Prima mea ,,excursie organizată" a fost în toamna anului în care începusem clasa a cincea. . Organizator d-nul profesor de istorie-geografie de la școala gimnaziala Produlești. Eram, fiind singurul profesor de profil, firește eleva dumnealui.
Era un profesor în vârstă, prin mâna  căruia trecuseră multe generații, însă prin ținută și comportament, era total diferit de ceilalți colegi profesori.
Pe atunci, ca și apelativ pentru profesor, era impus  prin reguli stricte cuvântul ,,tovarășu”….Nu știu de ce, în cazul de față, atât elevii, cât și caderele didactice din școală, precum și părinții elevilor ori simpli locuitori ai comunei, se adresau acestuia cu..Domnu” Ionescu”. Nimic din ținută, comportament, atitudine, prestanță , superioritate nu-l trăda ca …mare domn...era….


     Era un om simplu , de la țară, cu toate că de ceva ani se mutase în orașul din apropiere. Însă faptul acesta nu-l determinase să se schimbe cu nimic. Înca din clasa a-ntâia , îl vedeam pe holurile școlii aproape zilnic, și mai apoi până în clasa a opta bineînțeles . Venea la școală și în ziua când avea  zi metodică. Școala era …ar fi impropriu să spun ,, a doua lui casă”…era locul unde își petrecea cel mai mult timp. Pe lângă orele de curs pe care le făcea cu conștiinciozitate, era și ,,omul bun la toate”. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre colegi să nu se poată prezenta la o anumită oră, Domnu Ionescu îl suplinea fără probleme . Îl vedeam câteodată, și nu înțelegeam de ce, trebuia să o ajute și pe  Tața Vica, bătrâna femeie de serviciu, la căratul lemnelor pentru foc, iarna. Mult mai târziu am înțeles că nu trebuia, făcea asta din respect pentru părul ei albit de vreme, pentru că dumnealui niciodată nu s-a considerat a fi superior cuiva. Primeau salariu de la aceeași unitate, toți, indiferent de funcția pe care o ocupau la acea vreme, erau colegii lui de muncă… Poate de aceea, era considerat altfel de către ceilalți…cu toate că el era mereu același.
    Purta mereu același costum, același fular, același palton. Era cum spuneam același OM.Însă era omul . profesorul, colegul ușor disprețuit de ceilalți profesori și de o parte dintre elevii ,dacă-i pot numi așa obraznici și chiar de unii oameni din comunitate. Și totuși….era Domnu Ionescu…paradoxal nu?
Era colegul care suporta ironiile celorlalti, pentru că isi dădea seama și era foarte conștient de faptul  că ,,Nu haina îl face pe om", iar competența și cunoștințele sale didactice și profesionale nu puteau fi contestate.
Era profesorul care, ignora comportamentul unor elevi ,pentru că stia bine zicala ,, De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere" Și dumnealui nu a cerut nimănui mai mult decât a considerat că poate acela.Nu știu de unde atitudinea asta, nu era răuvoitor, probabil era un bun psiholog și își dădea seama de ce și nu poate fiecare copil căci îl auzeam deseori spunând: ,, dacă ai mâini zdravene, nu-ți trebuie și minte”. Și mulți dintre cei care au avut mâini zdravene,au ajuns bine.
    Ca profesor, avea atâta bagaj de cunoștințe în domeniul său de activitate, încât, dacâ voiai cu adevărat să înveți, nu aveai nevoie de manual. Modul de predare consta în discuții libere, pe care le asimilai ușor, iar la un moment dat, aveai impresia că stiai deja aceste lucruri. Nu se baza pe date istorice si coordonate geografice, se baza pe locuri, oameni ,fapte.
Și într-adevar, faptele omului din acest loc au rămas în amintirea multora.
Și a mea. De aceea, acum când depăn aceste amintiri, îmi cer iertarecu toate că  e demult plecat la cele sfinte,  dacă în nesăbuința mea, de copil ne dus la biserica, am avut îndrazneala de a-l supăra vreodată
   Făcea naveta cu trenul. Existau pe atunci și autobuze ,, curse regulate" cu care ar fi putut veni, dar trebuia să plătească. La tren nu,  plătea pentru că era o singură stație. De la gară, venea pe jos. Cinci km. Și pleca la fel. Poate vă ganditi că era foarte sărac sau zgârcit. Nu. Avea o soție pe care-și permitea să o țina ,, în pas cu moda" și doi băieții cu studii. Se sacrifica pentru cultură! Cu banii economisiți, mergea la București la teatru, la film, la operă, la târguri de carte, sau pur și simplu să se plimbe prin Cismigiu.
Cauta să insufle și altora ,,setea de cultură" și organiza din când în când, cu acordul parinților, câte o excursie la fim, la teatru, la muzeu............
   La o astfel de excursie am participat și eu, cu toate că se facea numai  la clsele mari  dar am fost acceptată pentru că aveam o verișoară, Florica, la clasa a opta.  Avusese loc de curând, premiera filmului pentru copii, VERONICA ,la cinema Patria. De altfel, dacă nu mă înșel, primul din seria filmelor pentru copii. Pentru mine, ca și pentu ceilalți de fapt, a fost un privilegiu ca la scurt timp de la lansare să ai posibilitatea să vizionezi acest film. Și asta datorită Domnului Ionescu….
Aș  putea să descriu cu lux de amănunte toată ziua!  Însă vreau să vă spun numai atât: a fost o zi de neuitat! Planificase totul mathematic șii cu o zi înaite primisem ,, desfășurătorul”
   La ora 4.30 dimineața ,era plecarea pe jos la tren, care sosea în gară pe la 6.00. dar nu trebuia să ne grăbim. La ora 10.00 trebuia să fim musai  la cinema, aveam bilete, cumpărate de dumnealui cu câteva zile înainte, la Matinal, căci era într-o duminică…o altă zi petrecută …în folosul școlii…iar la ora 16.00 trebuia să  fim în Gara de Nord,să nu pirdem ,,locala”.
Cu ce venise dumnealui în acea dimineață la ora aceea, nu mi-am pus niciodată întrebarea.Cert este că ne aștepta în fața școlii. Și am plecat , o mână de copii, băieți și fete, călăuziți spre lumea bună de neobositul nostru profesor.
Ce mai contează faptul că până la gară Tanța avea  deja genunchii jupuiți și ciorapii rupți?  Ce mai contează că în tren am stat înghesuiți ca sardelele-n cutie?... căci era ,, cursa ceferiștilor. și tare mulți erau pe-atunci, Ce mai contează că ne-a dus pe jos  din gară până la cinematograf ca să  ne arate Bucurestiul și că ne-a adus la fel ? Cei drept  la întoarcere am făcut un popas în Cișmigiu. Ce mai contează că am văzut decât jumătate din film deoarece am adormit răpusă de oboseală ? Restul l-am vazut după ceva timp la Tv. Ce mai contează că am ajuns în gară…nu la Leordeni….la Fusea morți de sete și de foame? Setea ne-am potolit-o repede  luând  cu asalt fântâna, însă foamea după încă cinci kilometri de mers pe jos până acasă.  Ce mai contează că a doua zi la școală eram cu inima cât un purice și mă rugam în gând să nu fiu ascultată la vreo materie?…căci eu nu aveam trăistuța fermecată …și nici prea bine pregătită după o asemenea aventură nu eram!
   Important este faptul că am avut șansa să fiu alături de un asemenea OM,de neuitat, într-o zi de neuitat !
Și cel mai important lucru pentru mine, este faptul că nu am avut numai două mâini zdravene.
Am avut puterea a absoarbe o parte din cunoștințele celui care a fost și a rămas în amintirea mea printre ,,oamenii altfel”. Un altfel de om,a cărui soție purta pălărie și manșon, iar dumnealui primea cu drag câte ceva de îmbrăcat , în amintirea și pomenirea răposaților….un om care plătea lecții de vioară la copiii , dar venea și pleca pe jos pentru a putea merge săptămânal să-și umple inima și sufletul de bucurie, un om care ajuta cu plăcere pe oricine …un om care nu era ,,tovarăș” cu nimeni….a fost și a rămas…Domnu Ionescu !