DANIEL CORBU - „INTRAREA ÎN SCENĂ”, EDITURA ALBATROS, 1984

Îmi place să cred că sunt unul dintre cei mai fideli cititori ai poetului nemţean Daniel Corbu. Şi nu numai pentru că sufletele noastre au închinat, cu mai mulţi ani în urmă, din cupa prieteniei. I- am citit poezia, sufletul mi s-a îmbucurat de fiecare dată. Şi tot de fiecare dată, parcă (şi)mai mult.

La vremea când îşi publica cea de-a doua carte, „Intrarea în scenă”, Editura Albatros, 1984, nu-l cunoşteam. Auzisem, în schimb, de el. Îl ştiam în postura de participant la întrunirile Cenaclului de Luni, îl ştiam de prin revistele literare ale vremii. Astăzi, când a trecut multă vreme peste prietenia noastră,

mă uimeşte faptul că acest poet a reuşit să îşi păstreze sufletul întreg, o scriitură mustind de sinceritate şi sensibilitate, faptul că nu s-a lăsat tentat şi sedus, decât într-o mică măsură, de mărinimoasa temă a cotidianului, îndelung cântată şi descântată de mai toţi congenerii săi.

Şi tot astăzi, privin- du-i cărţile ce-mi umplu de lumină rafturile bibliotecii, la fel ca şi multe altele, în aceeaşi măsură şi sufletul, nu pot a nu-mi scăpa (încă)o mirare: Daniel Corbu îşi „sudează”, dar nu tematic, aşa cum face bunul nostru prieten Cassian Maria Spiridon, cărțile.

După o „Naştere vinovată”, publicată la aceeaşi editură, cu un an mai devreme, a intrat, cu adevărat, sau în adevăratul sens al cu- vântului, în lumea mare a literaturii române, cu „Intrarea în scenă”. Şi-a continuat mersul prin (această) lume şi viaţă cu „Plimbarea prin flăcări” (Editura Cartea Românească, 1988), iar cântecul său s-a făcut şi mai bine auzit cu „Preludii pentru trompetă şi patru pereţi” (Edi- tura Panteon - editura personală şi la care, până acum, a reuşit să edi- teze 97 de titluri - 1992).

Dar, cel mai bun şi mai puternic argument, din care reiese clar faptul că poetul Daniel Corbu, atât de drag mie, nu scrie „haotic”, la întâmplare, că el nu scrie Cărţi, ci o singura mare CARTE, este faptul că următoarele sale volume au confirmat acest lucru: „Documentele Haosului” (Ed. Panteon, 1993), „Spre Fericitul Nicăieri” (Ed. Pante- on, 1995) şi „Cântece de amăgit întunericul” (Ed. Helicon - Timişoa- ra, 1996).

Daniel Corbu, îmi este foarte clar acest lucru, este unul dintre puţinii poeţi care şi-au propus să nu scrie Cărţi, aşa cum spuneam, ci o singură mare Carte, o Epopee dacă vreţi. A propriei existenţe. Cărţile lui sunt „sudate” prin însăşi simbolistica lor, şi nu prin tema- tica lor, aşa cum se întâmplă în cazul poetului ieşean Cassian Maria Spiridon. Un exemplu apropiat lui este Gheorghe Izbăşescu, poetul la care, la fel de uşor, sunt detectabile aceleaşi intenţii.

Altfel spus, Daniel Corbu, fiind pătruns de faptul, de toţi mu- ritorii conştientizat, - efemeritatea existenţei noastre, precum şi de ciclul biologic căruia îi suntem supuşi: naştere, creştere, maturizare, moarte - în cazurile cele mai fericite - dovedeşte că şi în(tr-un) plan poetic se întâmplă cam acelaşi lucru. Normal, de altfel, dacă stăm să ne gândim că fiecare poet are un început al buchiselii tainelor poezi- ei, o vreme a maturităţii poetice, şi chiar şi o „moarte” a spiritului. Nu de puţine ori „împlinită” încă înainte de cea fizică, propriu-zisă.

Volumul „Intrarea în scenă” e bine structurat, nu numai tema- tic vorbind, în cele trei părți ale sale. Se distinge uşor în cel dintâi ci- clu al lui, „Făţărnicia ferestrelor sau schiţe pentru un autoportret”, o continuare a volumului de debut, „Naştere vinovată”. De fapt, pri- mul poem este (chiar) unul reluat, poem care a şi dat titlul primului său volum. Cu el, prin simbolistica lui, poetul Daniel Corbu anunţa că şi acest volum se află tot sub stigmatul temerii de moarte, sub cel al spaimei de-a nu putea face şi împlini tot ce şi-a propus: „viaţa nu poate fi minţită cu una cu două până la urmă/ praful se-alege din măşti sterpe/ stai în mijlocul camerei şi deodată un gând/ un fel de maşina de proliferare a fricii: ÎN FAŢA MORŢII SUNTEM CĂ UN PUMN/ DE OMĂT”, sau: „Sunt încă tânăr şi moartea e doar o vagă promisiune” (Împotriva morţii). Nu, versul ultim citat nu este unul prin care poetul s-ar contrazice. Este doar însemnul luptei sale c-o realitate dureros de exactă, cu un destin cu un iminent final. Este, da- că vreţi, însemnul refuzului său mental de-a conştientiza moartea; poate sperând în faptul că, astfel procedând, va reuşi măcar amâna- rea Momentului. Un fel de joc, ceva care-i îngăduie poetului speranţa că moartea, odată sfidată, îl va mai „uita” un pic.

Aceeaşi tematică obsesie a morţii se regăseşte şi pusă-n seama celor din preajma poetului. În aceste cazuri, mesajul nu mai are pro- funzimile din întâia situaţie; de parcă poetului i-ar fi destul de greu să vorbească despre o stare comună: „Pot să vă spun că era o minu- ne/ a acelui oraş/ înotase prin zeci de bazine/ câştigase atâtea campi- onate/ viaţa îl ţinea întotdeauna deasupra/ şi toţi îl priveau cum tre- cea/ ca un fel de Iisus pe ape/(…)/ pot să va spun că era o minune a acelui oraş/ şi că deodată i se făcu dor de adânc/ şi se lasă la fund/ iar ceilalţi, aşteptând, credeau/ că e numai o glumă” (Inotătorul), sau:

„PE STRADA MEA PIANELE SE IUBESC PÂNĂ/ DIMINEAŢA/ la ore târzii beţivii se târăsc înjurând/ la o mie de ferestre se nasc uimiri- le/ se pândesc credinţele/ nimic nu e mai frumos ca aici TREC FEME- ILE/ CA NIŞTE RÂURI SPRE MOARTE” (Poem pentru strada mea).

Şi totuşi, un singur lucru îi prilejuieşte poetului liniştea atât de necesară: Cuvântul. Cuvântul care-i asigură nemurirea spiritului şi purificarea de tot ce-i lumesc: „DOAR CĂRŢILE POT ŞTERGE UR- MELE CĂRNII: iar/ eu(mama)/ pot fi şi o jucărie în burta zăpezii/ că- utând înaintând sentimentele/ trec prin aceeaşi albie mereu şi me- reu” (Doar cărţile). Dar, trădare!, după doar câteva versuri, de parcă- ar fi fost neliniştit tocmai de pacea ce-i răvăşea vieţuirea cu linele-i unde, poetul revine la spaima de început: „singurătatea-i o haină prea strâmtă/ iar moartea nu poate fi amânată/ în aşteptarea ei sol- daţii îşi scuipă/ plictiseala cu salivă cu tot”.

Abia spre sfârşitul cărţii, de parcă s-ar fi speriat de propria-i slăbiciune în faţa unui destin cu toţi necruţător, poetul Daniel Corbu începe „lupta”, cea adevărată, cu el însuşi. Rezultă poeme sugrumate de sensibilitate şi sinceritate, scriitură care l-a şi impus în peisajul nostru literar, poeme în care sufletul poetului, deşi tulburat de multe frământări, îşi are irizări şi diamantine sclipiri: „Tot încercând să dezvinovăţesc poezia/ convins că arta e un palimpsest în spatele adevărului / m-am trezit deodată într-o casă fără uşi şi fără ferestre/ între atâtea erori şi atâta nemăsurată trufie” (Intrarea în scenă). O adevărată mărturisire de credinţă! Ceva din care imaginea celui care crede în frumuseţea şi forţa Cuvântului uşor se distinge. Ceva în care plecăciunea sa în faţa menirii Cuvântului nu mai este de nici-o per- dea ascunsă. Ceva care seamănă cu un jurământ de credinţă.

Din astfel de versuri poetul îşi face hlamida pentru umerii goi ai sufletului său. Uşurinţa cu care renunţă la toate frământările tru- pului şi minţii sale, în favoarea înveşmântării spiritului în aurite ar- muri de iubire, spune totul despre acest poet. Sublimul vine când constaţi că el nu revendică numai pentru sine asemenea stări: „în ochiul poetului se putea citi ploaia apoi expertiza/ a mai descoperit deasupra capului/ o floare de nufăr CE-S VINOVAT CĂ NU ŞTIU/ SĂ MINT ASFINŢITUL ŞI CĂ EMOŢIA/ ÎMI DĂ UN DEGET ÎN PLUS” (Intrarea în scenă).

Partea de final a cărţii, aşa cum spuneam, este cea care prefi- gurează viitorul drum al acestui poet, drum Acum bine cunoscut: sensibilitatea este nota cea mai înaltă a „restului” de poeme, sufletu- lui i se îngăduie oglindirea în ape de cleştar: „Şi te întrebi de ce la megafoanele din piaţa oraşului/ nu se cântă wagner şi DE CE/ TOT MAI PUŢINI SE OPRESC ÎN DREPTUL INIMII” (De ce nu se cântă wagner).

Nici întoarcerea la obârşii nu-i scapă sensibilităţii acestui poet:

„Mamă copiii tăi şi-au vândut inima oraşului/ demult au uitat drumurile către sat/ şi tu mai speri mamă că mâinile străvezii/ în fiecare seară ne speli chipurile în apa memoriei/ cu privirile încleştate pe za- rea de deal”, sau: „din când în când urcă la mine/ aburul pădurilor noastre/ mama cu mâinile străvezii eu tot trist am rămas/ şi mai scriu poezii/ şi mai scriu poezii” (Scrisoare).

Aceasta incursiune-n vremi trecute îi provocă poetului stări de copleşitoare emotivitate: „Vă vorbesc de clipele când viaţa/ ne bate cu disperare la ușă/ şi nu deschidem/ (…)/ ÎN STRADĂ ACEEAŞI SENZAŢIE NESUFERITĂ DE/ GARĂ/ eu îmi ştergeam speranţa cu mâneca/ îmi lipeam sufletul de geamul zilei/ şi mă lăsam purtat mai departe” (Mai departe), sau: „Aşa îmi duc existenţa între patru pereţi între două/ coperţi între două străzi că nu s-au cunoscut ni-/ ciodată între două dimineţi ce-şi flutură batiste/ între orgoliul meu de a se schimba o lume dintr-o sin-/ gură bătaie de limbă şi un precaut amurg între/ vis şi credinţă între iubire şi ură sunt aproape om” (Aproape om).

Ei bine, dacă Daniel Corbu se arată a fi nemulţumit de statura sa de om, fizic şi moral vorbind, de cea de poet nu se îndoieşte. Deşi se întreabă la un moment dat: „SPRE CARE ZEU/ SĂ MĂ-NTORC DACĂ POEZIA ÎMI UMILEŞTE/ CARNEA”, sau: „DE CE PORT O RANĂ ATÂT DE ADÂNCĂ/ SUB FRUNTE”. Şi tot el (îşi) găseşte necesarul răspuns: „ARTA/ E MINCIUNĂ SPUSĂ ZILNIC ÎN FAŢA MORŢII”.