Că prof. univ. Marin Voiculescu este un împătimit al „substratului”, al „esenței” nu mai este o noutate. Mărturie stau multele-i cărți, toate împlinite pe această „lungime de undă”. În continuarea și completarea acestei „note” vine și prezentul volum, „Îndoieli și certitudini”, carte prin care autorul voiește a demonstra că „filosofia” este cea mai pământeană dintre „flori”, după cum scria cândva Mircea Florian, că unul din darurile celui căruia însuși Dumnezeu i-a dat „până și gândul nemuririi”, după cum ne înștiințează Biblia, este putința de-a înțelege mirajul lumii înconjurătoare, luminându-se continuu pe sine însuși, în același timp c-o încercare de iluminare a celor din jurul său, Marin Voiculescu își „vinde” public simțirile, îngăduind oricărui potențial cititor o privire în străfundurile sufletului său. De-acum pus pe tavă, la vedere, pe-o tavă de argint, poate chiar de aur,

pe care nu lâncezesc, pentru că n-au cum lâncezi, urâțeniile lumii.

E modul în care autorul a găsit de cuviință să arate celor din jur că-n toată mizeria lumii există (poate există) măcar un grăunte de frumusețe. Explicația pe care-și permite s-o riște e chiar faptul că Lumea e rodul muncii lui Dumnezeu. Deci, dacă El a constatat că toate lucrurile sunt bune și frumoase, n-are ce căuta în ea urâtul, dezordinea. Decât în aparență, doar rod al unei eronate percepții. Și, ca subliniere indirectă a acestui fapt, aș îndrăzni un paralelism între atitudinea și vrerea lui Marin Voiculescu și acele superbe realizări ale unora dintre artiștii lumii, încropite din lucrurile de prisos ale unei societăți aflate într-o continuă degringoladă spirituală. În pofida faptului că încearcă să-și explice această „rătăcire” ca fiind o presupusă „căutare” de noi forme de exprimare. Din acest unghi privită, realizarea lui Marin Voiculescu este și mai notabilă. Este, dacă vreți, sublinierea faptului că filosofia nu este numai apanajul celor „înțelepți”, a celor „docți”, ci al întregii omeniri. Mărturie stă chiar renumita înțelepciune populară a fiecărei națiuni. Astfel, sublinierea faptului că ea, filosofia este modalitatea de „tălmăcire” a înțelesurilor lumii, în favoarea propriei sale viețuiri, capătă nuanțele unui adevărat punct pus pe „i”. Apoi, în pofida unora dintre abstacțiile acestui „cod” de percepție a principalelor maximale și al esenței comentariului făcut prin ea însăși, un comentariu ce aduce omenescul în prim plan, capătă un deplin contur prin raționamentul multiplicității ei, înlesnind o concluzie ce ne-ndeamnă să credem că „pământeneitatea” filosofiei vine de pretutindeni, din natură, din ființa omului, din știință, din artă, după cum nota și dl.prof.univ.dr. Gh. Al. Cazan, prefațatorul acestei cărți, care, zic eu, nu trebuie să lipsească din biblioteca nimănui.