Mie însămi acasă...

Se-ndepărtează amiaza de mine
cu pași de jar si de sare,
m-acoperă seara cu dor,
ca o mare peste coaste
învolburându-mă...

M-așteaptă la colțul timpului rupt in valuri de spumă
anotimpul nescris,
mă-mpresoară precum cercul pe lună,
mă strânge in forma de lut,
până când îmi sunt mie însămi acasă...

Nemurire şoptită!...

Unde-i cenușă
așez pagina mea
de sămânță neîncolțită,
ninsoare...
Sub forma rochiei
atinse de cer
arcuiesc sublim curcubeie...
Pe umeri de vânt
cascade-mi arunc,
aripi de apă
foșnind...
În ochi îmi deschid
fântână de soare,
pe buze
meduze roșii,
plutesc...
Din sâni de zăpadă,
izvoare pornesc,
acoladă...
În inimă,
în inimă doar,
te adun pe tine
îmbrățișându-te,
nemurire șoptită!...

Seva albastră

Se rup strigătele în mine,
fâșii de cer şi căutare...
şi nu mai pot să te-ating,
şi nu mai ştiu cum să sting
dorul ce vulcan în mine-l aprinzi...
Ce înger se înalță mai sus decât zborul?
Ce liniște în taină coboară
în pasul adâncit în mine,
a tăcere?...
Timpul mă strânge-n clepsidră,
să-mi curgă-n cuvânt
toată seva albastră!...


M-acopăr cu tine

Se plimbă înserarea prin mine
cu paşi leneşi de minutar,
întunericul îşi îndoaie privirea
în talpa mea, nestinsă de stele,
pășesc în înfloririle palmelor tale rebele,
cu atâta sfială, cu atâta înfiorare...
Mă regăsesc în zborul zănatec al șoaptelor tale,
mistuindu-mă în muguri de stele,
pleoapă de lună...
Mi-e trupul secat de dorul
ce-şi înfinge gheara
în gâtul gândului meu
şi nu mai vreau să îmi vând nici un vis
pe un zbor de petale,
M-acopăr cu tine sub piele,
să te simt respirându-mă,
înnoptându-mă, invocându-mă
în sufletul tău!...

Ascunde-mă în tine, infinit!

Şopeşte-mă cu dimineața asta,
cu glasul florilor de rouă-n soare,
cu stele adormite în chemare
de linişte şi piatră-ncinsă!...
Aprinde-mă cu flacăra închisă
în buze stoarse-n lavă de cuvânt,
cu degete de jar şi de pământ,
cu piept, cu inimă, cu atrii şi cu sânge!...
Atinge-mă cu vara care plânge
în lacrimă de rugă şi de zbor,
cu dor ucis pe aripi de cocor,
cu marea adormită-n răsărit!...
Ascunde-mă în tine, infinit!

Îmbrățișare de șoapte

Au adormit la umbra sufletului tău
înserările scurse din noi...
Stelele ne-au numărat pașii
pe care timpul îi străbate
pe geana de lună...
Doar răsăritul ne va săruta
tăcerile închise în ochi,
ca un descântec de cer peste ape...
Limpezimea ne va fi oglinda,
labirintul din noi,
o revărsare de fluvii în mare,
întregindu-ne,
ca o îmbrățișare de şoapte!...


Poartă de eden

Mi-am despletit aripile,
într-un foșnet de îmbrățișare,
peste oglinda ta...
oglinda inimii mele îți reflectă zborul!...
Mi-am întins limpezimile
şi mi-am înfipt  fiorul
în lumina unui răsărit...
Un zbor, o zare, o înserare, o noapte
si o dimineață, o flacără de zi
îmi tac arzând în mână şi în timp...
Un infinit de clipe, ce izvorăsc din tine,
mă cuprind...
Îmi ești, îmi crești şi îmi clădești,
din  gând curat şi lut,
o poarta de eden
în cruntul meu tumult!...

În inima mea

În inima mea, fărâmă de cer
așez insomnii despletite rebel,
să nu mă adormi, depărtare nicicând!...
În inima mea de pământ,
ascultând seva ierbii şi seva de tei,
roua curată a ochilor tăi,
mă cobor ca în dor de izvor!...
În inima mea fremătând a mare şi stea,
val după val, rază din rază,
mă nasc, răscolind în clopot de-amiază,
cerul nescurs în lacrimi de flori!...
În inima mea şi pe buzele moi,
plutesc vocalele trupului tău,
agonizându-ne!

Petale îngenunchiate

La marginea luminii
rătăcesc sufletele crinilor...
doar așteptările mai au parfum,
petale îngenuncheate
înalță rugăciuni!...

Ah, cum te sorb!...

Ah, cum te sorb,
iubire,
ca pe o boare, ca pe-o licoare,
ca pe-un sirop!
Ah, cum te beau,
ca pe un ceai de tei,
ca pe un vin tare de soc,
cum te-nghit,
ca pe o miere,
ca pe-o tăcere pe o gură de schit!
Ah, cum te doresc,
ca pe o mare, ca pe o răvăşire de soare,
ca pe un dar dumnezeiesc,
cum te ştiu,
ca pe un dor, ca pe un nor,
ca pe-un pustiu!
Ah, cum te am,
ca pe o ploaie, ca pe-o mirare,
ca pe un hram,
cum în mână te țin
ca pe-o făclie pe un altar,
ca pe un crin...
ca pe-o minune cu ochiul senin!

Eşti aici, chiar aici...

Eşti aici, chiar aici,
în mâinile mele cu falange de stele,
în linia vieții din palmele moi...
distanța şi timpul ce se-aduna în noi,
nu ne mai sunt inamici,
ci, închegându-ne în şoaptă albastră din umbra de dor,
ne leagă cu vântul ce adie fior,
la tine în gând, la mine în piept!...
Eşti aici, ca o poarta stelară
şi nu mai aștept
nici o secundă să-mi fii depărtare,
nici o cădere de-abis nu ascult,
am încuiat în noi, cu o îmbrățişare,
întregirea în suflet şi trup!

Renasc

Mi-am şters din gând
zilele în care nu mai știam cine sunt,
mi-am strâns din gene
nopțile în care rătăceam în dureri de poeme,
m-am tăiat pe mine din mine,
ca o aripă de fluture beat,
ce îşi taie ultimul zbor în cădere...
Mi-am strâns obosirea în fântâni de tăcere,
în râuri şi-n în fluvii de dor...
mă adun din lacrimi uşor,
să-mi curg râuri şi fluvii pe malul cel drept,
să renasc din  ce sunt, cu o delta în piept,
pământul virgin să-mi clădească înnoirea,
pasări de soare să mă scrie pe zare,
poezia să-mi sfințească iubirea...

Sunt numai duminică

O mie de gânduri, cât o mie de ani,
se întorceau în mine
mereu şi mereu căutându-te...
Şi noaptea mă pândea cu gura de lup
şi zorii mă prindeau așteptând...
şi anii mei treceau repezi şi goi
ca un tren deraiat din lumină şi stele...
O mie de gânduri, cât toate gările mele,
îți așteptau sosirea târzie...
Cerul șerpuia sinuos în deșert
cărarea timpului sec...
pașii secundelor strâmte
alergau bezmetici prin mine
şi-o mie de gânduri, în rugi înălțate,
ți-au luminat pogorârea spre sufletul meu...
De când te-am aflat, nu mai sunt eu,
sunt numai duminică
în catedrale de vers înălțată!