/ Stelele au secat/ Nici o pajiște verde/ Nici o lumină nu este/ Dar noi/ Din nisipuri/ Ne-am adunat/ Înflorind lumea/ Cu o nouă poveste” (Nuntă).

     Poetul Gheorghe Pârja se mișcă pe un teritoriu încă nedesacralizat și nedesolemnizat prin citadinismul redus la niște aspecte „decorative”: Maramureșul. Și, cum nu se putea ca în poezia scrisă de el să nu apară „influențele” zonei, poetul grăit-a: „Lama coasei taie în vară/ Iarba firelor rătăcite pe deal/ Cine n-are dor de părinți/ Să urce pe râuri la noi în Ardeal” (Turn), sau: „Fagii Gutâiului îmi cresc în sânge/ Prietenii cumpără cămașa ninsorii/ Bătrânii satului au coborât pe râu/ Acoperiți de munte și glorii?” (Buletin de știri).

     Materia primă a versurilor lui Gheorghe Pârja o constituie însăși spectacolul lumii în care îi este dat a trăi. De aceea și declară: „Peste lume se scutură polen dumnezeiesc” (Un alt pământ) și: „În fiece suflet stă o dinamită” (Doină în munți).

     Prin forța sa poetică Gheorghe Pârja reușește și să transforme „spectacolul” pe care i-l oferă lumea în care trăiește, într-un prilej, într-un pretext de investigare a unui subconștient în care, în poezia pe care o scrie, probează neobișnuite combinații, reușind să „stoarcă” din seva silabelor o cât mai mare frumusețe. Ca o confirmare a faptului că el nu se află neapărat sub o dominație a vizualului și că Poezia este pentru el tava pe care-și pune sufletul la vedere.

 

--------------------

*Gheorghe Pârja - „În numele Tatălui”, Ed. Cartea Românească, 1996