Martor la izvoare

Ispasul se prăznuieşte în joia din a şasea săptămână, adică în cea de a patruzecea zi după Învierea Domnului, cu zece zile înainte de Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. Poporul denumeşte această sărbătoare Ispasul, termen care vine din slavonescul Supasu şi care înseamnă Mântuitorul.

Analizând repertoriul de credinţe şi tradiţii al sărbătorii, constatăm că unele aparţin substratului precreştin, iar în viaţa lui Isus au pătruns şi s-au adaptat credinţe păgâne, care stau la baza tradiţiei creştine despre Înălţarea Domnului. Este vorba, în primul rând, despre închipuirea oamenilor din vechime că timp de patruzeci de zile sufletul răposatului s-ar afla prin apropierea locuinţei lui, iar îndată după aceasta s-ar urca la cer. Credinţa se menţine şi astăzi, în creştinism, sub forma panahidei, care se face în a patruzecea zi după moarte, oamenii imaginându-şi că după aceia sufletul răposatului se urcă la cer, devenind veşnic.

Există legende în care se spune despre martori oculari care ar fi văzut cum s-ar fi urcat la cer, după patruzeci de zile de la moarte, sufletele împăraţilor romani Cezar şi August. Pe lângă credinţa despre înălţarea la cer a sufletului, a existat închipuirea că s-ar urca la cer chiar şi trupurile răposaţilor. Imaginaţia aceasta era legată de faptul că la majoritatea popoarelor antice oamenii se închinau zeităţilor agrare solare despre care se credea că mor şi învie anual, iar după înviere se urcă la cer, trăind printre zeii nemuritori. Despre acestea vorbesc legende referitoare la zeul indian Krişna, cel iraniano-roman Mithra. Se zice că aşa s-a întâmplat şi cu eroul legendar Heracles, cu împăratul mitologic al romanilor Romulus, cu strămoşul legendar al iudeilor Enoh, proorocii evrei Moise şi Ilie.

Legendele spun că înălţarea la cer a vechilor zei şi personaje mitologice se făcea de pe munţi, ca să fie aproape de cer, iar la urcarea lor ajutau norii. Sunt vădite transferările acestor motive din mitologia păgână în cea creştină, fiind acomodate la viaţa lui Hristos. Aşa cum se arată şi în evanghelii Isus s-a înălţat la cer de pe un nor luminos şi de pe Muntele Măslinilor.

Substratul precreştin al sărbătorii aparţine şi amplasarea crengii verzi în diferite puncte ale gospodăriei: la poartă, la streaşina casei, la grajd, la stupi, etc. Creanga verde este consacrată unor zeităţi agrare şi ale vegetaţiei, în vederea asigurării rodului în noul ciclu vegetaţional. Aceluiaşi substrat precreştin aparţine şi cultul morţilor. În această zi se fac pomeni pentru morţi, care se dăruiesc la biserică. După primul război mondial, l-a cultul morţilor s-a adăugat cel al eroilor, ei fiind comemoraţi, iar în cinstea lor se fac pomeni şi parastase.

De acelaşi substrat păgân aparţine şi datina de a se presăra prin interiorul casei frunză de nuc şi mentă, plante considerate de omul din popor cu virtuţi magice.

Sărbătoarea marchează trecerea la anotimpul verii. Se practică rituri de divinaţie. Fetele nu dorm toată noaptea (priveghere rituală), împletesc o cunună de mentă pe care o pun la streaşina casei s-o roieze. Dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, deci în acord cu timpul magic, urmăreau stratul de rouă depus pe cunună. Dacă era mai gros însemna că vor avea parte de deun soţ mai bogat. În unele sate, roua mai pronunţată indica un an ploios, iar cel subţire un an mai secetos. Şi astfel de tradiţii sunt cu mult mai bogate.