Nebun fumegam...

Nebun fumegam în conturul trupului tău,
precum o frunză tremurând otrăvită
de vântul subțire al singurătății...
Nu mai găseam drumul întoarcerii spre mine

şi îmi adormeam gândul fragil
în viscolul plumbuit dintre sânii tăi...
Cine mai eram eu,
atât de gol şi fără de aripi,
fără carnea ta trecând prin mine
ca soarele dimineții prin fereastră?
Cine mai eram eu,
sufletul umbrei şchiopătând prin iarbă,
în urma călcâielor tale cu parfum de caisă?
Cine mai eram eu,
fără aerul năucindu-mă
în uşa deschisă?



Azi s-a întors şerpuind

Ce performanță:
nu am mai scris de câteva zile,
de câteva uitări secerate,
despre singurătate!
Azi s-a întors şerpuind,
sâsâind în crinul din piept,
să îmi aducă aminte
pentru ce canoane de taină
am fost zămislit
deja răstignit,
să nu am zâmbet pe chip,
decât într-o picătură de vin...
să țin bine minte:
pentru o singură naştere,
ca pentru o singură moarte,
câte femei m-au iubit
fără interese meschine,
fără să îmi fure, clipă de clipă,
toată viața din mine!




Scrisoare către mama  -10-

Aceea pe care nu o mai pot vedea
împărțind pâinea în şase,
cu tot cerul strivit între pleoapele umede,
rămânând întotdeauna la urmă,
atât de senină în sacrificiul sângelui...
Aceea pe care am sărutat-o
în lumina obrazului atât de puțin
şi atât de târziu,
pe care am părăsit-o mereu,
fără să întorc privirea,
să îi văd rugăciunea muşcându-i genunchii...
Aceea pe care am lăsat-o
cu iubirea la tâmplă,
cu sufletul îmbrăcat într-o biserică
şi într-un trandafir,
iertându-mi de fiecare dată zborul,
cărând încet,
arsă de soare,
sacoşa cu pâine,
din care va mânca, şi în rai,
doar ceea ce va rămâne...



La capătul mării

Mi-am prelins viața
prin atâtea gări, triste mereu,
aşteptând trenuri impersonale,
să mă ducă undeva la capătul mării,
să îmi uit chipul şi sufletul
pe nisipul tandru
ori să le dau foc,
acolo, departe,
pentru a veni poemul la mine...
şi tu,
alungându-mi moartea,
cu un simplu zâmbet,
cu o simplă dorință
aruncată direct
în lama cuțitului...



Viața, din nou

Mi-am salvat puținele clipe de fericire
muncind ca un hamal neobosit
la şlefuirea cuvintelor care să-ți smulgă din trup
măcar un zâmbet de încuviințare tacită...
Mi-am presărat şuvițe de inimă,
ca un lan de maci sângeriu,
în calea dorințelor tale bizare...
Aşchii din nopțile nedormite,
clipe ucise în gând, una câte una,
pentru salvarea strălucirii ochilor tăi,
a îngerului înghețat în lumina lunii...
Doar pentru tine
mi-am privit în oglindă renunțările,
să fii tu împlinită în poemele mele
ce ardeau totul în jur!
Eu nu mai contam,
eram fericit că nu rămâne pagina albă,
că nu o privesc disperat!...
Pentru tine,
numai pentru tine
am avut curajul să înfrunt diminețile tulburi
şi îngenuncherile în piatra ascuțită,
să îmi termin poemul,
să îmi încep viața din nou!





Singurătate -5-

Tu nu esti poetul,
sunt eu!
- îmi şoptea –
Când scrii un poem,
pe mine mă doare!

Tu nu iubeşti,
eu iubesc, mă rănesc şi mă vindec!
Dacă ai pierde o dragoste,
cine-ar simți,
eu sau tu?
Cine pe cine ar alunga?

Tu nu ştii,
tu nu ştii! ...
- îmi şuiera în ureche –
Scrii sau iubeşti,
dar, de fapt,
se rupe din mine ceva!



Atâta amorțire şi linişte

E atâta amorțire şi linişte în frig,
încât îmi aud sângele cum se zbate
ca o aripă rănită...
şi nu pot uita nici o clipă
ochii trişti ai câinelui meu,
rămaşi pentru totdeauna
printre ruinele negre
din care nu voia să plece!...
Şi nu pot uita nici o clipă
cât de mult semănau ochii mei
cu ai lui,
când îmi strângeam în pumn,
pe furiş,
cenuşa inimii arse
şi viața mea de neînlocuit!...

E atâta amorțire şi linişte
în aceste trepte fără întoarcere,
pe care le urc doar alături de el
şi de iubita mea atât de ocupată,
încât nu mai ştiu dacă se gândeşte la mine,
cu ochii închişi,
măcar o singură dată pe zi!






De propriul meu cer decapitat

Atât de simplu curge sângele meu în cuvinte,
inima mea se rupe în hohot, firesc...
nu fac nimic, cu viața mea să te scriu,
în fața sângelui viu să mă umilesc!
Ca şi cum mi-aş cresta o lacrimă plângând,
ca şi cum oasele mi-ar trosni fumegând
şi nu-mi pot îndepărta strânsoarea de tine,
ca şi cum aş muri de o mie de ori,
de ieri până azi, de azi până mâine,
ca şi cum aş trăi de o mie de ori
pe secundă, surpat, adunat, împlinit,
doar de murmurul glasului tău răstignit...
ca şi cum aş auzi doar marea vuind,
răsunând în sufletul tău încrâncenat...
aşa îți scriu zborul furat
de propriul meu cer decapitat!...



Singurătate -1-

Mi se scurge singurătatea pe față,
ca o amintire,
ca un poem nerostit...
Mă învăluie
cu mirosul ei de femeie nebună...
Pleacă din mine în tăcere,
dar se reîntoarce,
ca într-o haină călduroasă...
Mi se scurge singurătatea prin degete
şi nu scot un cuvânt...
Mă las sugrumat,
pentru că altfel
cuvintele ar sparge pereții!...


Singurătate -2-

Se apropia cu noaptea în frunte,
încet, pe nesimțite...
ca un şarpe de gheață,
de ceață...
cu suflarea de felină flămândă,
împietrită în tăcere, la pândă!
Se apropia cu noaptea în frunte...
şi era apă...
şi era munte...

Am văzut-o în oglinda din casă!...

Era frumoasă,
ca o mireasă!



Atâta cât sunt

Cel care a adormit
cu fruntea pe sârma ghimpată
e poetul cu rana de aer,
ce nu a murit niciodată...
Închisoare de flori,
anonimă,
tăceri şi fiori,
mers în genunchi,
glonte în inimă,
soldat ce se târăşte în linia întâi,
cu teama cuvintelor în ceafă,
cu preatârziul strivit sub oblânc...

Ah,
cel care adoarme de fiecare dată
cu fruntea pe sârma ghimpată
sunt eu,
atâta cât sunt!



Cu toată frumusețea din mine

Haide, voiam să îi strig
şi să-i rup bluza de ceață subțire,
să îmi ucid dorințele crude
ale copilăriei,
ca un animal de pradă!
Tavanul îmi strivea cuvintele pe buze,
se rostogolea peste mine,
să mă scuipe afară
din unica mea şansă...
Haide, voiam să îi strig
şi mă împietrea împietrirea ei
şi mă tăcea tăcerea ei în întuneric...
şi nu făceam nimic,
precum un adolescent îngrozit
de propria lui respirație!
Haide, aş fi vrut să îi strig...
cu toată frumusețea din mine!




Între două poeme

Spuneți-mi voi,
fluturi albaştri ai disperării,
ce rost mai au acele poeme umile,
scrise noaptea târziu,
cu sufletul balansând deasupra abisului,
cuvintele îndelung căutate,
şterse, tăiate, hârtii aruncate,
până te strânge dimineața de gât...
când ea îşi aruncă pe jos, animalic,
hainele fierbinți, prin case străine,
muşcând secundele cu dinții,
gâfâind între două scrieri în grabă
pentru Universul ei trist?

Ce rost mai au câteva ore de somn,
când ai dori să te trezeşti peste un mileniu,
peste mai multe morți,
ştiind că oricum vei fi înlocuit mereu,
între două poeme scrise degeaba?!




Interzis

Piatra înroşită spărgându-se în palme,
interzisă, frigându-ne până la sânge...
Cutremurarea mea în oglindă,
mirarea, minunea că m-ai putea omorî
cu atâta profunzime a primăverii
ce se zbate în tine...
Şi ne prefacem că nu ştim nimic
şi ne prefacem nevinovați,
mereu nevinovați,
ca tăişul sudorii să ne ia prin surprindere,
otrava să fie înceată,
să nu surpăm în noi
umilința atâtor asfințituri!...
Ramurile mâinilor mele te strâng,
te îmbrățişează până la înghețarea voinței...
ieşim din mințile noastre
şi ne cățărăm pe zidurile albe,
atât de interzise,
ne împinge zborul din urmă,
fugim de teama sihastră
şi strângem în pumni piatra înroşită,
cu toate riscurile
ce ne ard înserările!






În flăcările iadului

Când te arde foamea în pântec,
să primeşti o bucată de pâine,
ca un surâs pe chipul unui orb...
Când te roade iubirea
în măruntaiele înroşite,
ca o nevăstuică agilă,
să primeşti un sărut al tăcerii,
o piatră încinsă,
o veşnicie sfâşiindu-ți clipa...
şi, între timp, să mai supraviețuieşti puțin,
între cearşafurile goale,
cu amintirile şchiopătând
prin diminețile palide...

Ah, Doamne, cine sunt eu,
să fiu îngropat într-un mac de sânge,
înflorind în flăcările iadului?




Sub crinul călcâiului tău

Inima mea sub călcâiul tău,
ca o piatră sângerându-te,
gemând în iarba culcată
de umbrele noastre îmbrățişate...
Cântecul greierilor ne înveșmântează
trupurile subțiate de lună
şi e atâta lumină în cerul
privit cu fața în sus,
cel ce ne soarbe căldura,
strălucirea oaselor
şi promisiunile inconştiente, grăbite!...
Ne sprijinim unul de altul amintirile roşii,
iarba se zbate sub noi,
singurătățile ni se scurg prin mângâieri de cenuşă..
Cât aş vrea să mă pot încrede
în inima mea oarbă,
strivită sub crinul călcâiului tău!





Zbaterea de fluture a revenirii

Ochiul meu de fum
iubirea o înalță,
pâlpâind ca o lumină de candelă
deasupra untdelemnului nopții...
Ochiul tău mă răneşte,
cum răneşte febra lumina,
trupul tău îmi taie vertebrele,
cum taie apa nufărul
grăbindu-se spre soarele dimineții...
Când rămân fără tine,
sinele mi se destramă în petale subțiri
şi într-o ploaie nesfârşită de toamnă
sau fierbe precum oțelul topit în furnale,
curge, pleacă şi vine,
un leopard înroşit de saltul
prin aerul de napalm...
Ah, ochiul meu de lună,
atât de pur îmbrăcându-ți în nelinişte
zbaterea de fluture a revenirii!


Doar să îmi odihnesc speranțele

Sunt prima oară într-un spital,
lepădat de mine însumi cu totul...
sunt doar un număr de ordine,
un nume neînțeles,
de silabele căruia abia mă agăț,
surprins de forma lui bizară,
ca o plutire străină printre halatele
descheiate la ultimul nasture...
E prima oară când mă golesc de gânduri
şi mă las în mâinile altora,
ca într-un somn transfigurat în timp,
fără început şi sfârşit.
Atâta linişte, totuşi,
şi atâta lumină de crini...
sângele meu nu mai este explozie!...
Sunt atât de liber,
nemaiavând grijă singur de mine!...
Doar să îmi odihnesc
între cearşafurile albe
speranțele şi disperările
ce îmi intraseră în carne!



Doar câteva cuvinte...

Câteva cuvinte
rămase înjunghiate în ochii mei,
privindu-ți buzele,
ca pe un pumnal de ninsoare...
Tăiat în două jumătăți distincte,
una umilă şi bună,
ca nişte aripi mototolite de înger,
cu lacrimile scurse în gură,
alta distrugându-mi
tot ce construisem în tine...
Doar câteva cuvinte au rămas,
înfăşurate în roşu,
într-o cameră plină de cuie...




Un punct murind într-un punct

Eu... am rămas pe mal,
sunt un punct
murind într-un punct...
Te-a furat valul înalt
şi nu mai poți întoarce capul,
să îmi vezi crucea
albindu-mi oasele
din ce în ce mai mult...
Am rămas pe mal,
să mă aştept pe mine însumi,
să îmi descui singur uşa,
bâjbâind după cheile aruncate,
eu... tu care ai rupt şirul
şi ai secat,
tu... eu cu picioarele înghețate,
neumblat!



Ocolit, nevăzut...

Fumul ce îmi învăluie marginea de drum,
ochiul care plânge singur,
sângele peste care a nins
şi plecarea neînțeleasă...
Ca un cântec de lebădă
fumeg şi ard pe buza luminii,
îmi sorb, puțin câte puțin,
otrava nisipului beat, dintre clipe,
până o să devin imun
şi greu de ucis...
Pot trăi doar cu aerul
sorbit din mine însumi,
cu genunchii la gură,
ocolit,
nevăzut!


Şi vor fi mai albe

Şi vor fi mai albe şi vor fi mai pure
nopțile în care nu ne vom iubi...
trupurile-ascunse, ca un rug de mure,
aştepta-vor clipa când se vor orbi...

Vom izbi secunde, patima târzie
va dansa cuvinte fără de sfârşit...
suntem sclavi, iubito, trişti în poezie,
iar sfârşitul nostru este nesfârşit!

Rupe-mă în două, carnea mea e-a ta,
Sângele îmi curge putred pentru tine,
noaptea se prelinge în murirea mea,
noaptea e pierdută, zilele-s străine!

Doamne, cântă-mi trupuri, după dulci cuvinte,
când atât de grea cade mângâierea mea,
rupe-mă de mine, du-mă înainte,
mă întorc în tine, clipa ta gemea!

Rupe-mă, iubito, lasă-mă cu mine,
numai pentru tine singur mă mai mint,
îți voi da de ştire moartea ce-mi convine,
lasă-mă, iubito, frigul meu alint!





Luminează-mi tu!

Cum să mă mai întorc din ochii tăi
în mine,
când mi-am asumat toate poveştile
strivite în ei!?
Luminează-mi tu,
o, luminează-mi rana adâncă,
rana ce strigă străină de lume,
în lumina însingurată şi cruntă a lunii!...
Luminează-mi tu
obosirea nesomnului
răstignit în roua dimineții!...
Îndură-ți mâna şi mângâierile,
sufletul surpat în ruga buzelor mele,
scoate-mi piroanele,
unul câte unul,
din visul cărnii,
din sânge!




Fără sfârşit

Strigătul curat al lunii în noapte
îți curbează singurătatea
pe buzele mele...
pleoapele îți închid zvârcolirea
într-o nouă visare,
în care muşcătura iubirii
îți pătrunde în carne...
Aşa cum păsările
nu sunt niciodată vinovate de zbor,
tot aşa, sub pleoapele tale
conştiința adoarme,
închisă în poemul tăcut,
pe care îl scrii în gând,
cu dinții scrâşnind,
fără a-i găsi vreodată
sfârşitul!




Spre ceruri de vată

Sunt un cal împiedicat pe-o câmpie plată,
sărind anapoda şi dezorientat,
funia udă îmi strânge glezna umflată,
soarele îmi joacă feste în ochiul bălțat!

Tăuni nebuni îmi sângeră pleoapa subțire,
pielea îmi tremură, smucesc capul pătrat,
toate secundele-mi trec tocite prin fire,
se-nvălmăşesc rătăcite în ceasul pudrat!

Vino, iubito, să limpezeşti barbaria,
sărutul tău să îmi îngroape totemul!
Vino şi  ară-mi cu zâmbet toată câmpia,
chiar de-ar rămâne din mine numai poemul!

Vino, să-mi spulberi aceste cioburi de seară,
irişi tăiați, sfârtecați în mii de bucăți,
să-mi descui din priviri închisoarea amară,
lacrima-ți blândă şi pură, să crească cetăți!

Vino şi scurmă cu dorul țărâna sălcie,
în care doar pirul mai creşte, nălucă;
dezleagă-mi plutirea cu zbor, pe vecie,
îngeri, spre ceruri de vata, să mă tot ducă!





Încă dinainte...

Te cunosc
încă dinainte de a-ți sorbi
lacrima ascunsă în palmă
şi picătura tainică, de lapte,
din sânii gemând a viață...
carnea ta, precum un cui
bătut în carnea mea
şi cuvintele fără început şi sfârşit,
tăind perfect răsuflarea,
ca un bisturiu...
Te cunosc
încă dinainte de a fi numai inimă,
încă dinainte de a mai avea timp
să judec ceva...



Alba mea iubită

Alba mea iubită-ntârziată,
crunta mea tăcere,
soarele meu mut,
inima tăiată!
Doar din şoapta apei,
vântul lăcrimând
muzică de înger,
te mai văd mai blând,
numai pentru tine
versul meu murind!...
Alba mea iubită,
de n-ar fi târzii
clipele strivite în durut călcâi...
carnea cărnii mele,
sfinte erezii!...
Alba mea iubită,
moartea mea dintâi!



Cu mângâierile noastre tăiate

Suntem atât de mulți cerşetori
cu gâtul pus pe butuc
şi privirea înjunghiată,
ca şi când ar fi mereu ultima,
bâjbâind urmele plecării iubirii  în gol...
gâtul de lebădă neagră,  
înşurubat în ultimul cântec venal...
cerşetorii propriei noastre disperări,
din care ne mințim întunericul
şi ne prelungim agonia...
Chiar şi cu mâinile scurtate cerşim,
la răscrucea dintre suflarea cerului
şi geamătul lunii sfârtecată în apă,
cu mângâierile noastre tăiate cerşim,
cu tot ce murim!




În propriul meu strigăt

Strigătul meu
îngropat în asfaltul fierbinte,
blocurile prăbuşindu-se
peste înțelegerea paşilor...
tu, în coasta mea,
dansând ultimul Bolero al lui Ravel!...
Mă rup de pe cruce,
mă arunc
în propriul meu strigăt:
Iubirea,
ori este până la moarte,
ori nu mai este deloc!




Pentru încă un anotimp

Nu am luat cu mine
decât un pumn de cenuşă,
pe care îl strâng pe furiş
în buzunarul crăpat...
Tot frumosul din mine
e ascuns şi strivit
în adevărul degetelor
curbate în disperare!...
Iar tu eşti nebună  după acest frumos
ce te poate orbi până la păcat...
îți laşi cămaşa albă să cadă
peste zâmbetul meu,
alungându-mi moartea
pentru încă un anotimp!...



Mama, ca un sfânt martir

O privesc şi acum,
liniştită,
cu pistolul la tâmplă,
ruptă de suflet în două,
dar fericită
precum o sfântă,
că Dumnezeul din lacrima ei
era acolo mereu...
îl trecea dintr-o durere în alta,
dar nu s-a lepădat de el
niciodată!




Când nici nu sperai

Când nici nu sperai,
umbra mea ți-a intrat pe fereastră
şi ți-a răvăşit aşteptările adormite la sân!...
Eram nebunul tău de alb,
pe tabla de şah a disperării,
când glisam, săltam şi curgeam
în diagonala şerpuirii gândului...
Şi câtă iluminare trezeam
în insula de ceață a trupului tău,
în rana ta neaşteptată,
prin care priveam atât de departe,
ca prin propria mea înțelegere!...
Când nici nu sperai,
m-am insinuat între două bătăi
ale inimii tale,
între înfrigurare şi nesfârşire!...






Mă îngenunchezi

Mă îngenunchezi,
cum îmi îngenunchează această noapte
tâmplele,
cu nefireasca lumină a lunii...
Mă şopteşti...
ascuțit, rupt şi rotund,
cum îmi şopteşte iarba călcâiul
adâncit în urma parfumului tău...
Iar eu,
nu mai pot vorbi decât despre îngeri
şi mistuirea lor în sinele meu răvăşit,
mai fericit decât fericirea însăşi
şi mai viu decât învierea clipei de taină...
Mă îngenunchezi,
cum mă îngenunchează rana duioasă
a fiecărui poem
scris cu sângele tău...




Poate eu... şi cu tine!...

Poate eu... şi cu tine,
vom topi aerul dintre săruturi
şi vom răsturna hotarele şi lumea
cu incredibile dorințe şi simțiri!...
Poate eu... şi cu tine,
doi soldați târându-se abrupt
prin tranşeele acestei vieți nedrepte
şi imprevizibile,
vom săpa cu unghiile  în crusta disperării,
vom dezveli secundele roşii
şi ne vom îmbăta cu ele,
până la paroxism...
vom tremura de frig şi de cald,
vom transpira,
cu timpul strivindu-ne trupurile,
cărându-l pe umeri
în toate apusurile de soare, sălbatice!...
Poate eu... şi cu tine,
vom îmblânzi furtuna
şi bocancii lovindu-ne zi de zi
între coaste...
şi vom cânta în noi înşine
melodia ce ne poate fura
în pânza ei de păianjen perfectă!...





În teama cerului tău

Ți-e teamă să nu răscoleşti vântul din mine,
gura mea închisă în tăcerea cea mai duioasă,
coastele să nu mi se frângă
de strigătul tău sidefat,
oasele albe să nu te orbească,
şlefuite în răstignirea fără păcat!...
Ți-e teamă să nu te ucid
cu schije de crini,
să îți smulg inima crudă
cu un singur cuvânt!...
Ți-e teamă de apă, de foc şi de vânt,
de ochii mei lăsați prin mansarde fierbinți,
când te mângâiam cu o mână
şi cu cealaltă în carne-ți scriam!...
Ți-e teamă acum
de mâna ce mi-a mai rămas,
care bate văzduhul
scriindu-te până la moarte,
aripa flămândă,
în aerul din cuvintele mele plutind,
răscolind în teama cerului tău!...