ZIDURI PENTRU TOŢI

Continua colţul clădirii vechi. Gara oraşului, din cărămidă roşie. Lung, drept, perpendicular pe trotuarul ondulat de călduri. Mergea până foarte departe. În fiecare dimineaţă ieşind pe uşile din spatele gării, Bodolin îl însoţea. Aproape până la capăt, de unde o lua la stânga. Pe o străduţă cu nume de floare roşie.

            Înalt, câteva palme peste statura unui om normal te împiedica să vezi dincolo de el. Tăcerea cenuşie ascunde amănuntele vieţii. Deasupra, pe acoperişuri călărea cerul. Şi el cenuşiu. Lăptos. Un pântec imens!

            Pe Bodolin dimineaţa îl dureau ochii. Nu se ştergea niciodată. Într-o mână, punga de un leu. Transparentă, cu două caiete şi un pix. În cealaltă, sandviciul cu urme de dinţi. Prea mult cenuşiu!

 

            Oile din Arşiţa dădeau sânge pe ţâţe. Mieii sugeau de două ori şi cădeau morţi. Arşiţenii le frecau ugerele cu slănină. Unii cu untură. Pe gură le turnau oţet călduţ de mere pădureţe, cu sare. Petre Pocuţiu găsise pe poliţa din grajdul vacilor o sticlă prăfuită cu creolină.

           

            Bodolin departe într-un oraş, mare nod de cale ferată. Habar nu avea de laptele oilor de acasă. Sângeriu şi otrăvitor. Omora mieii după ce sugeau.

 

            Neted, exasperant de neted, fără nici o asperitate, zidul. Niciodată nu avea vreme să mănânce dimineaţa acasă. Programul în Complexul de vaci – Bârcea-Mare începea la ora şase. Odată, la capătul lui întâlneşte un prieten. Nimerit în gara aceea cu totul întâmplător.

            Adormise într-un tren de noapte.

 

            Veşti despre alţi prieteni întâlniţi mai mult prin gări. Unii o duc bine. Alţii nu tocmai. S-a bucurat întristându-se şi s-a întristat bucurându-se. Privind gânditor de-a lungul zidului. De aproape era zgrunţuros.

            Încercând să-l treci ţi-ai fi zgâriat genunchii.

            Ingineri, agronomi, zootehnişti şi medici veterinari împrăştiaţi prin toată ţara. Ultima promoţie în stagiu. Trei ani trec greu. După, Bodolin va încerca să se tragă mai aproape de Arşiţa. Acasă. „Tu?” îl întrebă pe prietenul adormit în trenul de noapte. „Eu sunt mai aproape, da tot nu-i grozav.” Bodolin îşi priveşte ceasul de la încheietura mâinii. E o oră. Îşi strâng mâinile. „Baftă!” ca pe vremuri înaintea examenelor.

            Zidul mut, rece îl sfida, trasându-i drumul pentru mai departe. În spate, difuzoarele anunţau un nou tren. Bănui forfota peroanelor. Zidurile ne trasează existenţa fiecăruia. Precis, strict. Nici un pas, nici o privire dincolo.

 

            În Arşiţa sosiră trei veterinari cu sticluţe pline cu vaccinuri. Înţepau oile sub pielea coapsei. Doi lei şaptezecişicinci de bani de cap.

 

            Noaptea visa zidul. Întins ca o piele şi ciuruit de gloanţe. Găurile păreau mici irişi ai unor ochi miraţi. Unul era mai mare şi iscoditor. În timpul războiului avusese loc o execuţie. Ceva cu o garnitură de tren, sabotori, îi explica printre lălăituri un beţiv. Refren la modă: „doo hic… domnişoooarăăă… domnişoooarăăă, ceee programmm aveeţ dă seaaarăăă…” Beţivul îşi desfăcu prohabul. Se întoarse spre zid şi urină.

            Bodolin simţi tristeţea irişilor. Nu ştia ce să aleagă. Să-şi urmărească destinul de-a lungul zidului, ori să privească, Dincolo, peste el. Îndoială, curiozitate, lunecare ce nu se mai termina. Bodolin tremura de frig. Simplu trecător într-un oraş, departe. Ochiul din zid îl urmăreşte atent. Zidul îi intra în piept. Lunecător se încolăceşte ca un şarpe în văgăună, pentru o iarnă lungă.

            Îl durea că nici acum, avându-l în el, nu putea şti ce se ascunde dincolo.

            „Amintirea zidului pe lângă care am trecut odată mă zguduie până la oase”. Scrisoare de la un prieten la o nouă adresă. „Ziduri peste tot, ziduri pentru toţi, oriunde…” gândi împăturind hârtia albăstruie.

 

            Din trei sute de oi în Arşiţa rămaseră cincizeci. Şi acelea sterpe cu genunchii umflaţi. Veterinarii supravegheau îngroparea celor moarte în gropile cu var.

 

            În dimineaţa aceea şeful gării era pe peron. În spatele său doi ceferişti cu găleţi mari. Şeful le arăta zidul de la colţul clădirii din cărămidă roşie. Ceferiştii începură lucrul înmuind periile în lichidul din găleţi. „Să prind pă cineva că se mai pişă aici” spuse şeful către ceferiştii mai mici în grad şi plecă salutat de câţiva navetişti zbârciţi de nesomn.

            Bodolin privi ochiul din zid cum se acoperă de-o pleoapă albă, umedă, pe care soarele dimineţii o zbicea iute.

ZĂPEZILE TÂRZII

 

Vânturi primăvăratice descărnează coasta dealului. Hulpave, cu limbile lor călduţe ling, pe alocuri, din zăpadă. Dâră de şarpe fugărit pe sub castani, cărăruia îngustă coboară în sat.

            Scuturat de friguri, ud până la piele asudă ca un burete strâns în mână. Sub trei cergi groase bătrânul tremura. Lângă pat, pe un scaun, câteva cutii cu medicamente, pliculeţe cu prafuri amare şi paharul de ceai. Buzele uscate crăpaseră adânc. Setea de pustiu nisipos le bântuia usturătoare.

            Cuvintele, bolborosite, nu mai avea puterea de a le rosti, bălteau pe piept. Neînţelese de cineva.

            Baba Ludovica, nevastă-sa, trebăluia la grajd, pe lângă vite.

            Amiazăzi. Clopotele bisericii arămeau văzduhul cu dangăte. Aburi subţiri, tremurători precum duhurile se înălţau timizi din morminte. Câteva găini harnice râcâie petele fără zăpadă din cimitir. Ciugulesc fruntea ierbii, fragedă – abia iţită. Cântă un cocoş, cocoţat pe gard. Din casă, bătrânul îl aude. Se bucură prin somnul greu, ca de o veste îndelung aşteptată. Clopotele îl întristează. Îi amintesc de moarte.

            Pe uşa clopotniţei, strecurându-se, clopotarul cu oasele încă vibrând de sunet. Scotocindu-şi buzunarele pieptarului caută o ţigară, o aprinde. Flăcăruia chibritului pâlpâind ca o vedenie. „Hâşti… hâşti!” se răsteşte la cocoş. Se îndreptă spre pârleaz.

            Cucurigatul încetează brusc. Către şcoală trec doi copii: „Laude-se Isus!” salută. „Laude-se în veci. Amin!” – răspunde, trăgând un fum zdravăn, clopotarul.

            „Ce-aş vrea să vie odată primăvara” clipeşte cel mai mic orbit de soare. „Mai este un pic, o să ningă încă mult şi bine”, constată cu aere de om matur cel mai înăltuţ. În ghiozdanele de carton caietele şi creioanele sună înfundat, la fiecare pas.

            Tot deauna dorinţele noastre o iau înaintea vieţii, până se pierd în moarte. Copiii dispar prin gardul de carpini. La anul, directorul şcolii îl va înlocui cu unul din pălănci de stejar, care nu va mai avea strungi. Şcolarii vor trebui să intre numai pe poartă.

            Vasalie clopotarul privi spre casa bătrânului. Prin curte Ludovica în mână cu o găleată goală. Clopotarul clătină din cap slobozind fumul pe nări.

 

            În coasta dealului, ochi subpământeni, vizuinele – pete negre în zăpada moale.      Bursuci nerăbdători adulmecă fuioarele de vânt cu boturi umede. Din tavanele pietroase ale văgăunilor spânzură rădăcini în căutare de seve.

Fleoşcăit de zăpadă pe jumătate topită! Paşi apăsaţi. Sălbăticiunile se retrag speriate în vizuini. Rădăcinile copacilor le gâdilă cefele grase. În vârful dealului fleoşcăitul se opreşte. De sus, bărbatul priveşte peste satul împrăştiat la picioarele lui. Casele, omizi cu acoperişuri de ţiglă roşie, se pitesc pe dâmburi, printre arbori.

            „Îi prea ziuă”, gândi rezemându-şi umărul de trunchiul scorţos al unui castan. Va mai trebui să aştepte.

 

            Retrăgându-se ca furnicile spre muşuroi de aiurea, durerile s-au risipit. O pace nefirească îi cuprinse trupul destins. În tristeţea bătrânului se furişa amurgul. Timpul, aluat bine dospit, se întindea spre încă o noapte. Bolnavul răsufla adânc, cu nădejde. Deschise pleoapele. Privirile în gol. Atârnate de tavan. Ca rădăcinile. Pe masă întârziau câteva pale cenuşii de lumină.

            Culorile peretelui dinspre apus se rostogoliră, amestecându-se. Pe masă păşi o arătare străvezie. Călcă direct pe copertele negre ale Psaltirei. Om înalt, frumos, tânăr, îmbrăcat cu un cojoc negru. Îi făcea semn cu mâna. Dorea să-l urmeze.

            Bătrânul se aprinse cuprins de ciudă. Cum îndrăzneşte necunoscutul să se urce pe masă, la el în casă? O venă albastră i se zbătea pe frunte. Îl urmări încruntat. „Ce vré omu’ aista?” se întreba părându-i rău că nu se poate ridica. „Haide, haide cu mine!”, îl îndemna necunoscutul, fluturându-şi mâneca largă a cămăşii de cânepă. Bătrânul se întoarse pe o parte. Spatele – încins de cât stătuse culcat. Umbra pendulă prin aer şi se apropie. Era Ion din Deal, tânăr ca la treizeci de ani. Fără să se mire îşi aminti că împricinatul murise la şaptezeci de ani. Trecuse oareşce vreme de atunci. „Unde vré să mă ducă omu’ aista?”, se frământă bătrânul aranjându-şi şi mai bine capul pe pernă. Mari fărtaţi au fost oarecândva. Din război se prinseseră fraţi de cruce, crestându-şi buricele degetelor cu vârful ascuţit al baionetei. „A, nooo, nu poate fi Ion, se îndoi bătrânul, doară cât am plâns când   l-o îngropat!”

            Voi să se apropie, să-l întrebe pe unde a mai umblat, dacă ţine minte prin câte au trecut în război. Umbra arăta că i-ar pricepe gândurile şi se bucura de ele.

            Încercă să se ridice, încheieturile îi erau de lemn. Un val fierbinte de plumb i se prelinge de pe frunte pe piept. Dezamăgit, Ion din Deal se îndepărtă plutind. Aerul se mişcă uşor. De pe perete se dezlipi conturul unei femei. Alunecă pe podeaua împestriţată de firele anemice de lumină. Poala pindileului cu cipcă măruntă îi rămase agăţată în cuiul icoanei Sfântului Gheorghe. Baba Marta lui Dominic, o vecină de demult, se apropie uşoară, de pat. Murise. Abia o mai ţinea minte. Râdea, îndemnându-l s-o urmeze. Şi ea!

            Focul ţiuia ascuţit ca un tăiş de secure. Oalele pentru porci fierbeau de zor. Picăturile sărite pe plita fierbinte sfârâiau. Mirosea a făină arsă.

            „Fă bine, babă Martă, şi spune-mi unde vrei să mă duc?” Îi păru rău că-i zisese babă. Arăta tânără, fără zbârcituri, cu faţa albă, proaspătă. „Lasă-mă, lasă-mă în pace!”, îi spuse simţind că n-o poate urma. Femeia se întoarse spre perete. Dispăru după ştergura candelei.

 

            Bărbatul se retrase lângă o claie burduhănoasă, ca o bivoliţă-a-făta. Băgă amândouă mâinile în burta ei. Smulse fân. Îşi făcu un culcuş gros, să nu-l ajungă umezeala. Din huci, se desprindeau pietre mari, dezgheţate de muietura vremii. Se rostogoleau pe pantă. Frunzele fâşâiau uşor ca la trecerea unei sălbăticiuni. Puşca şi-o puse sub cap. S-a hodini un ceas – două.

 

            Baba Marta plecase demult lăsându-l singur. Urâtul îi umplea sufletul.

            Morţii începură să curgă din toţi pereţii! Vorbeau fără cuvinte, chemându-l mereu prin gesturi. Oameni cunoscuţi. Cu câţiva fusese prieten bun. Se îmbătaseră pe la târguri, bând aldămaşuri, ori de hramul bisericii. Toţi din sat şi din satele vecine veniseră să-l vadă. Toţi morţii pe care îi cunoscuse. Mulţi se aşezară pe pat, peste picioarele lui. Nu simţea nici o greutate.

            Petre din Dumbrăviţa, şugubnitură de om! Oare când murise… să fie cinci ani? Căzuse în cap dintr-un măr. Toamna.

 

            Bărbatul simţi rece la picioare. Aţipise iepureşte. Privi spre sat. Înserarea lipăia pe acoperişurile caselor. Se scutură de paie. Aranjându-şi pe umăr puşca, porni.

            Bătrânul glumea cu Petru: „Mă, tu-mi eşti dator cu vro zăce coşuri de cartofi.”  „Haide… haide…!” Petru îi făcea semne ca şi cum nu l-ar fi auzit.

            Lagăr în Siberia. Mânca – mai deloc. Prizonierii uscaţi de frig şi foame abia se mai urneau de colo până colo.

            Bătrânul, copleşit de întâmplări, clipea. Înţelegându-i gândurile, Petru păru a se ruşina.

La câţiva kilometri de barăci – un colhoz amărât. Cartofii! Mulţi, mari, cât doi pumni puşi alături. Aranjaţi în gropi adânci, pentru iarnă. Noaptea înfometaţii ieşeau la furat. Cu mâinile crăpate de ger scurmau pământul. Paznicii dormeau ascunşi în grajduri. Cine să vină din pustiuri să fure?

 

            Bărbatul alunecă într-un genunchi. Zloata îl udă până la piele. Puşca sărise alături. O ridică repede, scuturându-i zăpada din ţeavă.

 

            Petru era cel mai pricăjit. Slab ca o joardă şi mai ales fricos. „Fărtate, îi zicea bătrânului când îi venea rândul la furat cartofi, du-te tu în locul meu! Când om ajunge acasă   ţi-oi întoarce înapoi toţi câţi îi vei aduce pentru mine!”

            Bătrânul – tânăr atunci şi milos se ducea.

            După câţiva ani scăpară din prizonierat. Acasă, sărăcia se cuibărise trainic peste tot. În satele lor apăruse „colhozu’ ăla stricat”, cum îi plăcea lui Petru să spună. Când se întâlneau, povesteau. „De unde fărtate? Crede-mă că     n-am de unde-ţi întoarce cartofii!” Bătrânul râdea gros, bătându-l pe spate. Nu-l ţinuse de dator niciodată. Petru se întristă. Se întristă şi bătrânul. Îi părea rău că-şi amintise de datoria închipuită, de demult.

 

            Bărbatul mergea ferit, ocolind casele. Se asprise bine. Omătul scârţâia sub talpa cizmei. Peste sat coborâse liniştea în fuioare despletite. Uşile grajdurilor trântite sunau înfundat. Prin curţi, femei cu doniţele pline cu lapte spumos se grăbeau înfrigurate spre casă. Simţindu-l, câte un câine hămăia moale.

 

            Bătrânul tuşi lung. Mai să-i sară ochii din cap. Sorbi o gură de ceai şi-şi cuibări capul în pernă. Gândurile îi erau limpezi. „Unde o fi şi baba de nevastă, de nu mai vine?” Ludovica mulgea vacile. Boala bătrânului o prinsese nepregătită. Plângea ştergându-şi lacrimile cu un colţ de zadie. Nu mai are scăpare. Sara asta de bună samă va trece pe la popă. Bătrânul trebuia pregătit de drum.

 

            Bărbatul se apropie uşurel de grajd. Maică-sa mai avea de muls o vacă. Suspina necăjită. Mai bine să nu-l vadă. „Tată-tău moare şi tu nu te mai strângi de pă cele păduri!” o şi auzi hohotind de plâns.

 

            Va intra să-l vadă câteva clipe pe bătrân. El îl înţelegea. „Mama lor de comunişti, pă toţi să-i lichidaţi. Nu vezi cum îşi bat joc de noi?”, îi spusese când fugise de la facultate pentru a nu fi arestat. De doi ani nu mai ştia ce-i hodina. Oricum îl vor prinde şi pe el. Cei mai mulţi dintre fraţii săi căzuseră. Alţii îşi măcinau viaţa în puşcării. Îşi va lua rămas bun pentru totdeauna.

 

            Bătrânul, rămas singur, îşi înjura nevasta care nu era în cameră. Petre intrase demult în perete. Auzi tropote pe prispă. Uşa se deschise scârţâind a năpastă. „Ce… şi tu… ai murit?” Mirarea disperată, cumplită a bătrânului rămase în el. „Când… când te-au împuşcat?” reuşi să şoptească îngrozit.

 

            Afară începuse să ningă. Târziu bărbatul privi pe fereastră. Zăpezile târzii, curate, spală gândurile. „Mamă, tată, io trebuie să mă duc.” Ieşi. Porni puţin după miezul nopţii. Zăpada proaspătă va păstra urmele paşilor. Apăsaţi, spornici, a cale lungă. La capătul lor un ochi de sânge. Cât ar curge pe o gaură de glonţ.

            Ochii nopţii pândesc neîndurători. Cruzi. Cer, muţi, sânge. Mereu sânge.

O LUME PUSTIE

„De ce s-o bătut norii azi-noapte?”

Copilaşul blond, cu ochii albaştri în braţele mâne-sa. Florica, tânără, pogană nevastă, măritată la şaisprezece ani. Merge cu copilul pe Vârf, la mamă-sa. Ea îi de noră pe Rogoază.

            „Cum s-o bătut Ionuţ, cum?” „N-ai auzât mneata cum răgeau ca bivolii cei hâzi şi scoteau scântei pă ochi?” „Ţucă-te mama să te ţuce…” Florica se topeşte într-un zâmbet dulce.

            Câmpul înviorat după ploaie, obraz de cosaş, seara când se răcoreşte cu apă de la fântână, după o zi de coasă, pe arşiţă.

            „De multă vreme ar fi trebuit să plouă, gândeşte Florica, îi august şi abia aseară o plouat în vara asta, slab, numa cât o stropit o ţâră…”

            Câmpurile arse ca o piele de vacă uitată în argăseală. De sub boturile vitelor, pe imaşuri iese şperla. Porumbul înalt, arăduit bine în primăvară, cu frunzele răsucite de căldură nu leagă bob. I-ar trebui apă. Vacile-s ieftine. Îi greu târgul de ele. Bani se cer mulţi, da nimeni nu dă. Fân puţin prin toate locurile. La iarnă mulţi le-or tăia. Prin primăvară vor fi în focul vânăt de scumpe.

            „Vai, oftează Florica, şi noi nu ştim ce ne-om face, fân a ieşit fără samă de puţin, otavă n-am făcut deloc, da lapte ne trebe la micu ista…”

            „Bătaia de la nunta din Curtuiuş n-o fost cum o povestit moş Vasile pă cursă. Cela de să zice că are două inimi, înghesuit rău, s-o băgat într-o casă şi s-o închis pă dinăuntru. Unul din Arşiţa o vinit la uşă şi o strigat că şi pă el îl bat. Săracu cela din casă o crezut şi o deschis. Arşiţanu când o intrat o luat un scaun şi l-o lovit în cap. Curtuişanu o sărit pă fereastră ş-o dat să fugă pângă grajd. Sub streaşina şurii, pă părete era o grapă. Arşiţeanu l-o împiedicat şi altu din spate o aruncat grapa pă el. O urcat apoi tăţi pă grapă  ş-o jucat până o murit amărâtu cu două inimi.

            Arşiţanu o scăpat dând trii mii – bani serioşi pă vremea ceia – la unu ce era oarece boactăr pă la tribunal şi acela l-o scăpat amucum.”

 

            Doi moşi trec înspre vale, trăgând din pipe. Cârjile, din corn îndoit în gard, ţăcăne pe lutul uscat. Năduşala le picura de sub clopurile de paie. Aviatoru dohăneşte chiştoace de Carpaţi fără filtru. Le culege de pe drum, din faţa boldului. Stă la umbră sub un nuc, pe o brazdă de otavă pălită. Cerul fierbinte, ochi de fecioară. Frunzele nucului se ofilesc. S-a pustii lumea de căldură, dacă nu plouă cât de iute.

            „Scoală, mă, strigă careva, îi răci, umbra de nuc îi tare păcătoasă… “ Aviatoru râde. Scuipă un muc. Aprinde altul.

           

            „După primu război, eram prunc mărişor când o apărut tri călăreţi pă Dâmbu Cucului. O stat multă vreme neclintiţi. Stană de piatră. Vântul răsfira cozile cailor. Coamele, în frunte, păreau batiste îndoliate fluturând a jale. Cine putea ştii ce anume voiau? Nimeni nu s-o apropiat de ei să-i întrebe ce şi cum. O jumătate de zi o stat aşa, apoi o luat-o în jos, pă la Prisăci, pă sub Izvoru Bulzului, urma li s-o pierdut în Pietrice. Careva o zis că ar fi intrat în stânci, în galeriile surpate, de unde austriecii, amu-s o sută şi oarice de ani, o scos aur. Alţii susţin că ar hi coborât în jos, tăt pă marginea satelor, către Baie”.

 

            Florica urcă Jgheabu – un dâmb mare – pă cărarea ţăptişă. Gâfâie – pruncuşorul îi tare greu. Căldura, în valuri jucăuşe peste gropile uscate. Un câine pestriţ, alb cu roşu şi puţin negru, sta la umbra stejarului de lângă biserică. Ochii închişi, limba roşie, lungă, sclipind de bale.

 

            „Nu multă vreme după aceia, cu călăreţii, o vinit o foaminte şi-o bolişte de mureau oamenii pă cărări. Tot câte doi, tri puneau într-o groapă. Atâţia morţi o fost în sat. Tata lu diacu bătrânu, Ursuţu lu Mniculae, aşa-l chema – el îngropa oamenii, fără popă, că nu era paroh atunci. Pă Mocira, dacă vreţi a şti, îi trimiteu de oameni. De atunci, de la foaminte. Bucate să aduceau din Moldova, cu sacii pă cai. Câte două, tri săptămâni ţâne câte un drum de aista”.

            Aviatoru se uita peste gard la cei doi moşi ce acum tăceau asudaţi. Sare în sus, brusc. Bagă mâna sub cămaşa soioasă, la piept şi striveşte două furnici roşii. Se scarpină în ceafă, scuipă gras la rădăcina nucului şi să culcă înapoi.

 

            „N-aveţi voi habar ce-i greul! Sunteţi tineri şi n-aţi apucat vremuri răle. Numa să vă plângeţi ştiţi. Când eram mică m-o dat ai mei slujnică în Cândreşti, la nişte bocotani. Eram prunci mulţi, cu ce să ne ţână pă tăţi? Oameni răi cândrăştenii pă care i-am slujit. Tătă iarna mă puneau să tai vreji la bivoli cu sirisău pă capra de tăiet lemne. Nici să mă încălzăsc nu-mi dădeau voie în casă. Când mă prinde frigu, mă băgam în grajd şi-mi dezmorţam mâinile sub cozi la marhă. Apoi iar afară şi demnicam paie cu barda de făcem amestecături tăt pântru bivoli.

            Ai de zâle am dus lapte pă contău la o jidă din Spria. On leuţ nu mi-o dat de on covriguţ, că vinde jida şî covrijei. O luam diminecioara bună pă jos, după muls şi repede înapoi să mă apuc de lucru. Jida, femeie de treabă, îm mai dăde câte un covrigaş călduţ, mai în tătă dimineaţa. Vai bun era!

            Da pă cât o fo de răi pă atâta n-o avut noroc… o fătucă o avut ş-o fo bolunducă… nici nu să cunoaşte unde le-o fo casa… pă vatra lor îi iarbă, câmp ca-n palmă”.

            Mamă-sa ofta legându-şi zadia neagră: „da hai, Floricuţa, nu ţi-oi pune şi-on pic de brânză de oi că voi       n-aveţi, ţi-i face plăcinte, că ţâie vai bine-ţi plăceau”.

 

            Moşii vin înapoi moleşiţi de căldură. Dau bună ziua într-o doară şi trec mai departe.

            „De multă vreme n-o mai fo aşa mare secetă-n Arşiţa. Îi vai de noi şi de noi”.

PLOILE, LA VREMEA LOR

Pe câmp, pata mare de zăpadă putea fi orice. Harta unui continent misterios, zdreanţă pierdută din balţul unei mirese, ori o rană veche albită de puroi.

Baba Marghitoaie şi-a scos cioarbele în ogradă. Le-a înşirat cu gura în jos în pălăncile gardului. Începutul postului mare. Femeile din sat spală vasele cu leşie groasă de cenuşă. Aviatoru umbla prin sat de mulţi ani. Nimeni nu poate spune cu precizie de câţi anume. Nici Ion Coaciul, care le ştie pe toate. Trecea pe uliţi cu mâinile în buzunarele sparte, pantalonii largi, murdari, rupţi la genunchi. Doi copilaşi fug pe lângă pata de zăpadă. Cel mare lasă urme cu cizmuliţele de cauciuc.

- „Haide, zice cel mărişor, lasă omătul, unde-i omăt este iarnă. Iarna este frig şi umblă lupi. Te-or păpa lupii!”

            Copilul fuge cu paşi mărunţi spre zona sigură, cu iarbă veştedă. Când frica are un contur precis poate fi evitată. Dar vai, când nu i se cunosc limitele, când conturul ei e difuz, când bântuie pretutindeni şi ne îmbibă fiecare clipă cu seve crude, reci! Aviatoru nu vorbea cu nimeni. Râdea, dând bineţe la toată lumea aşteptând un blid cu mâncare şi o ţigară Naţională, după.

            Marghitoaia încingea cârpa în leşie. Luă o tigaie mare. O şirlui bine pe dinafară şi pe dinăuntru. O limpezi cu apă curată din adăpătoarea vacilor. Peste gard Serina se învârtea pe lângă fântână. Cumpăna scârţâia neunsă, bătrână. Pe portiţa de la drum intră râzând Aviatorul. “Haide de-i mânca nişte mazăre de post.” Aşezat pe tăietorul lemnelor, Aviatoru mesteca harnic. Într-o mână ţinea un colţ de pâine. Două găini roşii se tot învârteau ciugulind pe fugă din bucata cu urme de dinţi. Cu lingura pescuia neîndemânatic boabele din zeamă. Câinele privea dând din coadă. Aviatoru îl uitase. În grajd vacile rumegau culcate. Botul umed al unui viţeluş fremăta prin deschizătura uşii. Aviatoru râgâi gros. La coăcia lui Ion două care aşteptau. Ion doarme dus, după cumetria de azi-noapte. Secetă mare. Primăvară timpurie. Pe câmp iarba năclăită boleşte veştedă. Grâiele, gălbejite de frig. Holdele uscate, decojite de ger. Pojghiţa făcută de îngheţ ridicase rădăcinile plantelor sus.

- „Ai musafiri?”

Baba Marghitoaie, frecând acum o oală:

- „I-am dat să îmbuce de două ori. Mi-i milă de el.”

            - „Nu ne-a ploua nici astăzi,” se întoarse Marghitoaia.

            - „Nu-s semne şi vai hia-i”, îşi scutura poala baba Serina.

 

În Persig trăia un om rău. Avea o grădină mare cu pomi de toate felurile. Ferească bunul Dumnezeu să fi luat careva o poamă! L-ar fi omorât pentru o cireaşă. Ţăranii nu-i dădeau bineţe. Se uita la ei cu ochi răi! Un prunc din clasa a doua intra printr-o spărtură în gard. De unde să ştie bietul cât de negru-i la rânză stăpânul pomilor. Omul rău îl pândeşte din fundul livezii. Se apropie cu o coasă. Nici dracu nu ştie ce o fi fost în capul lui. Dintr-o lovitură reteză capul copilului. A dat de parcă ar fi vrut să taie pocireşi. Tari. Trupul căzu zvârcolindu-se în iarbă. Jetul ţâşnind cu putere stropeşte rădăcina unui nuc bătrân. Degetele micuţe strângeau în neştire trei prune bistriţene. Zeama gălbuie musteşte din palmă, amestecându-se în ţărână cu sângele cruduţ.

 

            Omul din Dâmbul Mare, Gavril Puşcadău povesteşte strângând fânul înaintea cailor. Cel din Stegerişte asculta scuturându-şi pipa de loitra carului.

 

Se strâng sătenii de pe dealuri. Îl prind pe omul rău. Mama copilului urla înnebunită, cu fruntea rezemată de un cireş. Bărbaţii îl umflau pe cel rău din pumni în pântice şi dinţi. O bătrână apropie capul la trupul secat de sânge.

 

Pe drum trece Fluturaş. Un copil ce cântă mândru din gură. Toţi arşiţenii îl cunosc. Vine din Răchiţele, merge la o soră a lui măritată-n Valea Alcelor. Calea trece prin Arşiţa. Cântă pe drum de urât. Mâinile în buzunare. Oamenii ascultă din ogrăzi. Fluturaş nu bagă în seamă pe nimeni. Nu dă bineţe celor pe care-i întâlneşte. Bineţea lui este hoarea!

 

Pe omul rău, persiganii l-au răstignit pe o poartă de şură. I-au bătut cuie în carne. Au dat cu pietre în el. L-a scăpat miliţia. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

 

            Iarna a fost plăcută. Omăt mult, nu prea frig. Spre sfârşitul lui februarie, vânturi puternice, seci, au zvântat-o. Pământul a rămas gol câteva zile. Nopţile reci. Îngheţate tare. Iarba vlăguită se târăşte printre crăpături. Nu are putere să se ridice. Prin tufele de alun, un pui de vânt. Din gard sare o mierlă. Ţopăie pe frunzele uscate cu picioruşele galbene. Fluturaş trece dealul de la capătul Arşiţei. Sub dâmb cărarea şerpuieşte peste pământul ce miroase a îngheţ târziu.

            - „Vremea ploilor de primăvară”, mormăie Ion Coaciul ieşind din casă. Nasul roşu, ochii umflaţi de somnul chinuit de băutură. Îl trezise Anuca – nevastă-sa…

            - „Să-ţi fie ruşine, te aşteaptă oamenii afară şi tu dormi ca porcu în amiaza mare.” Anuca îşi strânse zadia sub bărbie.

           - „Vreme, vreme, da’ cam uscată. Picur de ploaie n-o picat primăvara asta.” Negriciosul cu cuşmă albă de miel îi strânse mâna.

            - „Cam aşa-i!” Ion deschise uşa fierăriei. Lăsă cheia în lacăt şi-l agăţă în gaica încuietorii. Bat clopotele, dangăt pur peste crestele arborilor, lovindu-se de cerul pustiu. Câţiva pe drum îşi fac, grăbiţi, cruce.

            - „Dumnezeu s-o ierte…”

            - „O murit Năstaca lui Găla Doichiţii.”

            Baba Serina toarnă apă dintr-o găleată în vălăul găinilor.

            - „Săraca, mult s-o mai pironit!” Marghitoaia aruncă leşia, după şură, la gunoi.

            - „Ţin minte când eram fecioară la un joc, Ileana din Stini o venit lângă ea şi o cuprins-o pe după mijloc ca semn de mare prietenie. Io am văzut când i-o băgat o frunză de nuc împăturată, după borta pindileului. N-o fost lucru curat!” Serina trăgea apă din fântână.

            - „De atunci o fost tăt cam beteagă. Nici de măritat nu s-o măritat până tare târziu…” Marghitoaia aruncă grăunţe la găini. Cocoşul călăreşte una albă. Găina se scutură de urmele cocoşului, ridicând în aer un norişor de colb.

            - „Ileana, Dumnezeu s-o hodinească acolo unde îi, numa’ pielea i-o fost de om, încolo dracu’ gol. Numa’ de bozgoane s-o ţinut. Şi lapte la vaci o ştiut lua. N-am păţât io mai an?” Serina duce apă la vacă. Aviatoru se uită după ea şi soarbe din blid zama rămasă pe fund. Se şterge cu mâna slinoasă la gură. Câinele culcat nu-l scapă din ochi. Mătură aşchiile cu coada flocoasă. De cealaltă parte a Arşiţei avea casa Filip. În odor, sub bolta de vie, o masă din scânduri. Filip şi Pavăl din Zerinţa cumetresc de dimineaţă bună. Caii lui Pavăl, în drum, mănâncă otavă de lucernă.

            - „Cu colhozu cam aşa o fo: socru’, Dumnezeu să-l ierte, n-o vrut să-şi deie dreptu’ din mână, pământul, ne zâcea el, îi pita. Degeaba se fac tăt felul de lucrări, să deştig mine, nimeni n-a mânca steril şi pirită. Trebe pită şi lapte la lume…! A rămas cu zâsu’!” Calul roşu lovi cu piciorul după o găină ce scurma într-o balegă. Cel alb, bătrân, îşi întoarce capul spre masă. Pavăl bea horincă, Filip crestează o felie de slănină.

 

            - „Zicea pă vremea colectivizării, Gheorghea lui Petre şi Vasalia Zânuţii cătră lămuritorii de la raion, că de s-a scrie Negre Mihai, tătă lumea s-a scrie. Pentru că iel are cel mai mult pământ şi-i harnic!”

 

Aviatoru se căuta prin buzunare după o ţigară. Printre degetele îndoite răsfira în vânt mizeria, miez uscat de pâine şi fire de dohan. Dădu din umeri netezindu-şi părul rar cu palma. Serina ieşi din casă cu o ţigară strohuită. Aviatoru o luă râzând.

 

            - „În toată ziua-l chemau. Ori la Sfatul Popular, în Făureşti, ori la raion la Lăpuş. Noaptea veneau miliţieni graşi ca porcii de Crăciun şi proşti ca bâtele de cioban şi-l înfricau. Unu să tot făcea că-l loveşte şi, când să trăgea, îl tot călca pe picior. De la o vreme o început a să feri de ei. Când îi vedea venind pă cărare, să ascunde în popii de vejii, după şură.” Caii ronţăie fân din loitrar. Ion Coaciu înfoacă forja cu foalele de picior. Cărbunii se înroşesc. Îi stăciuneşte cu mânerul lung al cleştelui de potcovit. Un cal se cocoşează şi se pişă lung. Jetul gălbui stropeşte roţile căruţei.

            - „Mai ‘nainte umblau ţiganii pe sate. A cere,       care-cum. Amu umblă domnii după <fondul de stat>.” Ion cu mucul de Naţională în colţul gurii îşi suflecă mânecile murdare.

            - „N-o vrut să-l lase cu marhăle pă imaş. O trebuit să le prade. Patru bivoliţe, o vacă şi cal o avut când s-o început colectiva. O rămas numa’ cu vaca.” Câinele Hurăului trece pe mijlocul drumului. Aviatoru se apleacă după un bolovan: „Huideoooooo…”, râde. Javra o ia la fugă strunjindu-se prin gardul de carpeni.

- „Când l-o dus am crezut că nu l-om mai vedea altul şi mai mult. O venit cu straiţa-n botă, pă umăr şi-o dat mâna cu noi. Trebuia să se prezinte la raion la Lăpuş.” Fluturaş trece pe lângă crucea de pe stâncă. O codobatură se plimbă pe braţele înnegrite de ploi. Părea un strop vechi de sânge. Sus pe Mândra Vedere, Achim din Bălţi ridicase o cruce din lemn. Când s-o întors dintr-un război. Lemn tare de stejar, tăiat de şapte ani. Cu ţâncuşul o săpat groapa în piatra dură. Crucea înaltă nu se vedea dintre brazi. Vânturile hăuleau peste stânci ca nişte grele păcate. În dreptul ei Fluturaş rupea hoarea câţiva paşi.

Calul sur al Puşcadăului din Dâmbu Mare, legat de stâlpul fierăriei. Puşcadău fusese primul. Potcoava încinsă clipea roşu albăstrui. Ion apucă cleştele. Aveau mânere lungi. Tremura aerul de fierbinţeală. Calul simţind căldura se trage înapoi. „Houuuu.” Puşcadău îi ridică piciorul dinainte şi-l sprijină pe genunchi. Copita sfârâi. Fumul înecăcios învăluia fierăria. Careva tuşi. Scund, păşind legănat ca o gâscă, Aviatoru urca dealul după Fluieraş. În dreptul crucii se opri. Luă poziţia de drepţi şi ordonă tare:

            - „Porniţi motoarele!” Râse. Crengile brazilor legănau ecoul. Nimeni nu ştia de unde vine, unde stă. Unii spuneau că doarme-n văgăuni cu vulpile. Alţii, că are neamuri peste două sate. De la el nu puteai afla nimic. Nu lega două vorbe din care să înţelegi ceva.

 

            Doi jizi veneau din târg cu vacile. Nu le vânduseră. Când să intre în sat, unul zice:

            - „Hai să schimbăm vitele să nu zică lumea că n-am făcut chiar nimic astăzi”

 

            - „O litără de horincă m-o costat meseria. Cu Piciu Coaciu din Cărpiniş am băut-o. Săracu, o murit demult. Ţigară din ţigară dohănea. Noaptea ceia o dormit la mine. «Stropşi-ţ-ar fiarele de cap», m-o sfădit nevasta în ceialaltă zi. N-am putut dormi nici io. Tătă noaptea o tuşit. Da, să vedeţi, putoarea… de ţigan.”

 

Oile behăie aşteptând mieii. Mieii le răspund subţirel din cotlonul din grajdul vacilor. Baba Marghitoaie deschide leasa. Stolul alb şi negru ţopăie spre staul. Vânt sec din sus. Iarba uscată gâfâie de sete în câmp. În gard două cinteze. Penele sure, zburlite.

            Copiii lui Ion de la Punte învăţaseră câinele să le sară în apărare când se băteau cu alţi copii. Câinele era cât un viţel. Strigau: „Nu mă lăsa”. Bătăuşii fugeau urmăriţi de dulău. Ion de la Punte se ţinea cu mâna de pulpă şi înjura. Vruse să-l bată pe Duţă, copilul cel mic. Lăsase vacile în trifoi. Câinele, din obişnuinţă, se apropie şi harşt, de picior.

În ograda babei Marghitoaiei troncănit de vase. Un piţiguş dansa ciripind pe buza unei oale mari pe care Marghitoaia o împrumuta pe la nunţi. Păsărica lăsă o picătură de murdărie alb-cenuşie ce se lăţi pe fundul curat al vasului. Baba-l hâşâi. Zbură pe acoperişul fântânii. Câinele lui Ion de la Punte trecea pe drum cu o bucată din cracul pantalonului în dinţi. Fierăria zdrăngănea să se urnească. Coaciul bătea o potcoavă nouă. Din fierul înroşit săreau scântei. Potcoava se lăţea pe tâmpla nicovalei. De pe frunte şiroiau bobiţele sudorii. Se prelingeau pe lângă nas şi-i intrau în gură pe la colţurile buzelor. Scuipa pe fierul încins. Sfârâit prelung. La Tănăsâie din Budeşti i s-o mâncat osul moale de la cotul drept. De atâta dat cu barosul. Are şaptezecişicinci de ani şi i s-o înţepenit încheietura. Abia mai poate mişca mâna. Nu-şi poate duce nici lingura la gură.

            Femeile din Arşiţa înşirau pe vergi de alun ouăle sparte pe la Paşti. Le împlântau în grădiniţa de la drum. Să vadă lumea câte o folosit şi cât de buni îs colacii. Doi oameni trec pe drum tăcând, cu gândul la ploile ce ar trebui să vină. Ploi grele să spele pământul de poria iernii. Iarba năclăită ca un păr nespălat. Bale lipicioase o fixau de pământ. De parcă peste câmp ar fi trecut un melc uriaş. Cerul pustiu şi mut îi cuprindea pe toţi în pupila uriaşă mărginită de munţi. Un nor albăstrui se ivi deasupra pădurilor de stejar dinspre Cărpiniş. Se mişca încet, obosit de cale, ca un bou după o zi de plug.

            Ion Coaciu numără banii. Mâna îi tremura. Închise capacul de la buzunarul curelei late de piele. Sechereşii aranjau grăbiţi hamurile pe cai. Îi dădură ziua bună scuturând hăţurile.

            Se vede ploaie mare la Cărpiniş. Vin ploile. Se apropie vremea lor.

ALTE ZILE, ALTE ROSTURI

Bătrânul avu senzaţia că ţine între degetele scorţoase opt durături, în loc de patru. Se frecă speriat la ochi. Se făcură patru. Dădu vina pe întunericul ce se lăsase tăcut, greu, fără ca el să bage de seamă.

            Tinda joasă, strâmtă. Peste lucrurile îngrămădite, prin uşa deschisă doar pe jumătate, abia dacă mai pătrundea o pală cenuşie de lumină. Răsfirată ca un evantai japonez pe sacii cu făină.

            Se ridică greoi. Oftă ţinându-se de şale. Cuţite ascuţite se răsuceau lung, tăind în carne, la orice mişcare. Se scutură cu palma de strujele albe, cârlionţate. I se prinseră de pantalonii peticiţi. Ieşi pe prispa de lut.

            „Bugăt pă astăzi” murmură în sine. Cioplise destule durături pentru cele şase coşuri pe care le avea de împletit săptămâna aceea. Luni fusese sărbătoare mare. Sânzâienele. Femeile strâng flori galbene, mărunţele de pe muşuroaie. Legate în mănunchiuri şi puse la uscat sunt bune de leac. Patru femei au venit la el alaltăieri, spre seară, adică luni şi l-au rugat să le facă, de bună seamă, coşuri. Cele vechi s-au rupt, care la fund, care la gardină, încă din toamnă, când au cărat cucuruz.

            Vremea fânului e aproape, se coc poamele.

            Vorbeau repezit, umezindu-şi buzele cu limba.

            Aveau mare nevoie de coşuri noi, ţapene, să ţină la terheti. Plata? Cât a cere o să-i plătească. Numai să le gate cât mai iute. În faţa casei nuci bătrâni. Mai bătrâni cu mult decât el. Îşi legănau leneşi frunzele. Vârfuri de lance tăind şirinci late, adânci de întuneric. Dincolo, gardul de plopi, răchiţile înalte, drumul de pământ bătut, alt gard, apoi coasta, nu prea pieptişă, cu pruni scorburoşi, în care se puiau vrăbiile, un pârâu mai toată vara sec. Şi dincolo de toate, mânjind zarea: pădurea de fag. Proaspătă ca un ştergar de curând spălat. Îşi aminti de bureţii oieşti şi de pitoile culese dimineaţa dintre fagi. Va frige pe lespede bucăţi mari din ele în untură sărată. Îi era foame tot mai rar. Rânza şi-o simţea în burtă o pungă stârcită, inertă. Mai gândi: „Ar trebui mulsă vaca sură, mare, lăptoasă. Trebuie hâlbe la purcel.” Curios că încă nu-l auzea guiţând. Nici un picur de zgomot. Nici vorbă de om. Nici lătrat de câine. Sunetele adormiseră prin ramuri ca turturelele. Nefirească linişte coborâtă peste casele împrăştiate ca un pumn de bănuţi aruncaţi de un orb în sus. Peste dealuri, pe lângă vâlcelele cu arini şi rugi. Poate doar lui i se făcea auzită liniştea. Amorţit de nemişcare. Încolo, prin ogrăzi – zarva înserării. Feciorii nu veniseră încă. De câteva ceasuri bune ar fi trebuit să sosească. Cel mare, de acasă, lucra la pădure, la IFET. Câştiga bine şi cu lemnele de foc nu aveau treabă. Năcazul era că-i trecea ziua pe huzrupe. Seara se apuca de băut până uita de el.

            Celălalt, mai tânăr, angajat la drumuri şi poduri, era şi mai băutor. Nu că se făceau cine ştie ce drumuri, da trebuiau cârpojite cele vechi. Aşa că azi era pe aici, mâine cine ştie pe unde… şi dracu îi scotea mereu horinca înainte.

 

            De peste deal, de prin Borteşti, Părăuani, Bărbi, Paltin, veneau morocăii. Cu sare scoasă din ocnă, de la Şugatag. Treceau carăle, drongălind pe pietrele drumului şi morocăii strigau gros: “Sare, sare pă mălai.” Până pe la Lăpuş ajungeau şi pe Someş către Codru, pe la Şomcuta către Chioar şi Sălaj.

            În Arşiţa rămâneau de mas. Arşiţencele scoteau strujecele pe prispă. Scuturau bórdurile şi aşterneau. Caii – în şură, legaţi de loitre, înveliţi cu pături.

            Cei din Arşiţa le dădeau mălai pe droburi de sare: bună în mâncare, bună şi la oi. Mălaiul, arşiţenii îl aduceau de pe la Carei. Luat pe mere. Trei zile şi tot atâtea nopţi ţinea un drum până acolo.

 

            Amândoi feciorii – cum am spus – aveau slujbă la stat. Se cam ţineau de lucru, da tot nu putea fi mulţumit de ei. Începuseră să bea chiar prea vârtos.

 

            „Nimereşte unu la moară. Un moş din părţile Lăpuşului, om de treabă, operat la prostată. Eu l-am ajutat atunci un pic. O adus măciniş pentru un mort, nu mortu lui, careva îl angajase cărăuş. Cei din faţă n-o vrut să-l lase peste rând. Nu l-o crezut că macină pentru mort. Moşu o dat cu cuşma de pământ, s-o jurat, s-o aruncat în genunchi să-l creadă. O zis moşu: «Să dea Dumnezeu ca fărina asta, de minţesc, să-mi fie mie de pomană, de nu, la voi.» O venit o babă, nevasta mortului, pe care o cunoscut-o mulţi. Blăstămu o rămas pă ăia care nu l-o lăsat.Tăţi o murit într-on an şi moara aceia le-o măcinat fărina de pomene”.

            Nici nu s-o însurat, le-o trecut de mult vremea. Mai mult petreceau prin sat, la cooperativă, la magazin, cum îi zicea gestionarul. Cu alţi beţivi, cumpărau pe rând sticle cu băuturi acre, ieftine. Sorbeau zgomotos, direct din oiagă, închinând şi trecându-şi-le unul altuia. Lichidul amar le ardea măruntaiele, vorbeau măgării şi lucruri de nimic, până li se împleticea limba-n gură.

            Gheorghe lu Petrina, un bătrân şchiop, ce nu avuse nevastă niciodată şi ce locuia aproape de centru – nu lucra mai nimic. Toată ziua era acasă. Făcuse o listă, într-un caiet vechi, pontându-i zilnic pe toţi clienţii cooperativei care se îmbătau. La un an anunţă prin sat că Arsănte, feciorul cel mare, luase locul întâi. Oamenii au râs mult, băşcălindu-l pe chestia asta.

            Nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca băieţii lui să nu ajungă acasă târziu, ameţiţi de nu se puteau ţine pe picioare. În multe seri îi aduceau alţii pe subsiori.

 

            „Mare înghesuială a fost la moară, atunci demult. Odată o fost cei patru saci ai mortului din Lăpuşul Românesc… „

 

Ce să zică bătrânul? Nu zicea nimic. Mulţumea fain celui care nu-i lăsase feciorii să doarmă prin şanţuri. Pe ei nu-i mai sfădea. Se obişnuise. Îi aşeza pe pat şi le trăgea hainele. Pentru un moment părea că dezbrăca nişte copii mici. Ca mai demult când adormeau înainte de vreme, trudiţi după o zi de joacă. Se aştepta să-i vadă dând din mânuţe şi gângurind fericiţi. Numai că horcăiturile porceşti, putoarea de poşircă îi risipeau muta visare. Realitatea, pe lângă că era neplăcută, mai era şi ruşinoasă. De ce să-i fie ruşine? La urma urmei se împăcase cu gândul că din feciorii lui nu o să se aleagă mare lucru.

 

            Din Apuseni, din părţile Zarandului, veneau târziu, în toamnă, moţii cu ciubere. Încărcate pe caii storşi de drum, miroseau a brad proaspăt. Cele mici băgate în cele mari erau prinse de şei de lemn încrustate cu vârful cuţitului. „Haide, haide la ciubereeee…” suna satul. În urma lor rămânea iz de răşină şi duhnea acru a sudoare de cal, veche. Bune de pus curechi la murat pentru iarnă, puteai face baie în ele. Arşiţencele puneau în ele haine la muiat cu leşie… Slănina porcului aşezată în murătoarea din ciubărul de brad şi apoi dată la fum se făcea tare bună. Şi moţii mâneau pe noapte în Arşiţa. Dormise o dată unul la el, fălcos, cu dinţi mari.

 

            Arsănte aştepta să moară. Îi ghicise în armată o ţigancă, citindu-i liniile din palmă, că n-o să trăiască mai mult de treizeci şi doi de ani. Trecuseră de atunci mai bine de zece. Arsănte tot aştepta să se împlinească zisa ţigăncii. Îşi îndulcise aşteptarea cu horincă. După treizeci şi doi, dacă nu a murit, obişnuinţa îl mâna înainte. Harnic era, da nu pentru el. Nimic nu se cunoştea în urma lui pe lângă casă. La pădure era bun, dar după ce venea, în loc să-şi vadă de treburi, umbla mai mult prin sat. Lucra la unul şi la altul. Vara la coasă şi fân. Nu-i păsa. Toamna şi iarna tăia lemne, desfăcea cucuruzul pentru moară, purta gunoi în câmp. Şi numai pe mâncare şi horincă. Atâta îi era plătuca.

            Zăvoianu îşi făcuse casă nouă, din cărămidă. Cea veche, din lemn, vroise s-o vândă lui Arsănte. Lesne de tot. Era mare, tocmai cât le-ar fi trebuit lor. Arsănte refuzase, spre mirarea oamenilor. Zicea că aşteaptă să pice bomba. Până atunci, îi va da statul apartament la bloc. Nu-l mănâncă grija unde a sta. Nici cămăşile nu vroia să le spele. Zicea că mai bine le pune pe tăietorul lemnelor şi le taie mărunt, mărunt cu săcurea.

            Vasalie, un vecin din jos, crezând că n-are bani, îl chemă la el într-o seară. „Mă, Arsăne, nu pierde ocazia, ia casa mă, ia-o că-i ieftină. De n-ai bani îţi dau eu cât îţi trebuie. Mi-i da înapoi când îi putea.” Da vorba ceea: “Cine trage la sărăcie, apoi anume acolo merge, orice ar face. Vré omul să-i facă bine şi el să bate cu binele.”

            Casa lor, veche, cea mai veche din sat, lipită cu lut pe dinafară, văruită în mieriu, albastru pe care-l trăgea soarele. Acoperişul de paie putrezite. Trebuia schimbat demult. Ofta, pentru a câta oară? Băieţii lui nu aveau de gând să se apuce de ceva serios pe lângă casă. El era prea bătrân. Cât încercase să-i lămurească să facă treabă, să intre în rândul satului. Fără nici un folos însă. Aşa că au rămas mai departe în casa apăsată de vremuri trecute, la care veneau altele să se adauge, mai tulburi, într-un şuvoi nestăpânit. Acesta era Arsănte!

            Cel mic, Vasile, o apucase după frate-său. Trăgea la băutură de stingea. Nu că ar fi avut ceva pe suflet. Din plăcere o făcea. De câte ori nu-l certase noaptea când sosea beat? Cum să asculte de un bătrân? De câteva ori îl bătuse rău de tot. Ca atunci când, fiind copil, îl prinse pufăind frunze uscate de nuc. Le amesteca, mărunţite bine, cu balegă de cal. Pipa şi-o făcuse din capătul unui băţ de floarea-soarelui găurit. Copilul era la capre pe imaş. Nu aveau vacă atunci. Ţineau două capre, una albă, cu coarnele mari, ţapoşe, alta neagră, brezucă. Fără coarne. Bătrânul trecuse întâmplător peste imaş. Mergea în pădure după un par pentru claie şi se gândise să-i ducă şi copilului ceva de mâncare. Vasile, ascuns după un cătur de rugi de mure şi măcieş, trăgea vârtos din pipă. Fumul albăstrui, aspru, greţos îi lăcrima ochii, făcându-l să tuşească. Nu se lăsa… Bătaia zdravănă din coada toporului pe care i-o trase atunci nu-l dezvăţase. Când venea seara cu caprele de la păşune puţea a fum tare. La ce să-l mai bată? Vasile era ca şi vaca stricătoare. De ce vedea că este mai mare gardul, d-aia se încăpăţâna să treacă prin el.

 

            Ciubărarii din Munţii Apuseni aveau cai mici, ciolănoşi, munciţi. Uliţele răsunau de strigătele lor. Doagele albe, proaspete, împrăştiau miros de sânge de brad. De mult n-au mai venit. Nici morocăii cu sare de la Ocna. Căile lumii se încurcă! Drumurile se schimbă!

 

            O durere ascuţită îi coborî plumb în picioare. Obosit de gânduri, intră în tindă. Caută scăunelul pe care stătuse înainte. Luciu de vreme. Îl aşeză afară, la rădăcina nucului. În frunze se cuibărise un pui de vânt. Dormea ca un căţel de trei zile lângă ţâţa mă-si.

            Rezemat de trunchiul gros, simţi prin cămaşă crevasele cojii. Parcă era mai bine. Judecă departe în tăcere. De primul fecior uitase. Mai mare decât Arsănte. Fugise de acasă mai demult. Era prunc. El săpa cu Mărie, nevastă-sa, mălai în Valea Chirii. Susan, copilul, trimis de profesori de la şcoală, venise să-i ceară bani de abonament la revistă. Abonamentul era cam jumătate din preţul unui coş. Mult pentru nişte oameni săraci. Susan plânse că-i trebuie bani. Dacă nu-i are îl bat profesorii şi i ruşine de ceilalţi copii. Toţi se abonează. Numai el nu, parcă ei ar fi cei mai sărăntoci din tot satul. Bătrânul plesni. Vorba aceea, sărăntoc, îl înţepă ca un fier roşu. Într-un fel, în necazul lui, fără voie, copilul avea dreptate.

            Îl bătu rău cu coada sapei. Palmele aspre o făcuseră lucie de atâta frecat. Nici acuma după atâţia ani nu-şi putea da seama de ce a făcut-o, pentru că insistase prea mult, ori pentru cuvântul acela usturător de adevărat.

            Susan plecase de acasă chiar în ziua aceea. Multă vreme nu a ştiut nimic de el. Nici nu se interesase. Avea prea multe pe cap ca să se mai intereseze de soarta copilului fugit în lume.

            Află de el, întâmplător, după vreo doi ani. Un om din Arşiţa, Viorel din Vale, îl întâlnise în oraş. Susan era elev la o şcoală profesională de tractorişti. După şcoală, la vreo trei, patru ani, s-a însurat şi a avut patru fete. Părea că se aşezase, că o apucase pe drumul cel bun. Chiar începuse în sinea lui a fi mulţumit de Susan. Din trei feciori, batăr unul să fie la locul lui. Multe însă sunt numai părere. Undeva treburile se orânduiesc în aşa fel încât cui îi e dat să nu aibă noroc, apoi nu are până la capăt. Aşa s-a întâmplat cu Susan. Cu câţiva ani în urmă se îmbătase cu nişte ţigani din Ariniş. Cumpărase de la ei pe o litră de horincă o femeie, o curvă care-şi părăsise într-un sat de pe Someş cinci copii mici. Îşi lăsase şi el nevasta şi fetele. Plecase cu… „câştigul”.

            Hăndrăli cu ţiganca (ţigancă era, după cum spun cei care au văzut-o), vreo câteva luni prin Baia, lipsind de la serviciu. După ce curva îl părăsi se întoarse. Directorul SMT-ului nu-l mai primi. Nu-l primi nici nevasta. Se angajă la mină. Singur, om fără căpătâi, stătea la căminul de nefamilişti. Nu avea nici măcar o haină ca lumea pe el. Acasă la bătrân venea rar. Câte două, trei zile când era liber. Ce să vorbească laolaltă? Despre sticlele golite după schimb, ori de banii pierduţi la cărţi. Îi era străin, între ei se lăsase o perdea nevăzută, rece. Nu ştia dacă îi mai purta mânie pentru bătaia de demult. Nu-i dădea de înţeles nimic. Stătea cât stătea pe acasă, bând în rând cu ceilalţi doi fraţi, mai mergea pe ici pe colo la lucru, juca pe rupte cărţi şi… pleca. Apoi, când venea iarăşi, bătrânul îl privea mirat. Îl uitase, nu-şi dădea seama de unde apare.

            „Această Sfântă Cruce a fost ridicată întru mărirea lui Dumnezeu de preaplecaţii robi Găvrilă şi Părasca Lăuran, în anul Domnului 1914.”

            Prin dreptul crucii trece un om cu furca pe umăr. În furcă o piele veche de oaie, stricată de câini. Se înserase bine. Nu vedea ca lumea. Poate să fie Ionu Buzanului. Vaca mugea rugător aşteptând să fie mulsă. Ugerul umflat, greu, stând să plesnească. Un coş plin cu pietre. Ionu Buzanului aruncă pielea într-un ponor. Se întoarse şi trecu. Lângă răstignire făcu o cruce largă, risipind întunericul cu mâna. În cotlonul de după şură porcul făcea larmă mare. Nu dădea rând, era flămând. Bătrânul se scutură de gânduri. Îşi frecă barba aspră, căruntă, nerasă din iarnă, de când îi murise nevasta. Se ridică ţinându-se de şale. De culcat, se culcă devreme, după ce-şi mulţumi dobitoacele. Pe fiecare în felul său. Feciorii nu veniseră. Or sosi mai târziu, beţi, dacă or mai putea ajunge până acasă. „Nici un bai nu-i, se linişti în sine, tăte merg după cum îs rânduite.” Suflă în lampă. În alte seri lucra până târziu.

            A doua zi se trezi devreme. Îşi rostui gospodăria şi nu ştiu de ce să se mai apuce. Să gate coşul început ieri, ori să meargă în Stegerişte la sapă? Plouă cu gânduri. Mălaiul crescuse mare. Umezeală multă în primăvară. Acuma cald. Trebuia scos din buruieni.

            Pe drum trecu un ştraf. Feciorul lui Găla Petrii cu nevastă-sa şi copilul ce-l aveau de trei ani şi ceva. Mai trecură şi câteva femei guralive. Mergeau la sapă. Găla Petrii mâna calul. Îi arăta lui nepotu-său cum să ţină frâiele. Copilul râdea vesel. Bunică-sa între femei era mândră. Vocea ei le acoperea pe toate.

            Bătrânul sperase o vreme că şi el va avea nepoţi. Multe îşi dorise şi puţine reuşise să împlinească. Mai nimic. Acum nu-i mai rămânea decât să se bucure de fericirea altora. Prea târziu ca să mai aştepte ceva. Zilele care veneau i se părură dintr-o dată seci, cenuşii. Se simţea undeva înainte de naştere. Ceva ca o lumină îl atingea cu razele usturătoare.

            Se va apuca de coş. Sapa era prea departe. Se îndreptă spre casă. O vechitură de peste o sută de ani! Ascunsă sub clopul de paie aproape putrede, înnegrite de ploi. De pe coama înaltă ieşeau ţepuşe ascuţite care ţineau paiele. O sarcă se aşeză pe una. Dădu de câteva ori din coadă şi zbură spre Butruci unde cânta un cuc târziu.

            Toţi în sat îşi făcuseră case noi. Bărbaţii lucrau la mină, aduceau bani buni. Cumpărau materiale. Înălţau case, şuri noi, largi. Bătrânul se uita… tăcea, dar… nu avea unde să se angajeze. Nu ştia să facă nimic şi apoi… vârsta.

            Vacă şi-a cumpărat de-abia după ce feciorii i-au dat ceva bani de pe unde lucrau. Până atunci avuse capre. Mâncau puţin. Vara le scotea pe imaş. Seara veneau cu ugerele pline, ţepene de lapte, târându-le aproape prin praful drumului. Multă vreme a ţinut vaca în poiata caprelor, lipitură, lângă casă, din beţe de floarea soarelui. Cu greu, strângând un ban de ici, altul de colo îşi ridicase o şură din lemn. Acoperişul de paie, ca la casă. Cosise o baltă de pipirig, îl uscase şi scăpă de o cheltuială.

            Pe drum – larmă mare. Răncălit de bivoli, o vacă mugind lung. Bat-o s-o bată vreme, cum trece! Seară şi el nu isprăvise mai nimic! Abia terminase coşul început ieri şi reuşise să facă durături încă pentru unul. Se ridică dând la o parte rudele de alun. Înfipse custura într-o crăpătură a grinzii. O tăiase dintr-un vârf de coasă veche, oţeloasă. Tăia brici. Îşi putea rade părul de pe braţ. Se îndreptă spre grajd. Obosit, obosit, o moleşeală lânoasă îi coborâse în oasele bătrâne. Va aranja animalele şi se va culca devreme.

            Răsăritul celeilalte zile îl găsi în pat. Învelit bine cu cerga de lână rărită. Nu-i venea să se mai scoale. În altă zi nu ar fi dat rând să se îmbrace. Privi grinzile tavanului. De cuiele bătute în lemnul uscat atârnau blide şi ulcioare de lut prăfuite, afumate. Pe grinzi felurite lucruri, unele nemaifolosind, gheme de lână, jirebde de cânepă, acte, chitanţe, contracte, strânse de-a lungul anilor în suluri groase, legate cu aţă. Nu-i trebui mult să se aşeze pe scăunelul de lemn şi să se apuce de coşuri.

            Uli flămânzi, cu priviri tăioase, foşnind uşor din aripi nevăzute, gândurile târcoleau. Stătea liniştit. Împletea calm. Puţin mirat de limpezimea minţii.

            Niciodată nu a avut puterea de a contempla trecutul alături de ce urmează. Zilele treceau fără să-l intereseze. Nu existase timp. Trăise în gol, doar pentru moment. În urma lui nu rămânea nimic. Ce a fost pentru el viaţa? Pentru ce a trăit? Majoritatea oamenilor sunt mereu frământaţi de aceste două întrebări. Răspunsul este cel mai adesea impus. De însăşi viaţa fiecăruia. Rar este cel dorit, cel care convine. Până astăzi nu-şi puse aceste întrebări. Fusese rupt de realitate. Întâmpina fiecare nouă zi ca pe cea de ieri. Cu aceeaşi oboseală în oase, cu dorinţa de a fi sătul şi a nu supăra pe nimeni. Viaţa îi fusese o singură zi, o mare zi, cea de astăzi, prin care anotimpurile, anii, lunile se perindau molcom. Boabe de mătănii în mâna veştedă a unui sihastru!

            De însurat, se însurase simplu. Nu umblase ca ceilalţi feciori prin sat la fete. Nici prin satele din jur pe la jocuri nu se înghesuise. În femeie văzuse doar necesitatea unui ajutor, pentru care să muncească şi care să-i spele şi să-i facă mâncare. Poate copii. Ca tânăr fusese retras. Când lucra la cei care aveau fete nu îndrăznea să glumească cu ele ca alţii când îi aduceau prânzul în câmp.

            Nevasta lui fusese fată săracă. Mică şi urâtă. O ceruse într-o seară de toamnă cu frunze zburate de vânt. Vorbise numai cu părinţii, fără ca fetei să-i spună. Nunta? O mână de oameni, vecini, neamuri mai de aproape. Îşi amintea paharele de la horincă. Nici cât vârful de la degetul mare!

            S-au înţeles bine, fără să aibă multe de împărţit. Nu se cunoşteau aproape deloc. Trăiseră toată viaţa cu un fel de ruşine între ei. Ca în prima noapte.

            Mărie nu ştia nimic. Mâncarea nu-i ieşea, la tors i se încurcau degetele în fire. Umbla şi ea prin sat la lucru. Mulţi îi dădeau de mâncare şi pentru copiii de acasă. Ba şi câte un rând de haine vechi.

            Se îmbolnăvise rău acum câţiva ani. Îi slăbise vederea, apoi căzu la pat. Femeile din sat îi trimiteau câte un blid din ce găteau. Înainte de a muri nu s-a mai putut ridica din pat, nici pentru a ieşi afară, de rândul ei. Scaunul pe care i-l făcuse avea la mijloc o gaură. Îl fixa deasupra unei oale mari de tablă. Când Mărie cerea afară, o lua în braţe şi o aşeza pe scaun, deasupra oalei. Nu-i era silă, nici milă nu simţea. Făcea asta ca un infirmier într-un spital. Mărie muri în iarnă. Erau zăpezi mari, ningea continuu. La groapă au dus-o cu sania. Dintr-un loc, omul cu caii nu a vrut ori nu a putut să meargă mai departe. „Prea mare îi zloata şi obosesc bieţii cai”, spuse scuturându-şi căciula de zăpadă. Bătrânul n-a izbutit să scoată o vorbă. Noroc cu Găvrila Pălăguţii şi Ion de pe Dâmb care s-au luat cu gura de Ilie.   L-au făcut de râs: „Ce cai îs ăştia, mă? Te mai ţii băţos cu ei? Se împiedică într-o palmă de omăt?”

            La groapă au ajuns uzi până la piele. Se întunecase şi ningea amestecat cu apă. Popa grăbi ultimele rugăciuni. Fulgi lăbărţaţi, apoşi, cădeau pe cartea deschisă. Un cântăreţ bătrân desfăcu o umbrelă neagră defectă. Prohodul se termină repede. Sapele şi hârleţele urniră lutul cleios peste sicriul de brad proaspăt. Bătrânul auzi parcă scrâşnetul unor porţi grele, ruginite, ce se închid numai o dată. Cimitirul nu avea nici gard! De unde porţi? Doi vecini jucau cu cizmele pe mormânt să încapă lutul. Fixară crucea de prun.

            Bătrânul intră în biserică după popă. Înfrigurat, acesta se dezbrăcă de veşminte grăbindu-se spre casa parohială din Izvorul Negru unde stătea. „Nu bade, nu iau bani! Să primească bunul Dumnezeu sfintele rugăciuni…” îi refuză cele trei sute noi nouţe pe care i le întinse.

            Bătrânul a dat banii unui curator, să fie în fondul bisericii. Trebuia să se plătească până la capăt faţă de moartă. Aşa-i bine!

            Seara târziu, cei care au fixat crucea la mormânt urcau pe drumul înzăpezit, cu sapele năclăite de lut sub braţ. Seara zilei de Anul Nou. Toţi îmbrăcaţi cu gube. Pe lâna sură ca amurgul, fulgii se topeau născând stropi strălucitori.

            „Dumnezeu s-o hodinească în pace!” aveau să închine mai târziu în casa bătrânului. Sapele afară, răzimate de prispă.

            Se scărpină în barbă. Nu se bărbierise de câteva luni, de la moartea nevesti-si. Firele albe i se încurcară printre degetele crăpate de vânt.

            Din nou seară. O altă seară. Pe uliţi femeile se întorceau de la sapă. Vorbeau tare legănându-şi uneltele pe umăr.

            Mălaiul lui? L-or săpa feciorii de or vrea, de nu o să-l năpădească buruienile. Bătrânul avea treburi mult mai importante. Deocamdată nu se simţea în stare să înceapă nimic.

            Dimineaţa cealaltă era joi. Se trezi cum se lumină de ziuă. Feciorii plecaseră. Un tractor cu remorcă. Ei îi spuneau tamba. Îi lua din sat. Sări vioi din pat. Se apucă de coşuri. Terminase patru şi mai avea două. Femeia care i le ceruse trecuse ieri pe la el. Îi aduse un blid cu brânză de oi. Încep cireşele a se coace şi nu are cu ce le duce la piaţă. Ce mămăligă o să-şi facă! Are făină bună.

            Din leatul lui mai trăia doar el. Şi Timoftei din Rus. Pe care nu l-a văzut de multă vreme. Ceilalţi au murit pe rând. Măi, da cum mai trece vremea! Parcă ieri l-au încorporat. Mic şi slab cum era, nimerise la infanterie. Gradaţii, nişte porci de olteni, îşi băteau joc de el. Nu-i mai ţinea minte. Unul îl batjocorise rău, de faţă cu taică-su, bietu Nicolae, fie iertat. Prima lună de armată, la Sătmar. Recrut, vorba aceea, nici nu i se duse mămăliga de printre dinţi. Bătrânul Nicolae venise la el. Pe jos. Nu era aşa departe. Şaizeci – şaptezeci de kilometri. Compania se întorcea din poligon în pas de manevră şi, cântând, trecu pe poarta unităţii. Când îşi văzu părintele lângă corpul de gardă, stând pe desagi, alergă spre el, împiedicându-se în bocancii prea largi. Ieşise din coloană fără să-şi ceară voie. Caporalul negricios din fruntea companiei urlă de-i sărise paftaua de la centură: „Culcat, pifane! Te crezi la ţâţa mă-ti? Culcat, înainte marş, culcat…!” şi tot aşa de câteva ori până veni un căpitan bătrân şi cărunt. A doua zi caporalul a fost degradat în faţa regimentului.

            Gavrila Irinii?! Cel mai fain fecior din leatul lui! Solid, nu era un om mai înalt ca el în sat. Se îmbăta pe la clăci. Îşi apuca gulerul cu amândouă mâinile făcându-se că-şi rupe cămaşa. Din buze, imita scrâşnitura pânzei. Cine nu-l cunoştea credea că o face de-anumea. Bietul Gavrilă s-a dus de câţiva ani!

            Uitase să mănânce. Termină cele două coşuri. Cum înseră, Ileana Dochiţii veni după ele cu Parasca Dâmbanului care-i ceru şi ea un coş şi o coşarcă de cules mere.

 

            Morocăii aveau care slabe şi cai mici. Drongăneau prisnelele de la roţi prin gropi. Drobul de sare nu trebuie să lipsească din ieslea oilor. Atunci fac miei graşi şi lapte mult. El nu avea oi. De Paşti cumpăra un miel. Lui îi plăceau cei albi. Aşa se obişnuise.

            Mâine e Sfânta Vineri. Zi de post. Se va duce după rudiţe de tufă. Seara asta se va bărbieri şi va îmbrăca altă cămaşă. Curată, din cânepă, cu pumnuşei strânşi la încheietura mâinii. Nu mai putea răbda mâncărimea bărbii. Arsănte sosise mai devreme, cam beat. Se ocupa el de animale. Îi spuse să-i spele şi nişte haine că i-or trebui duminică. Arsănte, din uşa grajdului, răspunse că mai bine le pune pe tăietor şi le demnică mărunt, mărunt cu securea.

            Până alaltămâni, sâmbătă, va termina coşurile promise. Apoi nu se va mai lega de altele. Trebuie să facă altceva, ceva care să rămână, ceva de ce nu s-a mai auzit, despre care să se vorbească.

            Toată viaţa până acum n-a făcut decât coşuri. Veneau femeile din sat, le cereau, el strângea rudiţe, le durălea, împletea repede. Femeile veneau cu bani şi mâncare. Cărau cu ele mere, cucuruz, fân, barabule până se rupeau. Bătrânul împletea altele. Pe timp de ploaie lucra mai mult. Pe vreme bună ieşea la câmp. La el, ori mai ales la alţii. Pământ avea puţin, câţiva ari, de o holdiţă şi câteva căpiţe de fân. Că restul i-l luase colectivu.

            În urma lui nu rămâne nimic. Nucul l-a pus       bunicu-său. Casa o are de la bătrânul Nicolae. Coşurile le împletea, se rupeau şi erau aruncate în foc. Uscate ardeau bine. Cu flacără galbenă, jucăuşă. Orbit de muncă, nu se gândise până acum la asta. Muncă, muncă! Un văl cenuşiu îi acoperea ochii. Munca măruntă, lucru de nimic, pentru mâncarea zilnică. „Tatăl nostru care eşti în ceruri, dă-ne nouă astăzi… pâinea noastră cea de toate zilele…” nu mai poate merge aşa. Zilele vin chinuitoare, mai bine să nu le aştepte!

            Ce putea şi mai ales ce ştia el să facă? Mai nimic. Doar coşuri împletite din alun. Nu ţineau mult. Până la o jumătate de an. Se rupeau, care la gardină, care la fund. Se deşirau sub greutate.

            Va împleti un coş. Iată ce va face! Un coş mare, mare de tot. Uriaş. Cât o casă. Un coş cum n-a mai făcut nimeni de când îi lumea asta.

            Şi iar se făcu seară. Feciorul cel mic aranjase animalele pentru noapte. El jbotăli o vreme prin tindă. Tinda era strâmtă. Jumătate ocupată de cuptor. Sacii cu făină, câţi erau… cuminţi, aliniaţi pe laiţa de lemn de lângă perete. Coşuri începute pe jumătate, durături puse la uscat după grindă. Vru să facă puţină ordine, dar mai mult se învârti de colo până colo fără nici un rost. Răsturnă fundul de tablă pus la gura cuptorului ca să nu intre mâţele. Se uşurau în cenuşa din fund şi când făceau foc puţea de nu mai puteai sta în casă. Se aplecă să-l ridice. În cuptor – toporaşul mic, tăios, pe care-l căutase câteva săptămâni. Avusese mare nevoie de el. Dormi bine. Răsăritul îl prinse pe Moinele Martii lângă un gard cu aluni. Tăiase un braţ bun de rude lungi. Groase cât trebuie. Repezi o durătură, le strânse bine şi le luă pe umăr. Cu toporul de pe celălalt umăr, trecut pe sub ele, sprijinea legătura grea.

            Acasă aruncă greutatea din sus de prispă. Se aşeză pe prag să răsufle de două ori. Porni după altele.

            În Arini tăie dintr-un pâlc de aluni de pe locul lui Teodoru Petrii Anii. Rude drepte, elastice, tinere, crescute printre alunii bătrâni, groşi. Până la amiazăzi strânse zece legături.

            Zilele se năşteau una din alta. Nopţile dintre ele erau scurte. Parcă nici n-ar fi fost. Şi zilele următoare umbla după rude. Oamenii se mirară văzându-l că strânge atâtea. Nu se supără nimeni, chiar dacă le tăia de prin gardurile lor. Creşteau altele.

            Cine se putea lega de el care toată viaţa le făcuse coşuri şi coşerci, pe el care nu mâniase pe nimeni, nici măcar cu o vorbă.

            Duminică dimineaţa se bărbieri frumos. Briciul vechi, cu mânerul de lemn, înnegrit, tăia bine. În oglinda cu ramă de lemn – chipul supt dat cu săpuneală albă. Se înschimbă. Din lada de lemn scoase cămaşa şi izmenele în şapte laţi, curate. De azi înainte va posti cu pâine şi ulei. Îşi aminti că nu are ulei.

            Vineri şi sâmbătă s-a gândit mult. Duminică spre amiazăzi, soare galben printre frunzele nucului. Bătrânul se va apuca de lucru. A şaptea zi de când începuse să gândească. Clopoti de amiazăzi. Îşi aşeză scăunelul din sus de casă, lângă grămada de rude. Luă una dreaptă, lungă. O măsură din ochi. Avea destulă putere să înceapă. Trebuie multe durături. Coşul pe care-l va împleti va fi mare. Cercă ascuţişul custurii cu buricul degetului. Încrestă ruda cu o lovitură scurtă. Îndoind-o pe genunche, rudiţa de alun pocni despicându-se, o conduse tot mai uşor pe genunchi, protejat de pormog – o bucată de piele tare ce-l proteja. Cealaltă durătură o începu printr-o crestătură adâncă şi lată. Din ea va face un fuştel. Trebuiau vreo cincisprezece de toţi. Cu aceştia va arădui fundul coşului. Mai departe, printre ei împleteşte durăturile. Fuştelul ieşi bun. Din următoarea rudă ieşiră patru fuştei, din primul strat şi şase din al doilea. Ruda puşca greu, nici nu reuşi pe genunche. Trebui s-o bage între două capete de lemn, la încheietura casei. O rudă bună arunca la două rânduri de durături.

            Lucrul de duminică îi încredinţă pe oameni că, de bună seamă, bătrânul a înnebunit. Treceau pe lângă casa lui din toate părţile. Îl salutau cu milă, miraţi. Când mergi la biserică nu-i bine să râzi de cei bătuţi de Dumnezeu. În seara aceea îi păru rău pentru prima dată că nu are curent electric. La el, din tot satul mai ardea lampa cu petrol. Ar fi putut lucra până la miezul nopţii. La lampă îl dor ochii. Înainte de a însera începu împletitul. Luă şapte fuştei şi-i fixă în lung, câte doi pe margini, iar la mijloc trei. Îi împleti cu cei de pe lat, cinci, aşezaţi câte doi, cu ultimul urmând să înceapă împletitura.

            De luni, o săptămână întreagă umblă flămând, pe dealuri, prin huceaguri după rude. Postul, pâinea cu usturoi, în loc să-l slăbească îi limpezi cugetul.

            În trei zile adună material destul pentru multă vreme. Va putea lucra tihnit.

            Se închise într-o carapace solidă. Nu vorbea cu nimeni. Satul se mira, dar îi dădea pace. Arsănte şi Văsălie – cu băutura. Durăli toate rudele în două zile. Durăturile le întinse la vânt pe o sârmă între doi stâlpi ai prispei. Trebuiau bine uscate. Gândurile îl părăsiră. Ca un stol de grauri. Poposiseră la el câteva zile pentru odihnă şi-l înturnară din treburile de toate zilele.

 

            Venise în sat, abia scăpat din puşcărie, un fost comisar de poliţie care îşi împuşcase soţia. Făcuse şapte ani. I-a isprăvit şi s-a întors în Arşiţa, de unde se trăgea. Trăia în casa părinţilor săi. Îşi lăsase barbă şi în fiecare duminică se spovedea la popă. Acum trecea pe drum ducând de lanţ două vaci galbene.

            Bătrânul luă o durătură şi o mirosi pe partea decojită. Iz de lemn sănătos. O conduse îndemânatic printre fuştei. Început bun. Sângele îi bătea în tâmple.

            Elastice, durăturile îi alunecau printre degete aşezându-i-se cuminţi la locul dorit. Ca-n tinereţe! Împletitura creştea cu fiecare roată. Fundul coşului arăduit era uriaş. Nu-l interesa când şi cum îl va sfârşi. Ziua aceea îi părea foarte îndepărtată. Nici nu şi-o putea închipui. Important era că făcea nefăcutul. Asta îl ţinea în viaţă, dându-i puteri pe care nu şi le bănuise.

 

            Era unu Preda în Făureşti. Uite aşa se zmâcea! Şi-a adărmălit o bătaie de la Nuţu Florii la o nuntă-n Bontăneşti. Trei zile şi-o pierdut bătrânul de martor pe la judecăţi. Era prea mult pentru el!

 

            Timpul căpăta şi pentru el un sens. Aştepta fiecare zi cu o bucurie izvorâtă din adâncul sufletului. Era convins că va termina lucrarea. Zilele îi păreau uşoare, munca o emoţie.

            După câteva săptămâni coşul era cât o jumătate de şură!

            Bătrânul susţinea că este abia început!

            În nopţile senine, cu lună plină, împletitura albă, decojită sclipea ca un animal proaspăt jupuit. Mirosea acrişor a sânge de lemn crud. Adierea vântului îl zvânta.

            În duminica în care a ajuns cu lucrarea la jumătate, bătrânul s-a primenit. Bărbierindu-se cu briciul vechi, într-un ciob de oglindă, având grijă să nu-şi cresteze cutele adânci. Bucuria îl curenta cu fiori dulci. S-a dus la biserică ocupându-şi locul dintr-un colţ. După „mărturisire” a ascultat atent cuvintele preotului, mângâindu-şi bărbia proaspăt rasă. „Arămita” cu care se masase a fost cam prea tare. Reţinu pasajul din Evanghelie: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” El nu avea pe cine să ierte. Nu purta mânie pe nimeni. Nici măcar pe cei ce-l batjocoreau. Iar pe el nu avea cine să-l ierte pentru că nu supărase nici un semen.

            După slujbă a dat mâna cu oamenii, vorbind cu fiecare ca un gospodar de frunte. Era puternic. Important între ceilalţi. Simţea aceasta în fiecare fibră. Începuse şi el ceva deosebit. Ceea ce nici un bocotan nu avea şi nici nu-şi va putea începe vreodată.

            Oamenii nu râdeau de el. Îl luau în seamă răspunzându-i la bineţe, întrebându-l de sănătate. Se trase lângă Găvrila lui Vasalia Martii care-i povestea lui Maftei din Izvor de Măşticoaia lui Petrea Mariţii. Găvrilă, om cu stare, se întoarse spre el întrebându-l de şi-l aminteşte pe Petrea. „Cum de nu, doar a fost leat cu taică-tău, Ion”

            Petrea Mariţii, rămas văduv cu trei copii, şi-a luat o văduvoaie de pe Piuă. Văduvoaia, puturoasă, umbla toată ziua târându-şi picioarele prin casă şi ţinându-se de şale că-i bolnavă. Puţea pământul sub ea şi nu făcea de mâncare la pruncii lui Petre.

            „Şi baba era beteagă, întări Găvrilă, avea curu ciuruit de boli lumeşti, o cam umplut Uliţa Ştiubaiului de spurcăciuni.”

            Pruncii lui Petre flămânzeau zile întregi. Treceau drumu la Moş Dionisie care le mai dădea câte o coajă de mălai. Moşu ştia de babă că-i puturoasă şi răutăcioasă şi-i întreba pe prunci dacă ea mănâncă oarece, poate-şi face în ascuns. Copiii răspund că ei n-o văd. Moşu nu să lasă: „Da la budă umblă, mă, măşticoaia voastră?” Pruncii spun că mere, că doară o văd şi ei toată ziua. Atunci să dumireşte Moş Dionisie, înseamnă că şi mănâncă: „Ni-n cotaţi la căpătâi şi precis îţi afla oarece…”

            Pruncii o scormonit şi o aflat un blid cu plăcinte. Era şi o oiagă cu horincă îndulcită. Baba o sărit cu bota, dar ei o apucat blidul şi… pe uşă afară. O sărit şi Petre la babă, i-o luat bota, i-o tras o bătaie bună şi i-o dat drumu înapoi pe Piuă.

            Ascultând povestea lui Găvrilă, bătrânului i se spulberă gândul de a-şi aduce o văduvoaie să-l spele şi să-i facă de mâncare.

            Acasă îşi schimbă hainele şi luă un blid cu plăcinte. I le aduse Florica Găvriluţii de pe Dâmb. Se spovedise şi cum nu mâncase de sâmbătă seara îi era o foame de lup şchiop. Aşezându-se pe iarbă, se rezemă cu spatele de fundul coşului. Prin cămaşă simţea dungile împletiturii, tăioase şi mângâietoare în acelaşi timp, învălmăşite, învălmăşeală pe care încerca s-o descifreze în minte. Era doar lucrul mâinilor sale. Creaţia sa care-i dădea putere.

 

            Pe moroşan îl întâlni la o fântână. Era Fântâna Urşilor. De la moroşan aflase cum îi spune fântânii. Se oprise să-şi ude buzele. Apă nu o băut fiind ostenit. Putea face aprindere de plămâni. Ion Pişca Pietrar, moroşanul, venise dinspre Gutâi. Pe umeri avea o straiţă din pănură. Straiţă moroşenească ţesută cu pătrăţele albe şi sure, linii ce fuseseră albe, toate unite de o pată unsuroasă, mare cât o palmă. Clopul de paie, micuţ, îl ţinea în mână.

            Fără să zică ceva se aşeză lângă fântână în genunchi. Sorbi o gură de apă şi apoi se şterse cu mâneca albă a cămaşei. Cămaşa era curată, pătată doar de sudoare. Numai după ce mai bău o gură îi strânse mâna şi-şi spuse numele. Ion Pişca Pietrar din Budeşti.

            Moroşanu era înalt, mult mai înalt decât Bătrânul, dar tot aşa slab. Faţa uscată era pământie. Se vede că muncise mult în viaţă şi avusese necazuri bugăte.

            După ce răsuflă de câteva ori, adânc, mulţumit de răcoarea umbrei de fag, începu să umble cu mâna prin straiţă. Pe o ştergură aspră ce o scoase din buzunarul laibărului, alinie slănină, pâine, două cepe şi o brişcă veche cu mâner, din corn de cerb.

            „Ia şi dumitale bade, de-mbucă de două ori, că-i si flămând…, îl pofti, apa iasta-ţi face o foame… nu dejaba vin urşii primăvara, când ies din bârlog şi beau… îi curăţă pă dinlontru…”

            Auzind de urşi, Bătrânul simţi rece pe şira spinării. Privi mirat la Ion Pietrar.

            Ion Pişca Pietrar îl dumiri: „da Fântâna Urşilor îi asta… cum ai auzit… vezi dealu acela mare din dreapta, îi rădăcină de munte… Măgura de Foc… în coasta lui dorm urşii iarna, iernează în văgăunile de acolo şi când începe a să desprimăvăra, ies şi zin la fântână. Beau apă multă, îs însetaţi de tătă iarna, apa le face foame şi ii mărg apoi în Poiana Boului de pasc leurdă… ştii mneata ce-i leurda, buruiana ceia ce samănă cu ceapa. Leurda fragedă îi mână în lontru şi le goleşte maţăle de tătă spurcăciunea adunată-n somnu lor lung”.

            Bătrânul mestecă greu slănina, care era cam vânjoasă. Poate Moroşanu şi-a crescut porcu în pădure la ghindă.

            „Nu te teme de urşi”, continuă Ion Pişca fără să-l privească, atent doar şi lăcrimând la ceapa ce tocmai o curăţa „amu-s sătui de zmeură şi poame. Carnea de om îi puturoasă, n-o mănâncă numa de-s tare flămânzi. La noi tăţi dejdină prunii. Vin şi ziua, să caţără după prune, crenjile-s subţiri şi să rump”.

            Slănina era bună. La fel şi felia de pâine, iar ceapa, dulce, ceapă roşie, moroşănească. A lor în Arşiţa era ceapă aspră, o mâncai greu verde, mai mult merge pârgălită.

            „Cum spuneam, primăvara urşii ies din văgăuni şi să golesc, apoi să ieu la trântă cu brazii. Îi vezi pă ceia de acolo, tăţi îs zdărieturi, pline de răşină. Îs de la ghearăle urşilor, care să freacă de brazi să le rămâie lipit părul vechi. Aşă năpârlesc urşii, frecându-se de brazii zgâriaţi…”

            Moroşanu mesteca harnic. Avea măsele mai bune decât Bătrânu. Se uita către grămada de rude pe care stătea el. Nu întrebă nimic, dar Bătrânu se simţi dator să explice:

            „Joardele astea io le-am strâns. La noi în sat mulţi ştiu face coşuri. Aşă-i şi zâce la Arşiţa: „fabrica de coşuri”. Îi o hulă, asta cu fabrica de coşuri, da pă bună dreptate. Sîntem vreo şapte, opt care împletim. Da io le fac cele mai trainice. A mele îs mai ţâitoare. Arşiţănii să pornesc toamna pă dealuri. Strâng joarde de alun. Câte on car, două, le pun la uscat şi tătă iarna împletesc coşuri. Până-n primăvară le gată. Când îi mărturie, marţea în Baie iau în spate câte cinci-şase, le vând mintenaş. Coşurile arşâţenilor îs mai bune ca ale ţâganilor. Ii, ţâganii, le împletesc rare, din durături verzi, nu lasă joardele să se uşte. Ca să se-ndese şi mai tare ţân coşurile câte o noapte în apă”.

            Bătrânu venise după rude cu spatele. Nici nu ştia cum ajunse aşa departe, aproape de munţi. Auzise de Măgura de Foc, însă nu mai fusese până acolo. În dimineaţa aceea nu găsise material pe dealurile din apropierea satului, aşa că pornise către Răchiţele, trecând prin Plopiş. Auzise că aici sunt aluni tineri, elastici. A tăiat mulţi, legându-i în mănunchiuri mari, pe care le-a ascuns în desişuri cu gândul ca în zilele următoare să le care cât l-or ţinea şalele.

            „Io-s sărac, n-am pământ, nici car aşa că duc pă umăr, câte pot…, vreu, continuă el, muşcând din pâine, a face un coş mare, mare, cât o biserică de mare. Hiind mai sărac, n-am făcut nimic de care să se vorovească; în Arşiţa nime nu mă bagă-n seamă. Atâta că mai cumpără câte o lucrare de la mine, bună, că io nu-mi bat joc de meserie…”

            Moroşanu păru că nu aude ce zice Bătrânu. Tăcu o clipă părând dus departe. Îşi adună gândurile: „Îi bine să ştie omu a face orice, şi-i bine să facă. Noi n-avem îndămână la nimnica, atâta-i de budeşteni, mărsu la pădure, iar toamna pân ţară la cules de mălai. Ne umflăm ca muţii, până ne ies ochii şi nu să cunoaşte nimnic în spatele nostru…”

            Arşiţeanul îl îmbie pe moroşan cu un măr. Luase vreo patru dimineaţă. Să aibă de sete pă drum. Erau mere de vară, coapte târziu, galbene şi zemoase. Mergeau bine după slănină şi ceapă.

            „Am auzit din bătrâni că mai demult bisericile să făceau din nuiele. Când veneau tătarii de aprindeau satele, oaminii-şi luau biserica şi mărhuţele şi se ascundeau în păduri. Poate-s numa poveşti, poate aşa o fost, n-avem cum ştii…”

           

            Moroşanul mâncase mărul cu cocean cu tot. Acum se scobea între dinţi cu aşchie ruptă dintr-o crenguţă de alun.

 

            „Şi la noi să povesteşte de tătari. O dus o fată dintr-o casă de sub Coasta Măgurii. Cu tătarii o pedepsit Dumnezeu creştinii pântru multele păcate. Amu nu-s tătari, da-s comuniştii. Tăt on drac, numa poate o ţâră mai negru. O dus mai mulţi oameni ca tătarii, vreo cinşpe din Arşiţa, mai tăţi fără vină. Şi cu bisericile au de lucru comuniştii, nici marhăle sătenilor nu le scapă, numa că amu-i bai: s-o rărit pădurile şi n-ai unde te ascunde”.

           

            O ciocănitoare neagră ţipa în văzduh. Călătorii n-o vedeau. Îi recunoşteau doar strigătul prelung ce se prăvălea din cerul amiezii. Moroşanul se şterse la ochi cu dosul palmei încăpăţânându-se să localizeze punctul negru ce se rotea peste hăuri. Ciocănitoarea era prea sus pentru a putea fi zărită.

 

            „Am fost în armată cu unul de lângă Baie. Bozântan pă nume. Era şi el mai sărăcuţ. Îmi tăt poveste că nu ave cuvânt în sat. De să făce vreo adunare la biserică şi ar fi venit şi el cu o părere, bocotanii îi zâceu să tacă, ce vorbeşte el, că-i colduş. Azi aşă, mâine iar, după ce-o liberat s-o dus şi el într-o primăvară cu vaca pă imaş, ca tăt omu. O fost o neînţelegere cu pornitu ciurzii şi Bozântan o vinit cu o idee. O fost cea mai bună, da bocotanii tăt cum o vrut o făcut. Bozântan s-o supărat şi s-o dus cu vaporu în America să facă avere. O stat şăpte ani şi o strâns ceva bani. Să îmbrăca cu ce aruncau alţii, la gunoi afla costume şi cămeşi bune, numa trebuieu spălate. Mânca puţân. Dimineaţa frigea slănină şi picura unsoarea pă pită, de mâncat mânca numai pita, slănina o mai încălză o dată la amiazăţi şi tăt numai pita o folosea. Sara venea şi rându slăninii, cu pită puţână, numai cât să-şi taie greaţa. Mulţi români făceau chefuri, lucrau da şi trăiau. Mâncau la restaurante, cămeşile le îmbrăcau numa o dată ca americanii şi la gunoi cu ele. Patronii americani îs şmecheri, plătesc bine lucru, nu-i vorbă, da tăt ii îţi iau banii, pă distracţiuni.

            După şăpte ai de pită multă, slănină şi cămeşi purtate, Bozântan o vinit acasă cu ceva parale-n cufăr. O cumpărat averea unui jid din Ilba. Averea era în trii sate: moară în Merişor la Someş, pământ, casă în Ilba, hij şi şaitău de stors strugurii în Cicârlău; ba o avut parte şi la un gater din Ulmoasa. Jidu sâmţise că vine război şi că or mere cam rău treburile cu jizii. S-o dus cu bănuţii în ţara lui.

            O început lumea a-l băga în samă pă Bozântanu meu. Umbla într-o şaretă veche de-a jidului cu un cal slab, banii şi-i purta într-o taşcă veche din piele. M-am întâlnit o dată cu el la târg în Seini. Era prim corator în Ilba, făcea stână şi umbla să cumpere on clopot la biserică pă care să-i toarne numele. N-o apucat, că o trecut războiul şi l-o turnat bocotanii din Ilba, pângă care trecuse cu averea de când cu America. L-o turnat la securitate că-i explotator şi chiabur şi că-i imperialist ce are legături cu americanii pă care tătă lumea îi aştepta cu ochii pă cer şi cu sufletul la gură. O făcut temniţă, da o scăpat. Averea i s-o-mprăştiet. Moara o luat-o Someşu, casa o ajuns orfelinat, pământu l-o trecut colduşii din Ilba la gospodăria ceapistă, o cum îi zâcea, gateru l-o luat ocolu silvic. Bozântanu o ajuns mai rău ca on colduş. Strânge cârmoji de pî la gunoaie, între blocuri în Baie. Slănină nu mai mânâncă, da câte-o zdreanţă tăt mai află. Colduşu o ajuns şi amărât. Averea i-o mâncat capu, ba că cinstit o făcut-o. Răbdând şi lucrând, foame şi osteneală. De rămânea sărac, batăr nu era şi năcăjât aşă tare. Ba cu averea o putut şi muri.

            De vrei să «trăieşti mult şi bine pă pământ», cum zice Scriptura, îi bine să nu te baje lumea pre tare în seamă. Ochii lumii-s răi. Te mânâncă de viu”.

 

            Vântul adormise în frunzele înfierbântate. Fagii tăceau, nici un foşnet. Umbra era răcoroasă. Bătrânul strânse ce mai rămăsese din prânz, înveli în ştergură şi o întinse Moroşanului. Se întinse pe spate lângă legătura de joarde.

 

            „Io nu mai am mult de trăit, aşă că lumea n-are ce-mi face. Da coşu trebe să-l fac dacă l-am început. Pământ nu pre am, cu familia mi-o mărs cum mi-o mărs, da coşurile mele îs cele mai bune… di pă tăt Fisculaşu. Vin după ele şi de departe de pă Chioar. Coşu a hi biserica făcută de mine, o catedrală cum am văzut în Ungaria… mare l-oi face, mare, mare, uriaş… să să uite lumea la el, să să uite şi să aibă ce povesti…”

 

            Ochii bătrânului ardeau. Trebuie să rămână ceva după el… batăr povestea coşului.

            Moroşanul îşi puse straiţa sub cap şi se cuibări mai bine sub fag. Văzduhul fierbea. Ciocănitoarea obosise şi acum cobora în spirale strânse. Moroşanul o zări în înalturi. Părea un tăciune stins, asemeni ochilor Bătrânului de alături.

 

            „La noi, Păstă Deal, în tăte satele pe care le ştiu eu, când construieşti oarece, se zice că trebe zidită o viaţă la temelie, dacă nu o viaţă atunci batăr o umbră…”

 

            Se despărţiră. Moroşanul o luă înapoi, către Gutâi. Căuta doi cai pierduţi. Se apropie toamna şi trebuie să se pregătească de mers în jos, către Banat, la cules de mălai. Pământul la ei era slab. Nu dădea aproape nimic, numai iarbă la vite. Către toamnă toţi moroşenii coborau în ţară, care pe unde, de la Sătmar în jos. Le trebuia mălai la animale. La ei arau degeaba. Nu se făceau decât cucurijori mici.

            Se însoţeau câte doi. Îşi făceau platforme mari pe ştrafuri. Doi cai trăgeau la rudă, iar doi erau suiţi pe platformă, se odihneau. După o zi schimbau caii de la rudă. Îi puneau pe cei odihniţi. Puteau astfel merge zi şi noapte, fără să se oprească.

 

            Acasă, Bătrânul ajunse pe înserat. Mort de oboseală. Luase o legătură prea mare. Căldura de vară şi gândurile ce nu-i dădeau pace îl osteniră şi mai tare. Povestea Moroşanului cu ziditul la temelie îl descumpăni. Coşul lui n-avea temelie. Da tot trebuia să zidească ceva în el ca să ţie. O viaţă, ori o umbră. Va împleti între durături o viaţă. Sângele purtător de viaţă, ce va uda împletitura, îi va da trăinicie. Multe rânduri de oameni, poate sute de ani, se vor mira de lucrul său.

            Lăsă joardele lângă tăietor şi după ce descuie uşa intră în tindă. Cheia o găsi sub mătura de pe prispă, unde o ascunse la plecare. Ieşi cu un blid de lemn. Găinile nu erau culcate încă. Le aruncă un pumn de grăunţe: „pii, pii, pica, pica, pii …” le chemă şi ele se îngrămădesc lacome, la picioarele lui. Grăunţele erau puţine. Le cântări din ochi pe toate. Hotărî că cel mai bun este cocoşul, care nu se bulucise cu găinile. Stătea deolăture privind suspicios la ploaia de grăunţe. Era cavaler, lăsând găinile să se hrănească. Din când în când ciugulea şi el câte o boabă sărită mai departe. Era mare, cu penele colorate. Domina roşul, dar coada şi vârful aripilor erau negre, iar gâtul auriu. Soarele tocmai asfinţea. Ultimele raze, rebele, pâlpâiră o clipă pe gâtul trufaşei păsări. Penele sclipiră părând argint stins.

            Intră în casă, amintindu-şi de popasul din Valea Prihodiştii. Acolo făcuse planul cu cocoşul. Sângele lui îl va împleti în coş, astfel lucrarea lui va avea o temelie şi nu de umbră.

            Moroşanul cu caii pierduţi îi mai povestise că la ei, când se ridică oarece, o casă, un grajd, dar mai ales o biserică, trebuie musai ales un loc curat. Se taie apoi o găină, care se lasă să se zbată pe locul ales, stropindu-l cu sânge. După ce moare, din ea se găteşte mâncare pentru meşteri, iar capul i se zideşte în fundaţie. Tot în fundaţie, se pun, în cele patru colţuri, patru bănuţi vechi de argint. Aduc aldaş, belşug şi bine, alungă răul. A face o casă e mare lucru, dapoi o biserică. Biserica trebuie să fie mai trainică. Sutele de ani să n-o povârnească. Sunt meşteri care zidesc în pereţi o umbră. Multe biserici de peste deal au în pereţi umbre zidite. De om ori de animal. Vietatea a cărui umbră e pusă-n perete moare în scurtă vreme. Se poate zidi umbra şi numai cu gândul.

            Demult, la o mănăstire în Ţara Lăpuşului, Bătrânul auzise o poveste ciudată. Tot de la moroşeni. Moroşenii erau bătrâni. El tânăr. Acum şi-o amintea... Povestea zidirii umbrelor.

Moroşanul, Plobod Ioan, la mănăstire la Rohia, venise cu Pelisău Dănilă, cu Tutula Grigore, Stalîş Vasile Bogatu, Orzac Gherasim Durepitul, Otiel Nucuşor Petăruc şi Măran Costan, tăţi de Peste Deal. Aveau ceva canoane   de–mplinit. Seara, înainte de spovedanie stătuseră cu ei la foc. Tare bine şi-i aducea aminte pe toţi, şi după nume şi după chip. „Să poate zidi la temelie şi cu gându”, zise Plobod Ioan, demult, da îi lucru păgânesc, continuă el uitându-se în noapte, parcă fiindu-i frică de lumina focului. Tăcuse o vreme, poate un ceas, stând tot întors. Focul i-ar fi putut trăda vinovăţia întipărită în cutele feţei.

A fost un sat. Mestecăniş. Un sat rămas fără biserică de pe vremea tătarilor. Tătarii închiseseră în biserica din Mestecăniş câteva sute de robi. Unul, spun bătrânii din satele de pe lângă unde a fost Mestecănişu, un chiorean, o gândit că decât să ajungă robi atâţia creştini, mai bine să moară. O dat foc la biserică pe dinăuntru. Biserica veche din lemn. O ars „ca tiperu”, o suspinat moroşanu. Toţi au murit. Femei, copii, bărbaţi mai puţini. Speriaţi de foc, atunci noaptea, tătarii au mai ucis câteva sute de prinşi.

Sute de ani cei din Mestecăniş au tot încercat să-şi ridice altă biserică. N-au reuşit. Când strângeau bani se sfădeau ba de la lemne, ba de la meşteri, ba de la piatra ce trebuia cărată de la râu cu căruţele. În septembrie în fiecare an, pe locul bisericii izbucneau din pământ flăcări negre uriaşe. Din ele se auzea un cor de plânsete. Noaptea nu se putea apropia nimeni de pâlpătaie, iar dimineaţa pietrele, ce fuseseră cândva altar, erau afumate. Pe fum, roua desena cruci mărunte, ce se evaporau când răsărea soarele.

S-a făcut o răstignire, popi din multe sate, ba şi doi vlădici au venit din Muncaci cu trăsura şi au făcut slujbe şi dezlegări, dar în fiecare septembrie vaietul sufletelor arse în biserica din vremea tătarilor cerea ajutor.

Acum vreo sută de ani un alt vlădică a pus să se facă neapărat biserică. A venit de-a sfinţit locul, popii şi poporănii din toate satele, de până hăt departe, de către Sătmar, de către Codru şi Someş, de pe Chioar şi Lăpuş, ba şi de pe Fişculaş a venit cu profeţii, cu prapori şi cântări frumoase. S-a făcut slujbă mare, cu fumul cădelniţelor se înălţau la cer rugăciuni fierbinţi de ispăşire pentru cei robiţi de tătari.

Lucrarea a început. Un meşter venit de la ruşi, din Basarabia, a făcut târg cu capul lui că el ridică biserica. De nu se va spânzura. Moroşenii din Mestecăniş s-au îngrozit auzind de jurământ, da nu puteau nici să mai audă jelania sufletelor, în fiecare septembrie.

Basarabeanu o pus cu gândul, zidind la temelia bisericii, umbrele preoteselor, preoţilor ce vor sluji o sută de ani în acel lăcaş.

            „Lucru păgânesc”, accentuă Pelisău Dănilă, „lucru cu dracu, de n-o ştiut nimeni de el fără numai şapte bărbaţi ce erau coratori în Mestecăniş. Cu dracu nu poţi face târg că el îşi ie partea pă diţă pînă la al şăptilea neam. D-aia trebe noi amu, tăţi şăpte, să umblăm a bate mătănii pîn mănăstiri…”

            Povestea o continuă Tutula Grigore: „biserica-i şi amu, da-i pustie, că satu nu-i. Alte suflete îngropate în uitare. Pîntru un legământ prostesc a moşilor noştri şi pîntru mândria unui basarabean bolund”.

            Preotesele mureau cam la un an după înscăunarea preotului. Nu sufereau cu nimic, nu erau bolnave, numai la începutul toamnei se auzea în Mestecăniş că iar a murit preoteasa.

            Popii rămâneau văduvi şi aveau vedenii. Nu puteau sta mai mult de o lună în sat. Noaptea veneau sute de robi cu hainele arse cerându-le să-i spovedească. Tătarii veneau şi ei la popi cu săbii îndoite tăindu-le bărbile.

            „Popii văduvi o făcut o mănăstire mică, pe un toag”, luă Stalîş Vasile povestea s-o ducă mai departe, „îi zice şi amu Toagu Popii, iar la izvoraşu de unde beau apă, Izvoru Mănăstirii.”

            În fiecare toamnă, în Mestecăniş băteau clopotele jelind o preoteasă şi în tăt anu în mănăstirea de pe Toagu Popii intra câte un călugăr nou. Popă văduv, care-şi tot pipăia barba, ce-l ustura de la săbiile tătarilor.

            Călugării făceau rugăciuni zi şi noapte cerând de la Dumnezeu să limpezească lucrul în Mestecăniş. „După ce-n timiteu, la răsărit de biserică, au fost douăzeci şi cinci de morminte de preotese, un vlădică o trimăs în Mestecăniş un popă neînsurat, popă celib, cum îi zic ei la catolici”, adăugă Orzac Gherasim după ce scociorî cu o creangă în jăratic. Flăcările pâlpâiră trezite şi Bătrânului, tânăr fiind atunci, i se păruse că aude un suspin amarnic din mijlocul lor. Nu zise nimic, de teamă că s-ar face de râs în faţa moroşenilor cătrăniţi de întâmplările de demult. Îşi zise atunci că poate vocea călugărului, ce citea slujba de la miezul nopţii, i se năzărise lui că ar fi suspin în foc.

            Popa celib era tânăr. Făcu o slujbă de pomenire a tuturor morţilor din sătuc.

            „Nu au mai murit preotese, dar au început a muri oamenii din Mestecăniş”, oftă Otiel Nucuşor Petăruc, fiind rândul lui să povestească până ceilalţi şi-or trage sufletul un pic.

            Puţini s-o depărtat de sat, toţi o murit, pe încet. În douăzeci şi cinci de ani n-o rămas un om în sat. Popa cel tânăr i-o îngropat pe toţi. „Ultimul o murit on moş bătrân, bătrân, io l-am prins, … cinci ani o trăit mai mult decât tăţi ceilalţi … numai casa lui mai era în picioare şi biserica… Popa neînsurat stătea în gazdă la moş, aşteptând să-l îngroape.” Otiel rupea pe genunchi o creangă groasă de fag. Creanga era uscată şi pocnea scurt la fiecare ruptură.

            Preotul celib din Mestecăniş a mai ţinut slujba o vreme în biserică. Fătu venea din Preluca, diacu din Valea Oii, iar prim coratorul din Hotaru Lupilor, care erau trei sătucă mici, vecine.

            Când, după ani, au început a muri călugării din mănăstire, preotul din Mestecăniş s-a mutat la ei. I-a îngropat pe rând. „El mai trăieşte şi astăzi, da mănăstirea-i pustie ca Mestecănişu. S-o pustiit şi popa trăieşte într-o peşteră departe de pădure. Spun oaminii că voroveşte cu fiarălă din Gutâi. Luptii numai oile celor mai păcătoşi le strică, vara pe la stâne. De la popă ieu dezlegare să să hrănească. Dumnezeu are grijă de tăţi. Tăţi trebe să trăim şi să mâncăm. Câte unu mai trebe şî a muri. Aşa-s rosturile lumii. Aşa-i zîdită ie de la începuturi.”

            „O dată pă an, toamna, în septembrie, popa fără femeie, cum i-o zis când o vinit în Mestecăniş, sfinţit fără femeie, mai coboară în parohia pustie şi face câte o slujbă. Slujeşte sângur, spun cei ce o trecut noaptea pe acolo, iar călugării, popii văduvi din mănăstire, stau în strană şi dau răspunsurile. Preotesele, pe rând, frumoase, îmbrăcate în alb, vin şi ele la rugăciuni. Tac şi ascultă cântările bărbaţilor şi către dimineaţă se retrag în timiteu.

            Toate preotesele din Mestecăniş au fost frumoase. Şi curate femei. Numa vezi că popii cu femei n-au voie să slujească la miezu nopţii în biserica din Mestecăniş.

Dumitrucu lu Filip din Hotaru Lupilor, un cătunel p-o vale, mi-o povestit odată în gară în Sighet, când aşteptam pă şogoru să vie cu mălaiu de la Banat, că în biserica din Mestecăniş vin, toamna, la slujba de noapte şi robii arşi în biserica veche. Iel zice că i-o văzut. Biciuiţi şi cu hainele rupte, cu mâinile legate. Morţi de foame. Cer întruna mâncare. Trebe făcute multe slujbe să se hodinească. Da amu cine să le facă. Oaminii nu cred în aieste şi nici popii nu pre.”

Mărar Costan se ridică să bea o gură de apă. „Din Mestecăniş n-au scăpat numa şăpte bărbaţi. Care s-o mutat în şăpte sate, păstă şăpte sate. Noi n-avem odihnă de când suntem. Păcatu făcut de ii atunci îi pă noi. Umblăm pă la mănăstiri şi plătim dezlegări. Rău i-o prostit Basarabeanu cu umbrele preoteselor. Acele n-au amu odihnă şî cer de la Dumnezeu dreptate.

Basarabeanu să vezi ce-o mai făcut. Când o fost pă la hăizaş cu biserica o scos vorbă că vre să se-nsoare. Nu era hâd spurcatu şi multe fete din sat l-ar fi vrut de bărbat. Ave cam trişcinci de ai şi o zâs că n-o mai fost însurat. El nu pre ave sărbători. Lucra în vineri mari, în sărbătorile jingaşe dă păstă vară. La Foca o lucrat, la Pintimon, la Maria Magdalena, la Ioachim şi Ana, care la noi să ţân. Mai ales cu construcţiile şi cu fânurile nu să lucră, că te poate trăsni.

În vinerea de Sfântă Mărie Mică a zâs: care fată i-a aduce pere stelniţoase, la amniazăţi, sus pă schela de la acoperişu bisericii, pă aceia o lua-o de nevastă.

O strâns fetile pere stărniţoasă, că atunci să coceau şi-s tare bune, da n-a avut niciuna tăria să să urce pă biserică.

Pă la ujiniţă, Mafteianca Dogăului, femeie măritată, o urcat ca în batjocură, cum că le-ar face pă fete de râs, cu o poală de pere la Basarabean, pă hăizaşu bisericii. El o mâncat on pumn, o râs amândoi; satu s-o cam mirat, babile o meliţat pe la colţuri, da o trecut ca on râs.

Mafteianca, de când o fo n-o fo cum trebe, Dogău din Valea Ursoiului o luat-o c-on prunc ce i l-o făcut un jăndar cam băutori ce-o fo odată la alejări, când s-o bătut cuziştii cu legionarii.

Râs o fost, de râs s-o făcut, când o bătut ultimu cui la turn, Basarabeanu o fujit cu Mafteianca în Moldova. Dogău o rămas cu patru prunci, fără a socoti coptilu femei-sa.

Până atunci n-o mai fo pă la noi să-şi leşe femeia bărbatu, da te atunci o început lumea a să mai întoarce.”

 

A doua zi se trezi târzior dar vesel. Visase povestea moroşenilor, ori nu putuse dormi şi şi-o amintise? Încercă să uite de popii văduvi şi de basarabean, grăbindu-se către comitaşul unde dormeau găinile. Soarele nu răsărise dar nu mai avea mult. Deschise uşiţa şi vârî mâna după cocoş. O găină pestriţă se strecură pe lângă umăr şi-i sări în faţă, rănindu-l. Se trase tudumănind. Cocoşul zbură afară. Două pârâiaşe de sânge îi înroşeau bărbia. Şi le şterse cu mâneca. Soarele stătea să răsară, primele raze străpunseră cerul. Cocoşul ciuguli două grăunţe şi sări pe gardul grădinuţei. Cucurigă prelung de trei ori. Razele soarelui făcură din penele de pe gâtu-i încordat o salbă strălucitoare. Umbrele nopţii dispărură luând cu ele toată voioşia Bătrânului. Cocoşul fugărea o găină. Era pestriţa ce-l zgâriase pe Bătrân, care se tupilă aşteptând să fie cocoşită.

Mâine se va trezi mai devreme. Aseară fusese trudit de drum şi de greutate.

Cealaltă zi veni tot cu cer senin. Era vineri şi Bătrânul se trezise devreme. Se spălă pe faţă şi se şterse cu o cârpă aspră, ţesută din cânepă. Nu se cuvenea să jertfească murdar. Îşi schimbă şi hainele. Prinse cocoşul şi cu cuţitul în mână se îndreptă către coş. Când să ajungă se gândi că ar fi bine să taie cocoşul cu cosorul ce-l folosea la cioplit durături. Împlântă cuţitul în nuc şi strângând cocoşul de aripi se–ntoarse către casă. Cosorul era înfipt după grindă. Când să păşească pe prispă, de după casă dădură „mneaţa bună” două femei. Veniseră după coşuri, Ileana din Coastă cu Măria lui Diordică. „Doară nu vrei a tăie cocoşu în zî de post, să te spurci cu de dulce… , d-aia tăt plouă şi nu putem face otavă… nu postesc oamenii… îs ca animalele… ”, zise Ileana legându-şi mai bine la spate zadia înflorată. Bătrânul stânjenit apucă o sfoară din buzunar: „Nu, băi femei, nu, numa vreu să-l împiedic că tare-mi mai scurmă straturile din grădinuţă…”. Simţind că-i rost a scăpa, cocoşul se înfoie în braţele Bătrânului, vru să dea din aripi, nu reuşi de strânsoare, dar cântă odată gros.

Soarele se ivi de după Răchiţele. Cocoşul mai cântă de două ori. Penele de pe gât îi sclipeau, părând stropi mărunţi de aur. Femeile îl priviră gândindu-se la mărgelele ce şi le puneau de sărbători.

Bătrânul se făcu a scăpa cocoşul, care fugi iute pe după colţul casei. El intră în tindă şi aduse coşurile.

 

A treia zi era sâmbătă. Primenit, spălat, gândindu-se că pierduse două zile de lucru, puţin mânios prinse cocoşul. Din şură luase securea. Îi va zbura capul către gardina coşului. Una, două va stropi împletitura şi poate răsări soarele apoi. Cocoşul nu-l va mai întâmpina cucurigând. Sângele lui va întări coşul care trebuie să dureze „batăr trii sute de ai, cam câtu-i de când o fo tătarii pă aicea”, gândi strângând subsioară jertfa împănată ce părea foarte liniştită în faţa iminentei morţi. Linişte ce-i păru Bătrânului cam suspectă.

„Vai, tuluare, auzi un strigăt peste uliţă, tuluare, oamini buni, tuluare, tuluare… Floarea lui Văsălica Floarii după bleasc… vai omu mneu… vai omu mneu, oamini buni… vai omu mneu, o murit omu mneu, oamini buni… vai, măi Văsălie, cum te-ai dus tu amu, vai cum ai murit tu tomna amu şi n-am numai on cocoş, că pă unu l-o dus uliu alaltăieri… vai şi cum pă aista a trebui să-l tai, de petrecania ta, că doară nu m-oi face de sfânta minune cu popa şi cu cântăreţii să nu le dau on pic de zămucă de cocoş după tine… că ai fo om tare bun… vai şi de tai cocoşu cine mi-a cocoşi găinile la primăvară şi cum oi pune cloşte, vai cum oi rămâne fără pui la anu… vai, măi Vasalie, cum mă leşi tu pă mine fără găini şi fără ouă…”

Murise vecinu Vasalie, de peste uliţă. Era ultimul dintre ceia care fusese în moară când venise moşu să macine pentru mort şi nu l-au lăsat peste rând, înainte. Nu-i bine a judeca, gândi, de cam la toţi le-o măcinat moara de petrecanie. Vreo doişpe, treişpe oameni, de toate leaturile, care mai tineri, care mai bătrâni, s-o dus fără vreme. Nu-i bine a te păzi, că tăt acolo ajungi. Morţii trebuie lăsaţi întâie. Cum să rămână fără măciniş la pomană. Doară moara poate măcina pentru toţi, şi vii şi morţi. Pe vii îi macină o altă moară, mai cugetă Bătrânul, o moară care are răbdare, nu se grăbeşte, pietrele ei huruie în adâncul fiecăruia.

            Auzind tulăritul Florichii, Bătrânul încremeni. „Muta cea proastă, îi moare bărbatu şi ie să gândeşte la ouă şi găini… plânge proasta după cocoş, când bărbatu i-i pă laiţă”. Scârbit de câtă prostie poate fi în capul babelor, Bătrânul împlântă securea în tăietor şi dădu drumul la cocoş. Se aşeză lângă secure, uitându-se către răsărit.

            Pe gardul de la uliţă, cocoşul cântă de două ori. Stătea triumfător cu pliscul către curtea Floricăi. Florica pe după şură cu securea în mână căuta cocoşul ei. Două babe sărace veniseră să spele mortul.

            De pe gard cocoşul Bătrânului mai cântă o dată. Prelung, melodios, ca un trompetist francez. Auzise de la ceia care făcuseră în primul război că aşa se trompetează în regimentele franţuzeşti.

            Soarele răsări clătind copacii cu lumină. Cocoşul nu-l aşteptase, sărise iute în uliţă, către curtea mortului. Penele de pe grumaz nu mai străluciră. Cel puţin aşa observase Bătrânul ce se sculă hotărât să continue împletitul fără sânge. „Alţii zidesc umbre şi–i bugăt batăr fac lucrări mai mari”, se aranjă Bătrânul pe scăunel. Privi către sat. Dimineaţa boltea deasupra lui lumini colorate, făcându-l să pară o măreaţă catedrală. Pe văi mai era încă întuneric, doar oamenii roboteau pe lângă animale.

            Bătrânul avea înaintea lui o imensă catedrală, o catedrală cu temelii de umbre în care pâlpâiau cu grija zilei de mâine sute de suflete. Umbra ce pare, dar este. Se apucă harnic de împletit. Poimâine va mai pierde o zi cu petrecania lui Vasalia Floarii.

            Cocoşul trecu pe lângă coş. Umbra lui căzu pe împletitură. Bătrânul se gândi să-i jertfească umbra cu gândul. Nu o făcu, i-ar fi părut rău pentru găinile Floarei. Apoi dacă faci ceva din inimă îţi pui inima, sufletul la temelie, jertfa de sine îi mai tare decât jertfa păgânească, laşă, a jertfirii unei alte vietăţi, a unui alt suflet.

            Cocoşul scurmă în aşchiile mărunţele de lângă coş. Prin ochiurile împletiturii, umbra lui, lungită de soarele leneş, ce se lăsa către asfinţit, intră în coş, amestecându-se cu umbra Bătrânului ce împletea. Cocoşul se opri o clipă privind către uliţă la găinile Florichii. Văduve şi ele ca stăpâna, ciuguleau boabele de ovăz dintr-o balegă de cal. Cocoşul Bătrânului se încordă vrând să cânte pentru a le atrage atenţia. În coş, umbra pliscului păru a săruta creştetul Bătrânului ce, aplecat, îndesa împletitura. Un sărut fugar, ireal. Sărutul jertfei ce se va înălţa deasupra jertfitorului. Bătu din aripi şi cucurigă prelung. Cucurigatul îl asurzi pe Bătrânul ce ieşi din coş cu un şuvei în mână. Vru să arunce după cocoş, dar acesta era în uliţă, între găini.

            În urmă cu peste patruzeci de ani trecuse printr-un oraş din Pusta Ungară. Într-o piaţă strâmtă li se dăduse gustarea. Pe o lăture nişte meşteri lucrau la o catedrală. Zidurile erau groase, din piatră, ridicate mai mult de jumătate. Soarele strălucea viclean ca un ochi de diavol, după ce un muritor a căzut în păcat.

            Zidarii îmbucau tăcuţi, stând rezemaţi de fundaţia înaltă. Păreau nişte muguri, excrescenţe banale ale propriei lor creaţii hotărâţi să înfrunte deopotrivă arşiţa şi timpul ce se prăvălea o dată cu ea din cer.

            În spatele bătrânului coşul putea fi o catedrală abia începută. Iar el un abur, o părere ieşită din împletitură o dată cu izul proaspăt de lemn crud descojit.

            Mesteca molcom privind peste drum la holdele verzi de porumb. Plăntuţele firave aşteptau sapa întâi.

            Demult, când era mic, prunc, maică-sa Eufrosina îl punea într-un coş deşelat şi pleca la câmp cu el în spate. Sapa întâi nu poate fi amânată. Rădăcinile mălaiului trebuie dezvelite ca să se întărească. După ploile din iunie plantele prinseră vigoare.

            Coşul, legănat de paşii mamei, mărunţei, îl zdruncina trezindu-l. Nu plângea. Îi plăcea să se joace trecându-şi degetuţul peste durăturile împletite mărunt. Adormea din nou în câmp, la umbra coşului întors cu fundul în sus, peste care maică-sa rezema câteva crengi frunzoase de alun.

            Aţipi cu bucătura în gură, bucurându-se de visul de demult. Două găini golaşe ciuguleau din plăcinta rămasă pe blidul de tablă. Mâţa se cuibărise pe tăietorul lemnelor. Torcea, dormind şi ea. Câinele, sperând că bătrânul se va îndura să-i arunce bucăţica pe care o avea în mână, dădea linguşitor din coadă măturând strujelele îndurligate de căldură.

            Nu se trezi decât pe seară şi era tot singur. Găinile se culcaseră, iar câinele lingea teica porcului. Luni dimineaţa soarele răsări din ceţuri blonde. Aburii nopţii se ridicau în vălătuci groşi de prin văi. Bătrânul ieşi afară trăgând o gură ţapănă de aer proaspăt. Îşi cercetă lucrarea plănuind cam de unde să reînceapă. Se căţără sus pe o scară şi privi în jur, cum făcuse şi meşterul din pustă, după gustare.

            De câteva zile feciorii nu mai dădeau pe acasă. Petrea dormea într-o colibă, în pădure. Parchetul în exploatare se depărtase de şosea şi forestierii ajungeau greu la ea. Nu-i lăsa nici maistrul să coboare că tare greu reuşea să-i adune dimineaţa şi aveau de terminat partida începută. Celălalt trăgea la o divorţată bătrână cu care bea toată noaptea.

            Bătrânul nu mai avea vreme de vacă. Îi dădu două coşuri unei vecine ca s-o hrănească şi s-o mulgă. Trebuia să împletească. La două-trei zile scotocea pe dealuri după rudiţe. Găsea tot mai greu. Lucrarea lui le împuţinase. Trecând cu legătura pe umăr şi cu barba crescută, părea un condamnat la o povară veşnică.

            Împletitura, hulpavă, înghiţea tot mai mult material, înălţându-se fabuloasă. Apropiindu-se de gardină, îi trebuiau tot mai multe durături. Nopţile, când nu ploua, bătrânul dormea în coş, învârtit într-o cergă veche. Visa că pluteşte pe deasupra norilor, purtat de neobişnuitul coş. De pe câmpuri, cu palma streşină la ochi, oamenii îl urmăreau mirându-se de ce a ieşit din nuielile sale. El le zâmbea făcându-le semne largi cu mâna. Dimineaţa se trezea înspăimântat, chircit în jurul tăietorului, peste surcele. Visul se termina totdeauna cumplit. Împletitura se destrăma trasă de curenţi, iar el cădea zdrobindu-şi oasele pe crengile unui stejar noduros. Întâmplarea părea atât de reală încât simţea pe faţă, vâscoase, ouăle sparte din cuibul unei ciori, aflat în vârful copacului. Nu-şi putea închipui cine-l trage în fiecare noapte afară din coş, târându-l până la tăietor. Era îngrijorat, ouăle nu-s bune în vis.

            Toamna, pe la jumătatea lui octombrie, încetă lucrul. Nopţile erau reci. Brumele ardeau creştetul otăvilor, iar apa din belţi îngheţa, sufocând smocurile de pipirig.

            Nici zidarii nu lucrează când este frig! Mortarul nu se leagă, iar pereţii se coşesc.

            Ploi mărunte şi reci amestecau zilele cu nopţile. Timpul se scurgea umed ducând parcă spre nicăieri. Acum avea vreme să gândească. Zile întregi stătea cu capul în pumn. Trăgea scăunelul cu trei picioare lângă cuptorul fierbinte şi-şi punea în faţă un blid cu nuci din care spărgea câte una. Sâmburele era galben, uleios. Mesteca îndelung şi făcea calcule amănunţite. Număra rudele care-i mai trebuiau pentru împletitură, le desfăcea în durături subţiri şi elastice pe care le punea la uscat împrejurul casei. Din cele mai groase făcea fuştei, iar pentru gardină le alegea pe cele mai subţiri.

            Focul îl făcea din rudele ce se rupeau şi din capetele mai groase. Mânca doar la două, trei zile. Focul dogorâtor ce ardea în el îi însufleţea celulele vlăguite de bătrâneţe şi încordare. Înnodând planuri peste planuri, deznodându-le şi iar înnodându-le trecu grosul iernii. Făurarul veni mohorât. Cerul era înnorat şi ningea mărunt şi apos. Nerăbdarea rodea în inima obosită a bătrânului. Ieşea pe prispă cercetând cerul. Vremea se încălzea uşor. Într-un vârf de nuc văzu un stol de grauri.

            Peste câteva zile va putea începe împletitul!

            Deocamdată măsura cu pasul construcţia udă. Lucrul mâinilor sale! Cu palma la ochi privea către vârful coşului. Fuştei ascuţiţi ieşeau din împletitură aşteptând durăturile proaspete care să-i lege.

            Câteva zile mai târziu bătrânul fu găsit mort, rezemat de talpa prispei. În palma strânsă custura din fier de coasă şi un capăt de durătură. O vecină venise să-i aducă nişte zeamă pe costiţă de porc. Capul dat într-o parte, cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Unii au povestit că bătrânul murise în coş cu mâinile încleştate de împletitură. Alţii că a căzut în cap de pe scară, pe care urcase să pregătească fuşteii pentru împletit.

            În ziua prohodului se însenină. Soarele strălucea vesel, parcă dezmeticit dintr-un somn adânc, printre crengile golaşe ale copacilor. În sicriul de brad părea că se odihneşte ca după o treabă bine făcută.

            Predica preotului stoarse valuri de lacrimi: „Nici unul din câţi suntem adunaţi aici nu vom fi atât de fericiţi ca badea Vasile. El a ştiut să-şi ducă crucea. În tăcere şi umilinţă, fără să crâcnească. L-a iubit pe Dumnezeu sincer, înotând, fără răgaz aproape, în necazuri. Umilit de viaţă, va fi înălţat de Dumnezeu astăzi în ceruri, alături de cei fericiţi.”

            La petrecanie venise aproape tot satul, ba şi lătureni. Abia încăpea lumea în faţa casei vechi. Coşul îl traseră doi vecini cu un cal în spatele şurii, ca să nu încurce.

 

            Timoftei din Rus ieşi din Arşiţa pe la Pietrice. Pietriceaua era o stâncă mare din care austriecii au exploatat aur. Galerii înguste brăzdau stânca şi au adus pitici care scotea aurul în coşuri mici din răchită. Piticii erau oameni din munţii Italiei. Trăiau greu, cu mâncare puţină, nu creşteau mari. Încăpeau pe galerii să caute minereul gălbui.

            „Asta o fo amu-s sute de ai”, îi spuse lu Timoftei un bontăienar, ce-i ceruse un foc. Timoftei se aşezase pe un hat să mai răsufle. Băuse cam multă horincă la înmormântarea Bătrânului.

            Tăcere. Soarele cobora uşurel către asfinţit.

            „Pân Pietrice umbla dracu…” vru să fie băgat în seamă bontăienarul… Timoftei privi la umbrele ce se lungeau către răsărit.

            Cu trei săptămâni înainte de moartea Bătrânului, Timoftei îl vizitase. Doar ei doi mai trăiau din tot leatul care merseră în război. Bătrânul tocmai lega o durătură care o coborâse din podul coşului către podea ca să-l turtească. În Arşiţa coşurile se făceau puţin turtite, ca să fie comode pentru spate. Şi coşul cât o catedrală, pe care Bătrânul se grăbea să-l termine, se temea să nu moară înainte de-a-l gărdini, era turtit.

            „Trebe să-l trag on pic, o fi el catedrală, da trebe să semene cu coşurile din Arşiţa, altfel cine şi-a da seama păstă două, trii sute de ani că io l-am făcut… Numa-n Cavnic se poartă coşuri rotunde. Nici măcar nu le fac din alun, le fac din răchită, scot minereu din galerii cu ele. Coşurile de răchită-s mai ieftine. Umblau mai an căvnicăresele a cere cu coşu pân Arşiţa. Bărbaţii lor câştigau puţin în mină şi mureu de tineri. Li să mărgineu plămânii de şperlă. Beeu mult şi făceu coptii bolnavi. Să împileu că nu aveau ce le da de mâncare. Rămâneau mici. Mere mai hăt o căvnicăreasă cu coşu-n spate. Din coş ieşă fum. On făureştean o-ntrebă: unde meri, hăi, nu vezi că-ţi arde coşu-n spate… nu arde bade, zice ie, îi fecioru meu în coş, traje din tipă, îl duc la recrutare-n Lăpuş, c-o primit ordin… aşă erau feciorii căvnicarilor…”

           

            „Şi cum îi dracu din Pietrice”, se-ntorse Timoftei către bontăienar, privind cum umbrele nucilor se împletesc peste petele de omăt de pe câmp.

            „Dracu hî…, îi îmbrăcat cu gubă, poartă cuşmă şi optinci în picioare. Pă mijloc îi încins cu aţă de cânepă. De sub cuşmă i să văd coarnile.”

           

            Timoftei se ridică să plece. Cu o mână îşi scutură fundul pantalonilor de ţărână. Cealaltă i-o întinse bontăienarului. Se întoarse să mai privească o dată către Arşiţa. De sus se vedea cum umbrele caselor se alungeau către răsărit. Păreau nişte cărămizi cenuşii ce se zideau. Umbrele caselor zidite păreau o temelie imensă. Întunericul se va pogorî ca o boltă peste ea şi noaptea va deveni o catedrală. O catedrală cu multe întâmplări, cu multe rosturi, din care, clipind, se vor naşte zile, alte zile, zilele care vin.

           

După înmormântare, bătrânul mai fu pomenit câteva luni, până ce coşurile împletite de el pentru femeile din sat se rupseră. „Ăsta-i ţiitor, că-i făcut de Vasalia lui Nicolae, Dumnezeu să-l hodinească-n pace”, ziceau.

            Coşul uriaş, abia început, după cum susţinuse el, fu negrit de ploi, apoi începu să se destrame.

            În fiecare dimineaţă cocoşul se urca pe vârful lui şi cânta, aşteptând să răsară soarele. Umbra lui se prăvălea în coş, prin împletitură. Umbra Bătrânului era departe. Intrase în pământ ca într-o mare biserică. Umedă, rece.

            Prin sat începură să vină ţigani cu coşuri de vândut. Arşiţenii cumpărau căci în sat muriseră toţi împletitorii. Cândva Arşiţa era vestită până hăt departe. Faima i-o duceau cei care făceau coşuri sănătoase.

            Coşurile făcute de ţigani erau slabe, cu împletitura rară. Se destrămau repede la fund. Nu puteai pune greutate mare.

            Târziu, în toamnă, feciorii bătrânului, întorşi acasă, foloseau bucăţi de împletitură tăiate cu securea din coş pentru a face foc sub o căldare în care fierbeau mere la porci.

DRUMEŢI PRIN VEAC

„Zicea Mihaiu Diacului c-o ajuns om bătrân şi surd: «Io tătă viaţa am umblat singur. Când eram tânăr unde aflam omul pă drum, acolo îl lăsam. Tare repide umblam! Amu, de când am slăbdit, mă lasă alţii pă mine»”

            „Grozav om o fost moşu… îl ţin minte…”

            „Pogan bărbat… şi io îl ştiu…”

            „Ţapăn… ţapăn… cum zici…”

 

            Pe drum treceau cei trei cu mâinile-n jeburile afunde. Dimineaţa părea fără sfârşit. Soarele, încruntat, se iţea de după culmile întunecate încă ale Răchiţelelor. Zările aprinzându-le. Lumina pâlpâia pe creştetele arborilor.

            Calea, o distanţă ce creşte mereu. Piscurile ascuţite şi golaşe ale Gutâiului sclipeau în seninul zilei ce se adânceşte. Copitele calului, la fiecare pas, se topeau în colbul amărui. În gură îl simţea aspru, uscat. Scuipa din când în când, ştergându-se apoi la gură cu mânecile largi ale cămăşilor.

            Şerpuitura drumului pe malul bolovănos. Ţărmuri înalte părând surpături de veac. Stâncile făcând paşi înapoi.

            Tac. Nu prea au ce spune.

 

            „Mă, zice cel de către râu venindu-i în minte o poezie patriotică de pe o pagină întâi a ziarului… noi suntem drumeţii veacului ista…”

            Altul de către huciul de carpeni: „Băsădeşti prostii”.

            Dar cel care tăcuse, în mijloc, uitându-se către răsăritul încins şi lucios, întrebă: „Cum?”

            „Da-n ia mereu… mereu… îi musai să ne clătim pân vreme… nu mai gătăm cu dusu… cu mărsu… şi unde ajungem?”

            Tot cel din mijloc, ştergându-şi fruntea ce-l ustura de sudoare: „Ce-a mai hi hiind înăinte… ce ne mai aşteaptă oare?” Năduşeala îi udă mâneca soioasă a cabatului.

            „Apoi drumuri… drumuri şi drumuri… poh, scuipă… şperlă, flămânzală, sudoare… osteneală şi săte… ce ăi hi vrând să te aştepte?”

            Careva, scuipând şi el: „Da ştii cum îi… dacă am pornit, apoi om mere… trebe a mere, n-ai ce face…”

            „Eram prunc la oi, am prins o ciocănitoare verde. Îs cele grase, bune de mâncat. I-am legat on golond de pticior şi m-am jucat cu ie. Slobozând-o să zboare şi trăgând-o înapoi. Cum am prins-o întrebdi, am băgat mâna după ie în cuib. Scorbura înt-on măr pădureţ, putrăd, rupt de vânt pă la jumătate. Ouăle erau albe cu punctuţă gălbânâi.

            Când o fo odată am scăpat golondu. Păsăruica ce   s-o mai dus. O strigat ascuţit. Ce s-o hi bucurat! Cam la o săptămână, tot la oi, văd un stânjărel cu coajă dubdită până la jumătate. Stânjărelu înt-on cătur de stini. Mai jos, pă tultină, ciocănitoarea me. Moartă. Aţuca de la pticior era acăţată într-o crenguţă de stin. Cât s-o hi pironită ie cu foamea şi sătea pân-o murit.”

            Drumul arunca din când în când cu borne în umbrele lor, strâmbându-le. Erau albe, proaspăt văruite.

            Calul, asudat şi el, părea un poem cu copitele negre. Din care curgeau lacrimi sărate. Vilău din Satu Luptilor cobora din Tisa cu o cărare de buşteni de brad.

 

            „Noroc…”. „Noroc, noroc, noroc.”

 

            „Nu l-ai văzut… o luat-o pă după colţ. Nebunu, nebunu oraşului o fost. De fapt unu dintre ii. Că-s mai mulţi, săracii, da aista-i cel mai şi mai… Când plouă, el râde       întruna. Picurii de ploaie. Celule moarte din creierul unui zeu adormit pă nor…” „Zice el aşa?” „No că nu-i aşa prost, o fo student la medicină, da ştii cum o fo oricând…” Proştii, îşi zice, când vede oaminii trecând pân ploaie. Îi arată cu deştu şi se linge pă buze.”

            „Ferească Dumnezeu de rău” grăieşte o moroşancă zdravănă cu obrajii roşii şi zadia albă cu pănuţă legată sub bărbia grasă.

            Nebunul nu râde de nimeni. Râde numai de ploaie. Toţi râd de nebun. „Nu-i bine bă oameni buni, nu-i bine, cine ştie ce păcate o fi căzut pe capu lui… zice un popă bătrân trecând pe acolo… poate nu el îi de vină.”

            Dan sorbi din ceaiul călduţ. Fără voie aruncă o privire pe geamul murdar. Soarele apunea după culmea gârbovită a muntelui din faţă. „Iar îi seara” îşi zise.

            În vitrină, acoperind ultima bucăţică de soare, apăru silueta subţire a nebunului.

            „Îl vezi, mă?” întrebă Herbe, aflat la masă, în faţa lui Dan, sorbind tot ceai călduţ.

            Nebunul se hlizea vesel. O veselie sinceră, adâncă. Vântul îşi vârâse degetele în pletele lui bogate, murdare şi negre.

 

            Păsările călătoare când pleacă spre sud nu pornesc deodată toată specia. Se duc treptat, în valuri, pentru ca nu cumva toţi indivizii să fie distruşi pe cale, în urma unor uragane sau îngheţuri năprasnice. Neprevăzute.

 

            „Cum să hie, mă, America-n pericol? Nu să poa… taci naibii, nu vezi ce tari-s americanii? Păstă tot îşi bagă nasu. Cin’ ţi-a turnat prostiile astea-n cap?”

            „Am fo în Timişoara cu sâmburi de nucă pă piaţ. Acolo îs mai plătiţi ca-n Baie. Pă tren m-am întâlnit cu doi studenţi americani. Veneau de pă la mânăstirile din Moldova. Un unchi d-al lor să traje din Arşiţa. S-o însurat cu sora mamii lor. Americancă. Nu ştii unde îi Arşiţa? Da pă naiba, îi sătucu ceala mic dingă Cap Mic. Americanu din Arşiţa făcuse armata aici, în ţară, pân cinzăci şi oarice. Pă graniţa cu sârbii lu Tito. Pă tatu-so, bocotan mare în Arşiţa, l-o ridicat comuniştii tăt cam atunci. Băiatu o lăsat puşca jos şi înt-o noapte o trecut graniţa. El era de pază pă fâşie. Nu s-o oprit până-n America.”

 

            „Când plouă, nebunu gândeşte. Ştiu asta. Mi-o zis când i-am dat două cămăşi vechi şi-un căbat de-al tatii, Dumnezo să-l ierte! Pomană, nu hie împutată. Cum ţ-am zis, când plouă nebunu gândeşte mă: «stroptii îs rotunzi, pământu îi tăt cam rotund, atunci care pă care să plouă». Fain gândit. Adânc şi cu-nţăles. Să vede că nu-i tomna de tăt nebun.”

 

            Oraşul îi pare măcinat. Ros pe dinăuntru de-o boală ascunsă şi răbdătoare. Răbdarea celui care ştie că va învinge. Igrasia năpădind totul cu pas sigur de infanterist, o elegie cenuşie! Degradare domoală, însă generală. Şi aerul e cenuşiu! Amar şi duhnitor!

            Norii înlănţuiţi, fumul usturător al furnalelor. Pe gâtlej, dulceaţa ucigătoare a plumbului. Aciditatea în particule finuţe. Plopii dinspre drum prăfuiţi la fiecare trecere de maşină. Oamenii tăcuţi. Mâinile cuibărite în buzunarele largi ale paltoanelor. Trec grăbiţi pe străzile tot cenuşii. De-a lungul zidurilor mohorâte, reci. Îngânduraţi. Suflete uscate. Aer sec, irespirabil. Se violentează limitele fiziologiei!

            „Oraşul, îşi spuse Dan, un studiu suprarealist în cenuşiu. Obsedant cuvânt. Cenuşiu. Obositor totul în jurul său”.

            Pe treptele bisericii un cerşetor fără picioare. Aşezat pe cioturile învârtite într-un sac de nailon, de la îngrăşăminte chimice. Gros şi foarte murdar. Vestonul vechi de gărzi patriotice descheiat până la buric. Pielea de pe burtă i se înroşise de frig. Lângă el un pistolaş de jucărie. Negru, din plastic. Se joacă pruncii de-a războiul cu ele, printre blocuri şi garaje.

            Nu bagi în seamă pe nimeni!

            Mizerie lipicioasă. Slin unsuros peste tot. Viaţa, o libăreală zilnică în lăturile dintr-o troacă de porci. Nebunie…

            Decăderea fiecăruia. Alcoolul tot mai mult, mai prost. Orele inutile în birturi sordide. Târfele bete, şmechere, nesătule.

            La dracu şi cu fumul de ţigară. Îţi funingeşte plămânii pe dinăuntru.

            Amurgul amestecând becurile. Gustul amărui din gură permanent. Ţigani burtoşi cu mustăţi răsucite. Clopuri cu pana de doi laţi de palmă. Negre, trase pe frunte. Răufăcători pândind cu ochi de oameni cinstiţi. Bărbaţi neraşi sprijiniţi de ziduri. Vorbele bânguite, sughiţul, mirosul ascuţit de vomă stătută.

            Ce vor ajunge fiecare?

            Soarele va dispărea în curând după culmi îndepărtate. O nimica toată până atunci. Ca între fălcile unui câine uriaş.

            O învăluire de întuneric. Noaptea va fâlfâi din aripi flasce printre blocuri. Contururile se şterg. Neclaritate, confuzie, frică. Subtila strecurare a celui ce vrea răul pândind.

            Nu totul poate fi controlat!

            Poveşti??? Omniprezenţa ochiului. Prea multe evenimente succedându-se într-un ritm infernal. O buluceală haotică şi nesigură. Contrazicerea dintre unele şi altele.

            Te cuprinde subit repulsia. O dată cu un dor nătâng de casă. De udeala câmpurilor înierbate după ploaia din iunie, după-amiază.

            Înţelegi că va trebui să trăieşti într-un tunel întunecos, având ambele capete înnodate. Fără scăpare! De pe o zi pe alta, bâjbâială. Nu vei mai ţine nici o socoteală. Să treci insensibil pe lângă tot ce se vede. Peste tot ce vezi, auzi, parcurgi, respiri. Între repulsie mustind şi atracţia irezistibilă.

            Cărămizile par friabile. Multe garduri. Ziduri lungi. Sârmă ghimpată. Locul de ciripeală al vrăbiilor.

            Se surpă trecutul! Zonele demolate. Câmpuri cu amestecătură de moloz. Materia răvăşită, întoarsă, scurmuzită. Bulgări de beton. Zgrunţuroşi. Ţevi îndoite, pe jumătate înfipte în pământ.

            Ruinele, răni fumegânde. Cioburi, sferturi de scândură. „Don’t look through” – „Nu priviţi înăuntru”! inscripţia bătută pe un par se leagănă scârţâind ascuţit. Senzaţie copleşitoare de pustiu, de rătăcire. Literele albe pe tabla roşie. „Nu priviţi înăuntru”, reciteşti cu mâinile în buzunare. Se evită suferinţa psihică generată de contemplarea ruinelor. Zgomot de sfărâmături atinse de paşi. Şobolanii, îi vezi? Bucăţele de cărămidă căzând. Fiarele contorsionate. Praf, sudoare acră. Părul lung al femeilor. Trena deodorantului, şuviţele nespălate. Înjurături, hormonii agitându-se, biciuiţi de poluare. Nervii, aşteptarea, graba, clătinarea, josnicia, neputerea. Autobuze dezarticulate, mârâind obosite pe la curbe. Ghete scâlciate, cu bombeurile noroite. Zăpada încenuşindu-se în martie. Maşini vechi, caroseriile putrede. Luciul SF-ist al vopselelor ultra. Tarabele sexy. Bălţile de vomă cu urme de pisică. Te întrebi murmurat, ce logică există în toate acestea?

            Încrâncenarea de a supravieţui. Tendinţa perpetuă de a ne apropia de echilibru. Pacea internă. Împăcarea… liniştea ca un tău pe imaş într-o amiază de mai.

            Cine se mai roagă? Pentru ce? Morţii uitaţi, risipiţi, cenuşă pe vânt, la marginea oraşelor. Vorba de iertare unde este? Somnul năduşit de vise. Sfâşiat de remuşcări. Dinţii lor de nevăstuică înfuriată.

            Lărgimea vitrinelor. Ambalajele super. Culorile vii ulcerându-ţi stomacul lihnit. Cârnaţi încolăciţi. Salamul burtos. Vacile pestriţe ce pasc pe cutiile rotunde ale brânzeturilor topite. Somon, crevete, raci de mare, şuncă poloneză.

            Unde eşti? Te caut, te caut de atâta vreme şi nu te aflu nicăieri. Pe cine? Pe oricine! Singurătatea mă năruie pe dinăuntru.

            „… a hrăni pe cel flămând…”

            Timpul rugăciunii alungându-ţi îndoielile. Arderea interioară. Mocnită. Fără flacără. Pocnetele înfundate.

            Miresmele câmpului venind călare pe vânt. Misterul unei petale de crin strivite.

            „Mă, hai o dată, ce dracu faci? Nu te tăt înholba la măgării.” Vorba auzită ca o grindină colţuroasă căzând pe acoperişuri de tablă.

            Ţârâitul oacheş de greier. Pata oarbă a retinei, fragilă ca un petec. Vântul bătând din două părţi deodată. Alte şi alte miresme. Reci, de arbori înainte de a înmuguri. Sevele pulsând. Patima îndepărtându-se. Pietrele inimii ucise, uneori uriaşe. Ecoul interior al structurilor încremenite. Depărtându-se ca o părere. Calea printr-o lume buimacă. Desfrâul fiecărui pas înainte, al regăsirii.

            Scrie soldatul, un răcan cu uniformă soioasă şi bocanci descleiaţi: „Ai iubit-o, inima mea, un castel cu două atrii şi două ventricule”. Face şmotru la budă, două săptămâni după ce caporalul îi citise scrisorica. Aşa ca să înveţe minte că armata-i „desceplină” şi nu sentimentalisme.

            Sărutul femeilor uzat. Abuzul sexual scâlciindu-le ca pe nişte ghete de vagabond.

            Ce mai poate însemna poezia? Dar cât dezastru! Pasărea neagră ce te cutreieră în zori. Din ouăle ei gălbui ies şerpuleţi vioi.

            Înserarea zici, povară năruindu-se pe pavajul înclinat. Frunţile zeilor încruntate. Altarele reci, dezmembrate, cu pietrele din ele se bombardează ciobanii. Pospaiul de cenuşă veche, încrustizată. Ţărmul tot mai abrupt al clipei. Liniştea spulberată de curenţi.

            „Tăceţi o dată, mă căcănarilor!”, vorbe spuse într-o limbă de circulaţie, de o mare vedetă.

            Până aici ce a fost? Iluzia? Botul ei de vulpiţă adulmecător în dimineaţa de rouă. Târzior, florile de toamnă, izul iernatic de sub masa din hol.

            Mâna ce ţi-a apărat fruntea o-nalţi în semn de salut.

            Scribul cu tabla de lut pe genunchi. Tăcerea fiecărui semn încovrigat, strigat prin epoci.

            În ziare, pe ecrane, falşii zei. Vedetele de câteva zile râzgâiate, proaste şi cu multe pretenţii.

            Infidelitate. Năpădiţi de nesiguranţă.

 

            „Bine a hi până la urmă şi pântru noi… om ajunge oariunde”, zice cel de către huciul de carpeni, care era acum pe partea dinspre râu.

            „Cine ştie… deocamdată pă la noi umbli înt-o mână cu dreptatea, în cealaltă cu p…”, ăl din mijloc se scarpină sub clopul de paie.

            Trebuie să spună ceva şi cel de al treilea: „Nimnica nu trebe a lăsa, numa înainte, cum o zis Diordica Botăului din Negreştea”.

           

            Seara când se trag zăvoarele. Ziua cu obrazul de ceară. Defăimarea, calomnia, sărăcia în săcuţul cu fărină, pe laiţă după uşă. Moartea. Febra şi jalea. Umbre întretăiate, vânt răcoritor. Fior prin frunze.

            Inşi necunoscuţi trec pe străzi. Mulţime de oameni, îmbrăcaţi în haine învechite. Groase.

            Cât de ciudate par toate! Noile combinaţii. Zilele şi nopţile umplute de pervertiri năvalnice, răscolitoare.

 

            „O mai zis studenţii americani despre unchiul lor că în America o făcut avere rapid, în câţiva ani. S-a dedat apoi la petreciuri, chefuri porcoase cu femei fără ruşine. Odată era în munţi, într-o excursie şi s-o pierdut pe poteci. Câteva săptămâni n-o ştiut nime nimnica de el. N-o spus ce o făcut, pă unde o umblat în acela timp. O vândut tătă averea, cum s-o întors. Banii i-o dat săracilor, celor flămânzi şi goi, pe care i-a lăsat Dumnezeu ca să ne putem mântui mai uşor. Apoi s-a dus în Grecia şi s-a călugărit. De atunci nimeni nu l-a mai văzut. Ştii cum îs americanii, cum n-ai lovele cum te uită. Chiar şi neamurile cele mai apropiate.” Trenul alunecă mahmur pe şinele lucii. Povestitorii se uită pe geamul deschis. Unul se trage repede înapoi, gândindu-se că vântul i-ar putea lua clopul şi-s tare scumpe acum.

 

            „Viaţa fiecărui om e o poveste”, răsuceşte o ţigară fină între degetele butucănoase. Continuă: „bună de spus la un pahar de tărie”. Ţigara o căpătase de pe undeva. Îşi îndreptă şalele: „să ştie asta de când lumea”. Trage primul fum. Încântat închide ochii. Are chef de gânduri: „Dumnezeu să-i ierte că mulţi o mai fo şi mulţi s-o mai dus. Mai tăţi! Cine o mai rămas, vă întreb io, cine?, ăsta-i în pământ, ăsta… ăsta… ăsta”, începe să numere pe degete, cu ţigara în colţul drept al gurii. În ochi o lumină jucăuşă, tristă.

 

            „L-o chemat Cintezan, nu-l mai ştie nimeni”, preciză careva de lângă Dan. Nebunul ce să facă. Păi râde, râde… cu cioturile galbene ale dinţilor dezvelite.

 

            Dorul de casă tatuat în sânge. Regula jocului, singura literă. Coridoarele sufletului vâjâind. Ce vei inventa? Cât de cât, ceva trebuie inventat! Iute, că-i bai mare. Altfel vei deveni mai bătrân decât copacul sub care te-ai născut în vremea secerişului. Zi ce se anunţă fierbinte. Trei suliţi îţi înfipse răsărind soarele în piept. Căzând ca pe câmpul de luptă, strigătul tău face înconjurul orizontului.

 

            Soldatul în budă, storcând cârpa în găleata de după uşă, continuă scrisoarea. În gând: „iubito, mă vei aştepta, vin de departe, calu mai tare îndemna-l-aş, dar nu mai poate, că vin de departe, multe drumuri călcat-am în copite, eu pribeagul sentimental. Dincolo de tine depărtarea, până la tine-i mult, de dragul tău aş aprinde zarea, eu cel plecat de demult”. Caporalul îi dus pe undeva pe la corpul de gardă. Soldatul îşi şterge mâinile de fundul pantalonilor şi, rezemând hârtia de tăblia uşii, începe să scrie ce gândise. Apoi fuge iute. Se dase ceva alarmă. Iubita, eh, iubita, cine ştie ce e şi cu iubitele astea.

 

            „Ai auzit, mă?”

            „Ce să aud?”

            „America-i pă ducă.”

            „Pă ducă? Cum vine asta?”

            „Aşa mă, aşa, îi în mare pericol!”

            „Taci mă, tu nu sufli câte minţăşti. Dă un’ ştii tu cum îi cu America?”

            „Păi o povestit asară la bufet Radmon Pleşu, din Satu Vechi… el nu spune prostii…”

            „Aşă-i…, da el de unde ştii?”

            „O zâs că o vinit fiu-su Dragomir din Bucureşti, cu un ziar ce-i zice de cultură. Şi în acel ziar să analizează, să întoarce altfel zis problema pă di tăte lăturile.”

 

            „De câştigăm noi îi bine. Suntem stâlp în sus. Nu ne dăm pă on jăb de cuie. Da şti cum îi cu pretenia cu ţâganu, îi ca focu din lemn de răchită. Scoate fum şi căldură nu-i.”

            „Şi cu America cum zâci că-i, mă Vasile?” „Las-o mă dracului dă Americă… îi cum îi, să vezi cum îi la voi. Popa Zahu o dus trizăcişişapte de bărbaţi şi i-o pus să jure, în biserică, în jărunţi, că or apăra ortodoxia până la moarte. Asta nu-i aşă mare brânză, da să vezi pă cine o dus… pă cei mai mari techerghei.” „Dă un’ să ştie popa nou cum îs oamenii din sat?” Dan nu este atent la acest dialog.

 

            Disperarea. Materialismul. Lipsa de respect faţă de semen. Indiferenţa totală, egoismul feroce. Homosexualitatea. Bărbaţi şi bărbaţi. Femei şi femei. Idolii spurcaţi de pe ecrane, din paginile revistelor, cărora mai ales cei tineri li se-nchină. Fanii isterizaţi, îndobitociţi.

 

            Cei trei stau la umbră, sub un jugastru bătrân. Contorsionat. Drumul, şarpe beat, obosit de paşi, încolăcindu-se mai departe, pe după huciuri. Deocamdată nu mai trecea nimeni să-l scarpine pe spinare.

 

NE VA DESPĂRŢI O PLOAIE

Întrebi, de ce îi atâta ură-n Arşiţa?

Satu-i mic. O sută şi ceva de case. Hâra între oameni s-a adunat de multă vreme. Mocnind ascunsă, tăciune sub cenuşă. Un vântuleţ i-o trebuit să izbucnească pâlpătaia. Jucăuşă, ademenitoare, arzândă şi înteţindu-se tot mai tare…

            Sunt oameni care plătesc cu viaţa unele dezvăluiri. Sunt lucruri ce nu trebuie cunoscute. Care deranjează pe alţii.

            „Tatăl tău o fost scriitor. Criticii spuneau prin ziare că ar fi cel mai bun din Provencia. Născut în Arşiţa, aicea unde vezi. Crescut tot acolo, păzând oile pe imaşuri. Bunicul tău trăieşte. Este preot. Preot a fost de fapt, s-a pensionat acum. Are barbă albă şi lungă până-n brâu. Ca toţi bunicii din poveşti…”

            „Eşti absurdă, mamă. Nu crezi că sunt prea mare pentru poveşti?”

            „… mda… eşti… fireşte, eşti mare”

            „ Şi tata, tata de acum…?”

„Nu-ţi este tată, adică tată adevărat… este doar soţul meu…”

 

Spune învăţătorul cel bătrân într-un caiet cu coperte albastre „mari demonstraţii de masă au avut loc sub conducerea P.C.R., pentru răsturnarea guvernelor reacţionare şi instalarea unui guvern democrat, fapt ce s-a împlinit la 6 martie 1945. Acţiuni de acest fel s-au făcut în toată ţara, înlocuindu-se vechii prefecţi şi primari. În aceste împrejurări s-a făcut şi în satul Arşiţa schimbarea de primar. Pe timpul ocupaţiei ungureşti a fost primar Crăciun Gavril. Om bun şi drept. Satul ţinea la el. Nu era cazul să fie înlocuit. O făcut numai bine. I-o apărat pe oameni cât s-a putut.

Conducerea Frontului Plugarilor însă nu-l prea agrea. Fără să fi avut motive serioase. Mai mult chestiuni personale.

La 27 decembrie a fost convocată la şcoală o adunare populară, în vederea schimbării primarului.”

 

„De ce mamă… de ce asta?”

„Aşa au fost vremurile… nu de alta… aşa o fost. Eu însărcinată, tatăl tău arestat. Ce puteam face? Ce? Zii tu, ce puteam face? Nu ştiam nici măcar unde este. Dacă mai trăieşte. Crezi că nu-mi pare rău? Crezi că nu mă doare şi pe mine? Dar trebuie măcar tu să răzbeşti cumva. Am vrut să-ţi însănătoşesc originea. Să ţi-o primenesc. Pe de altă parte, Gelu e om bun. M-a înţeles şi m-a ajutat… m-a iubit demult, înainte de a mă căsători cu tatăl tău. Te iubeşte şi pe tine. Mult… vezi doar…”

„Uneori nu ai nevoie de o anumită iubire. Îţi poate face rău. Te poate desfiinţa ca om. Ca om cu raţiune…”

 

Mergând pe stradă se întreba de ce i-o fi spus mamă-sa toate acestea. După-amiaza era ploioasă, puţin rece. Ca de octombrie. Mai avea câteva săptămâni până să împlinească douăzeci de ani.

Parcă era luni. Oraşul trist, ursuz. Ca un beţiv după o noapte de pomină. Vânt şturlubatic gonind frunze uscate pe străzile pustii şi ude.

Pavel Dan nu mai ştia ce să facă. Se ridică de pe banca udă unde se aşezase. Udeala îi pătrunse până la piele.

 

Mai departe în caietul domnului învăţător: „de la Baia o venit primpreotul Hutica Iosif cu un ajutor. Parcă Dredea îl chema. După cum am mai scris, organizaţia locală a Frontului, din care mai trăieşte Relig Petre, susţinea sus şi tare înlocuirea primarului. Sătenii nefiind de acord cu asta.”

 

În autobuz înghesuială. Oamenii obosiţi şi transpiraţi. Un bătrânel în costum cu carouri stă pe scaun. În faţă un tânăr cu geacă de ginşi. Pavel se gândi fără să vrea la comoditatea fotoliului pe care citea acasă. Sau se odihnea pur şi simplu privind la acvariul în care câţiva peştişori coloraţi înotau calmi.

„Prin anii douăzeci, începe bătrânelul cu costum în carouri, toţi copiii ştiau ce-s alea roşcoave şi portocale... da, da… nu râde tinere, toţi, chiar şi cei de la ţară. Să nu mai vorbim de smochine. Doi lei kilogramul, la un salar de trei, patru mii de lei. Îi drept, mai erau curbe de sacrificiu. Trebuiau bani pentru armată, dar muncitorul nu pierdea nimic. Se dădeau taloane cu circuit închis.”

Pavel nu mai are răbdare. Îi ard urechile. Până la gară mai sunt trei staţii. Se uită la ceas. Trenul va pleca peste vreo jumătate de oră.

 

Răsfoind caietul cu coperte albastre: „pentru a intimida adunarea Costin Alexa a întocmit o listă pe care a înmânat-o primpreotului Hutica. Pe listă erau trecuţi unsprezece oameni care aveau cea mai mare influenţă în sat, cu menţiunea că sunt «hortişti, fascişti şi hitlerişti».

Toţi au fost scoşi din adunare spunându-li-se că vor fi daţi pe mâna G.P.U., care era poliţia sovietică de front. Asta însemna ori Siberia, ori împuşcaţi pe loc, după ce-şi vor fi săpat groapa. Sătenii s-au speriat, n-au zis nimic. Unul singur a luat cuvântul, Costin Emilian. S-o ridicat în picioare şi o zis că învinuiţii nu poartă nici o vină. Nici poveste de hortişti, hitlerişti ori fascişti în Arşiţa. «Suntem tăţi români, o zis Emilian, şi dacă oamenii ăştia-s vinovaţi cu oarece atunci nici pruncul din pântecele mâne-sa nu-i nevinovat. Îi acuzaţi pă nedrept!» Îmi amintesc eu vreo câţiva din cei scoşi afară: Crăciun Gavril, Pop Nicolae, Ţura Mihai, Pop Vasile, Ţura Vasile. În frunte am fost eu, cel de faţă care scriu aici. După ce am ieşit din sală, noi cei însemnaţi, ceilalţi oameni s-au înfricat şi n-au mai zis nimic. Noul primar, noul consiliu s-au ales fără nici un vot contra. Cei din Front propuneau un nume, alţii, tot din Front, aprobau: «da, îi bun!». Aşa au fost alejerile atunci, mintenaş după 23 august 1944. S-o propus şi s-o ales între ei. Unu pe altu. Sătenii ce să facă? Au tăcut şi aşa o rămas.”

 

„Trebuie să plec, Nicoleta… trebuie să mă lămuresc, să mă clarific. Mâine. Să nu te supere aceasta…”

De mânie simţea cum în tâmple îi bătea pulsul. Poate de nerăbdare. „Ca oţelul încins în marile cuptoare”, îi trecu prin minte o comparaţie absurdă.

„E atât de important acest drum pentru tine?”

„Foarte… mă interesează şi mai ales mă nelinişteşte adevărul despre tata. Moartea lui ciudată. Despre care eu nu am ştiut absolut nimic până acum. Iar acum ştiu oribil de puţin. Mă înţelegi?”

„Numai că uneori adevărul poate fi mai dăunător ca un virus. Roade pe dinăuntru, desfiinţează, îţi produce frisoane, tuse şi junghiuri.”

O dimineaţă în care se ridică gunoaiele de pe strada aceea. Maşina portocalie hârâie înghiţindu-le hulpavă. Ţiganul cu mănuşile scofâlcite apucă bidoanele metalice, aşezate în faţa porţilor pe trotuar. Le deşartă fluierând. Glasuri dogite de beţivi matinali, la bodega din colţ. Cioroiul înghite în sec. Slujba-i slujbă! Coji de cartofi înnegrite. Hârtii mototolite, cutii goale de ţigări, plasticuri de tot felul, dar mai ales pungi. Miros înfiorător, trena lui traversând strada, cuprinzându-i paşii. Un căţel maroniu urinează cu un picioruş ridicat pe rădăcina unui tei cu crengile tăiate.

Prudenţa fiecărei priviri!

Lângă căţelul ce acum adulmeca un pantof vechi, desperechiat, Pavel murmură: „Dacă adevărul este dăunător, atunci minciuna cum poate fi, mai sănătoasă?”

„Pe câţi nu-i apără minciuna, pe câţi? Pe când adevărul câţi nu striveşte?”

Nicoleta se uită spre soare. Închide ochii şi ar vrea să tacă. Este hotărâtă s-o facă însă se trezeşte şoptind: „Mă iubeşti?…?…?”

„…” Dan aprobă fără cuvinte.

„Atunci te rog nu te duce nicăieri… te rog…”

În fiecare creşte singurătatea. Ivindu-se dintre gânduri, harnică, vioaie, ca o ciupercă de sub frunzele veştede, după o ploaie bunicică.

„Pe luni, iubito, ne întâlnim atunci. Pe băncuţa noastră. La unsprezece fix trecut cu cinci minute. Simt că voi avea atâtea să-ţi povestesc…”

„Şi dacă luni va ploua? Tare…”. Nicoleta se întoarse după o Dacie vişinie.

Dan tresări. Rămase calm:

„Atunci ne va despărţi o ploaie…”

Ultimele lui cuvinte rămaseră tatuate pe meningea obosită a fetei.

Un ţigănuş din dreapta îl priveşte în trecere. Din reflex îşi pipăi buzunarul de la piept. Banii sunt în siguranţă!

Realitatea… în faţa ei trebuie să te pleci. Câtă filozofie goală în toate. Ea îţi arată că necesitatea nu-ţi asigură întotdeauna şi libertatea de care ai nevoie.

 

„Dar mamă – al câtelea, dar, oare? – de ce nu mi-o fi spus măcar bunicul? L-aş fi putut vedea în vacanţe. Mi-ar fi vorbit mai multe despre tata…”

 

„Nu se ştia ce va fi cu noi cei trecuţi pe listă. Careva din adunare s-a dus la nevasta lui Ţura Mihai. I-a zis ce s-a întâmplat, că ruşii îs gata să-l puşte pe bărbatu-su. Trezuca s-a speriat şi i-o venit un rău de pe la inimă. O făcut hemoragie cerebrală. În două zile o fost gata. O murit.

Eu am intervenit pe lângă Hutica care era ungur. Înţelegea slab româneşte. Da om de treabă. M-o înţeles şi o scos din buzunar hârtia cu lista. O dat-o noului primar pe care l-au îmbătat drod. Fără să ştie i-am luat lista şi am aruncat-o în foc. Abia apoi ne-am liniştit. Cam aici îi rădăcina urii din Arşiţa…”

 

„Şi bunică-tu era om periculos. Popă greco-catolic, reacţionar. Abia după doi ani de canal s-a lăsat de credinţă.”

„A renunţat şi el?”

„Pentru taică-tu s-a lăsat convins să semneze trecerea la ortodoxie. Altfel ar fi fost dat afară din facultate. Deşi îl înfiase un prieten de familie, inginer minier la Brazi. S-a aflat şi popii i-au pus condiţia, după ce a venit din puşcărie. Dar vezi că până la urmă degeaba a făcut-o. A venit Aureliu cu cartea, i-a prostit pe toţi, până la un punct. Unul s-a prins de fentă şi…”

 

Bătrânul în costum cu carouri: „Mari dobitoci şi ăştia. S-au dat nişte fonduri pentru agricultură. Au cumpărat vaci din Olanda, dar nu aveau grajduri. Până le-au făcut au ţinut vacile pe unde au putut. Alea nu-s ca ale noastre, învăţate cu atâta prostie…”

Pălăvrăgeala ţăranilor întorcându-se de la piaţă.

„Arşiţa întrebi?… este încă puţin băiete… acolo cobor şi eu…”

Femeia, solidă, îşi înnoadă zadia sub bărbia grăsuţă. În braţe, desagii roşii cu dungi negre.

Gândurile văpaie albastră arzând în ea însăşi. Pârjolindu-i tâmplele.

 

Popa Leon Trândea stă la masă. Sub nucul din fundul grădinii. În faţă, Pavel. Pe masă, căzute, două frunze zdrenţuite. Popa îşi şterge nasul cu degetele acrişoare.

 

„Ceapeul tot cam de la aceşti oameni s-a pornit. Da ce zic oameni… ăştia nu prea o fost oameni… Găla Văluchii zâcea prin sat de tată-su şi mă-sa, care nu voiau să să înscrie: «Porcii de bătrâni, îmi fac greutăţi». Găla Văluchii o fost secretar B.O.B. O vrut să-şi bată părinţii să sămneze cererea de intrare în colectivă. La frate-su Pătru o venit cu verificarea recensământului. Pătru o trebuit să fugă cu vaca şi oile ce n-o fost scrisă prin huciurile din Jugăstrele să nu le afle frate-su Găla. Cotele erau al dracului de mari.”

 

Popa muşcă dintr-o pară zemoasă. Pavel îl priveşte mirându-se de albeaţa bărbii. Pe drum trec trei inşi. Fluierând, aliniaţi ca la armată. Aviatoru, Căpitanu şi Deşiratu. Toţi cu mâinile în buzunare. Fără treabă. Vestonul vechi, militar, al Aviatorului nu are o mânecă. Dau noroc bun. Popa le răspunde respectuos. Un pui de vânticel i s-a cuibărit în barbă.

„Îi vezi? Ăştia-s eroi… da cine-i bagă în seamă? Sfârtecaţi şi rupţi de foame umblă pe uliţi. Şi nemernicii care au stat în spate, la fereală, îşi bat joc de noi acum. Cică sabotau frontu din Est, pe nemţi. Aruncau în aer trenurile cu muniţie şi hrană şi soldaţii români bieţii mureau în tranşee, zdrobiţi de ruşi, fără a se putea apăra. Asta-i marele merit al ilegaliştilor. Criminali ordinari!”

Bătrânul era indignat. O venă albăstruie i se zbătea sub pielea frunţii.

„Nu se respectă adevăratele valori. Ne bălăcim ca porcii într-o mocirlă puturoasă. Suntem sortiţi pieirii de nu se-ntorc lucrurile…”

Peste pârleaz trece Ion Cătană de pe Valea Brezii…

„Bună zua, părinte, zice frecându-şi mâinile aspre, nu-i face bine să vii mai astară să-l spovedeşti pă tătuca. Îi cam beteag şi vre să hie pregătit din vreme.”

 

„Ziceai că l-ai iubit mult pe tata… atunci cum ai putut trăi alături de alt… hai să-i zic om…?”

„… M-am obişnuit… şi-mi trebuia cât de cât un sprijin.”

 

„Dumneata, bunicule, ce zici de mama?”

 

Ion de pe Valea Brezii se depărta pe drum. Eroii nu se mai văd. Or fi luat vreun cot de uliţă. Popa Trândea zdreleşte altă frunză între degetele albe, uscăţive.

 

„A făcut bine cum a făcut. Tu trebuia să scapi cumva. Să răzbeşti. Ori cu bolovanul originii legat de picioare nu aveai cum. Asta a fost cea mai valabilă soluţie!”

„L-a trădat pe tata… şi mai susţine că l-a iubit…”

„Sunt iubiri care se justifică. Eşti prea tânăr ca să pricepi aceasta. Nobleţea scopului mai spală din mizeria faptei. Gelu este un om foarte de treabă şi apoi aşa au fost vremurile. Căcăcioase, cum zicea unul mai hăt. Trebuia să rezistăm cumva. Ca în biologie. Şi eu şi mamă-ta ne-am ales căile cele mai convenabile. Care să ne confere nouă, dar mai ales ţie, şansele cele mai mari de a reuşi. De fapt nu l-a uitat pe Aurelian niciodată. Prin tine a fost cu el. Nu o fost o banală ploaie de vară ceea ce i-a despărţit pe ei. A fost un taifun. Roşu de furie, orb, neîndurător. Pe mulţi i-a măturat. Nici urmă de ei, pe când tu eşti urma lui Aurelian.”

 

Pavel priveşte o frunză ce cade plutind lin deasupra straturilor cu busuioc verde. Pare o pasăre împuşcată.

„Ce origine mi-aţi mai găjbuit. Vopsită în culori violente. Ca o târfă ofilită…”

Popa îl privi mirat. Nu spuse nimic. Înghiţi cu greu un nod ce-i stătea în grumaz.

„A zis mama să te întreb de una Anicuţa cu care a fost într-o clasă.”

Din cimitir se aud greierii. Ţârâie din otava ce năclăie mormintele. Inimi ce bat în crucile de lemn. Lemnul de prun, înnegrit de ploi şi uscat.

„Anica lui Mihai Petrehuş… nici astăzi nu ştie nimic de bărbatu-su… o avut un fecior ce-o murit în mină la două luni după nuntă. Nu se ştie cum… Zice-se că s-ar fi luat în gură cu şefii pentru că i-o tăiat din realizări. L-au chemat într-o duminică la lucru. Pe el şi încă pe doi, cum că-i de lucru pe o galerie… un inginer Scobea a fost cu ei. Numai el, ingineru, s-o mai întors pe picioare. Dracu ştie ce                 s-o-ntâmplat în fundu pământului. Nora Anicuţei, una Rodica, o născut un băieţel. Când o întrebi pe Anica ce-i zice nepoţelul, zice numai: «creşte… creşte…» şi râde ca de un lucru numai de ea ştiut. Poate se gândeşte că o să-i răzbune bărbatul. Şi fiul. Gând prostesc. Parcă te poţi pune cu ăştia. Ce să le faci?”

 

Satul risipit pe dealuri. Liniştea ca o mască de sub care ura se hlizeşte la oricine. Deşiratu, Căpitanu şi Aviatoru se întorc înapoi. Nepăsători, cu mâinile în jeburile largi. Găurite. Prin găuri se scurg firicele de tutun. Dohan ordinar de ţigări Naţionale. Căpătate de la oaricine.

Pavel se ridică şi porneşte spre poartă. Cu mâinile în buzunarele gecii albastre. Anica stă pe Uliţa Rogoazelor. Nicoletei va trebui să-i povestească mai multe despre prietena din tinereţe a mamei sale. Dacă luni nu va ploua!

„Să nu stai mult…” striga popa Trândea după el. Pavel aprobă din cap şi se ia la pas după cei trei care fluieră un vechi marş soldăţesc.

 

NUNTIND CU CÂINII

 

Sechereşii aveau bani mai mulţi. Purtau lemne de băi. La mină la Cap Mic. Câteodată şi cărbuni. Tăte le erau hainele negre de praf. Şperluiţi, numa dinţii le erau albi.

De la Spria drumul trecea prin trei sate. Titeşti, Muta Mare, Zăneşti. Drum rău cu bolovani cât coşurile pe care le face Vasalia lui Nicolae din Cetăţile.

În fiecare sat jizii aveau crâşme.

Obosiţi de drum şi lucru, sechereşii opreau la fiecare. Trăgeau câte un deţ să se încălzească.

Sara adormeau pe telegi. Îi duceau caii acasă. Nu simţeau frigul. Făceau tuberculoză. Pe la patruşcinci, cinzeci de ani să duceau pă „acoale-n colo”.

Clopotul şi lopata!

 

„Îi mult de atunci. Păstă patruzăci de ai. Mulţi din Arşiţa o făcut puşcărie. I-o dus regimu!

Ştii cum îi omu, o căpătat pământu de la părinţi. L-o tomnit cu polochim şi gunoi. O pus pomni pântru prunci. Cum să nu-i hie greu a să lăpăda de iel?

Multe case o rămas pustii. Urcă ierburile pă prispă, intră în tindă, acoperă tăt.”

 

Femei singure bocind ca după război. Ţes haine de iarnă. Duminica, zadii negre, mătănii pă la icoane în biserica neîncăpătoare.

Porţile scârţâind neunse.

Oricând poate intra răul! Pustia!

Doi cai pasc sub perii pădureţi de pe imaş.

Ruinele unei cruci de piatră. Razele soarelui legănându-se pe frunzele strălucitoare.

„Apoi, nepoate, trebuie spus totul şi pe faţă, batăr că apoi iei şuturi în cur. Vorbele ascunse ard în inimă. Rod, topesc.”

 

Stejarul de la Vraniţa Ţarinii are crengile rupte. La subsioara unei crengi, o scorbură. Cuib mai vechi de graur.

Bătrân stejarul. Îl surpă vremea. Şi pe dinafară şi pe dinlontru.

 

O bătaie-n fereastră. FEMEIA tresare. Fulgerată din creştet în tălpi. Sare la uşă.

„Tu eşti, Anicuţă?”

„Io-s… deştide…”

„Ce m-ai spăriet! Care-i baiu?”

„Am vinit să stăm de poveste. Să ne mai treacă vremea. Îi mult până mâini dimineaţă.”

„Ce ştii de al tău?”

„Nimnic. Tu?”

„Ce să ştiu? Tăt aşă.”

Lucreţia să uită la legănaş.

„Ptiu să nu-l deochi, îngeraşu, cum doarme!”

Zâmbeşte roşind uşor. Îşi mângâie burta.

„Şi al meu are cam trei luni. De când l-o dus pă Aureliu.”

Noapte de tuş. Dincolo de ferestre, pustiul. Satul adormit. Ochii pândind. Paşi tupilaţi.

„Gelu, instructoru de la raion, m-o cerut de nevastă.”

„Ăăăă… cam ce ai zis?… şi tu?… porcu… cum      o-ndrăznit?”

„Să mă mai gândesc…”

„No pă naiba… cum ai zis? Trebuie să-i traji două palme.”

„Când l-o ridicat, Aureliu mi-o zis că pruncuţu nu trebe să aibă probleme din cauza lui.”

FEMEIA tremură de indignare. Înghite în sec. Roşeşte ca un porodic răscopt.

„Da te-a bate Dumnezo, tu Lucreţie, te-nsoţeşti cu cânii!”

„Gelu îi băiat bun, înţelegător, o fost de fapt o povestioară între noi mai demult. Îmi acceptă şi copilu.”

„Să-ţi hie ruşine! Vrei să te nunteşti cu un câine!”

„D-apoi ce să facă şi el? Ordinu îi de sus!”

„Socru-to cred că moare de scârbă…”

„Da di unde, zice că bine fac. Şi el a sămna trecerea la ortodoxie. Vremurile îs cum îs. Trebe să ne dăm după ele, ca ursu după tobă. N-ai ce face.”

„Io-l aştept pe al meu. Ori ce ar fi. Să mă omoare aiştea. Copilu trebe să crească. Să-şi răzbune tatăl. S-a mai întoarce roata. Trebe să calce pă fiecare obadă. Aşă o rânduit Tatăl Sfântu.”

 

„Cu satu ista-i poveste lungă şi tare îmbârligată. Rânduri, rânduri de oameni s-o cufundat în vreme. S-o lăţit cimitiru în tăte lăturile. O venit alţii, ura o mărs mai departe. Ca un blăstăm. De pă umerii bătrânilor o lunecat pă pieptul copiilor, încă din leagăn. Cuţite şi cruci. Pari pe la nunţi. O curs sânge, ura o crescut în loc să se spele. Ca aluatu pus la dospit în covată, aşă o crescut ura. Dumnezeu ştie ce-i cu oamenii. De unde încolţăşte atâta rău.”

 

„Apoi, comuniştii-s de vină. De când îs ii la putere îi ca o secetă cruntă. O uscat până şi sufletu din oameni. I-o veştejit pă dinlăuntru. Precum o geruială târzie, frunza fragedă a fagilor de pe coaste.”

 

„În America îi liber omu. Şi-i dreptate pântu tăţi.”

„Sigur, bade Antoane?”

„Apoi dacă-ţi spui io care am fo pă acolo în tinereţuri…”

„Da ce ai cotat, dacă-i bine a-ntreba?”

„Am lucrat să-mi fac bani, să cumpăr oarice pământ. Da l-o luat dracu pă tăt, cu colhozu ista. Şi vai cât am tras în America pântru banii cia… vai… vai…”

„Şi eşti liber de tăt în America?”

„Da pi cum crezi?”

„Nu vine nime la grajd să-ţi scrie viţelu din vacă? Să trebuiască apoi să-l dai la stat…”

„Nici poveste…”

„Şi nu eşti obligat să duci lapte pă contract?”

„Îiii…”

„Da nici carne de porc?”

„Ţ-am zis o dată, măi Paulule… nu… la tine-n odor tu eşti şăf. Nu are voie nime să te deranjeze cu ceva.”

„Şi unde-i America ceia, bade Antoane?”

„Vezi gardu cela de carpini? Treci de el, dai de alte garduri, apoi de altele şi altele şi tăt aşă… le treci pă tăte, ajungi la ocean şi iei vaporu. La-nceput borăşti o ţâră pân te adaptezi cu situaţia, adică cu marea; în câteva luni eşti acolo. Să vezi numa cum aşteaptă patronii în port să sosască românii. Să sfădesc de la ii, care să angajeze mai mulţi că-s tare hamneşi pă lucru. Buni şi răbdători suntem, d-aia ne ia dracu amu…”

„Vai, da multe garduri îs până în America!”

„Multe, multe şi mulţi câni le păzesc.”

 

Arşiţa, sătuc împrăştiat pă dealuri. Printre pomi roditori. Meri, peri, pruni, caişi, de toate soiurile. Perii încă-s mulţi. Pă sub Măgură sunt castani. La noi în Arşiţa le zice aghistini. Nu poţi umbla desculţ pă sub ei că te înţepi la tălpi în gubele ţepoase ce rămân toamna după cules.

 

CELE DE FIECARE ZI

 

De ce mă voi fi oprit lângă stâlpul dat cu var? Fără rost! Răsuflarea dimineţii mă asalta şăgalnică înfoindu-mi bluza albastră de trening. Răcoroasă, mă răcorea.

Grajdurile mari, albe şi ele păreau pustii. Pe porţile larg deschise ale unuia ieşi un câine roşcat. Jigărit, îi puteai număra coastele. Cu coada făcută colac adulmeca ceva, tropăind mărunţel pe lângă un canal. Nu băga în seamă pe nimeni.

Plecându-mă uşor, am cules de jos un pietroi colţuros. Ce naiba mă preocupă toate nimicurile dimineţii? Prea multă aroganţă! Nepăsarea săltăreaţă a jigodiei mă făcea să mă simt şi mai apăsat. Constrâns din toate părţile, simţeam că-mi plesnesc tâmplele. Ca o boabă de strugure între buricele degetelor. Câinele trecu tăindu-mi umbra de pe la cap. Acu l-aş nimeri la sigur. Surpriza, durerea, chelălăitul prelung şi buna dispoziţie a javrei s-ar termina cu o fugă disperată.

 

„În Arşiţa o fo un om care-o vrut să taie un bivol…” „Taci bă, că nu în Arşiţa o fo…” „Unde o fo, unde nu, chestia o fo că nu s-o putut aproptie să-l lovească-n frunte. Hiară nu alta bivolu, posăie pă nări ca dracu când dă de fum de tămâie… apoi, Gheorghe, că Gheorghe de pă Piuă o fo mă, de la voi, i-o legat amucum două patroane de dinamită de coarne, alţii spun că-n frunte şi o cuplat la bateria de la maşină… numa sfărmuri, de le puteau ciuguli vrăbiile o rămas din cap, tătă o stroptit poarta şurii.”

 

Încă trei sute de metri. Măsuraţi cu pasul din plictiseală. La mare fix. Trei, doi şi câmpul îmi va clăti ochii cu o boare proaspătă, răcoroasă ca apa din Izvorul Bulzului, de acasă. Departe. Câmp, numai câmp şi grâul până la cer. Cerul atât de albastru. Bolta şi grâul unduitor, două cortine atingându-se în pauza dintre spectacole. Dincolo împlini-ţi-se-vor visele?

Molateca legănare îţi linişteşte gândurile, atât de aiurite în ultimele zile. Îţi pui o întrebare bombă. Pusă şi răspusă de alţii, de mai tot omul cu cap, cum ar spune unul din Săhălbuţa. Gaiu colonizat cu împroprietărirea din douăzeci.

Oare ce vrea viaţa de la noi? Întrebareaaaa…

Nu puteam găsi nici o explicaţie la tot ce mi se întâmplă de câteva zile încoace. Altfel spus… ce mă apucă de sucesc vorbele. Destinul îmi pare un mecanism luat razna. O rotiţă şubrezită, un dinte sărit imprimă un alt ritm, altă măsură. Bolnavă. Şchioapă.

Pe cer, lin ca o lacrimă, se prelinge un avion. Obrazul senin, adânc, păstrează încă multă vreme traiectoria de fum curbată de curenţii înălţimilor, lăsând impresia unui viraj uşor. În mine, pustiu arzător. Banală comparaţie. Dar câtă forţă, câtă imaginaţie pentru a uita totul. Iar îmi vine în minte maşinăria luată razna. Rotindu-şi mecanismele unse în toate părţile, neputând-o controla nicicum. Şi dintele lipsă.

 

„Tăt Gheorghe cu bivolu de la voi o băut o săptămână întreagă şi n-o mărs la lucru. Ca să scape de nemotivate, o zâs către un şogor de-a lui să-i rumpă un picior cu săcurea. Cela o dat o dată, dar nu l-o rupt, iară Gheorghe o strâgat: «Mai dă-i una, futu-i mama mă-sii că nu l-ai rupt de tăt».”

 

Grâul aştepta ploaia care întârzie de câteva săptămâni. Se leagănă verde şi fraged. Încă nematurizat. Îi admir graţia vegetală ce-şi aşteaptă coptul. Vremea trece pe nesimţite. Păşind în vârful degetelor pe sinusoida descrisă de mustăţile spicelor.

Aş vrea să mă agăţ de o coadă de speranţă. Dar ea este foarte departe, ca o cometă.

Ce o mai fi nou în Arşiţa?

Aş vrea să aud un urlet… un ţipăt grozav, care să calce în picioare tihna lanului.

Ne se aude nimic. Mă bucur că gândul meu răutăcios nu a prins rădăcini. Doamne fereşte să ni se împlinească dorinţele de moment!

 

Nu-mi aduc aminte tot ce am auzit pe autobuz acum trei săptămâni când am venit din Arşiţa. Poveştile de acolo-s faine, au darul de a linişti.

Orizontul se bulbucă pe creştetul unui deal. Un cucui ce palpită arzător.

Răsare soarele! Mă întorc înapoi spre poarta fermei şi intru. În faţă mă aşteaptă cele de fiecare zi… lua-le-ar naiba!

NOIEMBRIE, CĂTRE SEARĂ

Îs bătrân. Vremea, aripă cenuşie bătând în gol deasupra-mi. Amurgurile, poveri prăvălitoare. Umerii, tot mai grei. Fulgere zimţuitoare în şalele obosite.

Poarta scârţâie prelung. Ascuţit… a pustiu. Deschisă, o bate vântul. Încoace, încolo…

Întunericul încâlcindu-se în vâscul din părul ţitron de la drum. Ramurile verzişoare preschimbându-se în bastonaşe de porţelan. Trosc, s-a pus o turturea speriată pe ele. S-au spart câteva şi cad ţurgălind printre crengi.

Iară huhuie cucuveaua.

Câinele, ferindu-se de udeală, stă covrig în fundul cuştii din scândură.

Noiembrie, potop mărunţel de ploaie!

Din marginea satului, dealurile coborând pantă molcomă, împestriţată în huceaguri spre râu. Râul bolovănos, sec mai tot anul. Oricândva fojgăia de peşti. Mari, cât mâna de la cot în jos. Îi prindeam cu măslad. Măsladul erau nişte bumbuţi negri, mărunţei. Îi făcea badea Lucian din boabe verzi de tisă, pe care le sfărâma. Mărunţala o amesteca bine, bine cu cir de fărină albă de grâu. Mai adăuga ceva ce ţinea în mare secret. Aruncam numai câteva bobiţe într-o duldină, unde era râul mai afund. Peştii să îmbătau de cap şi odată să albea apa. Tăţi erau cu burţile în sus. Pe cei mari îi strânjeam în coşuri, micii îi lăsam să mai crească.

La Cap Mic s-o făcut flotaţie de minereu. Îl măcinau cu mori uriaşe şi scoteau aur din el. Apa pă râu îi ră de atunci, acidă, roşesc pietrele-n albie. Nici marhăle n-o mai pot be. Peştii o murit înăbuşiţi, arşi pă dinlontru de acizi.

Iară-i sară! Ce m-oi face până mâine dimineaţă? Îi tare mult! Cât o lume… pustie… tare pustie şi neagră, o lume de la început.

Mai în cele sări, trecea Aviatoru pă la mine. Beam vin cald şi-mi zicea din război. Povestea grozav. Amu îi răcit. De vreo două zile. O făcut şi aprindere de plămâni.

„Îi pute curu a moarte”, cum ar zice popa Tereş din Gerinţa. Popa îi om tare de treabă, numa cam hâltav la gură.

Aviatoru stă la Ionu Măruţului într-o căsuţă la capătu şurii. Femeile din sat îi duc mâncare cu blidu.

În Tăureni, sat pă râu în jos, o apărut, nu se ştie de unde, trei ologi. Târându-se pă Calea Băii. O nimerit drept la moară. Tăurenii-s oameni răi. Zgârciţi şi invidioşi. De mere unu la budă o dată, vecinu-su mere de două ori, să se vadă că trăieşte mai bine. Iuda Cude, moraru, o aruncat după ii cu o lopişcă de la uium. În Tăureni nime nu le-o dat pomană. Femeile o strigat spurcăciuni, iară copiii o dat şi ii cu pietre.

Milogii, săracii, o apucat-o pă lângă huciu lu Lateş, tăt pă drumeag, urcând către Arşiţa. Dârele de la cioturile picioarelor rămâneau prin colb ca urmele de la sanie.

I-o ajuns Vasilea Ghedului, sechereş mare pă acele vremuri. O oprit caii. Unu era sur, altu mare, nemţesc, negru cu lompaş în frunte.

„Încotro, oamini buni?” i-o întrebat.

Nu aveau picioarele de la genunchi în jos. Cioturile le erau învârtite în zdrenţe legate strâns cu aţă groasă de cânepă.

„Ia-n, om mere şi noi unde om afla oarice de îmbucat şi unde pune capu la noapte…”

Amurgea peste dealuri. Ciorile se ciorovăieu în pădurea de stejar. Vasile i-o pus în coşu carului. În noaptea aceie o măsat la el. A doua zi o umblat pân sat a cere. Tăţi le-o dat, care cât şi care ce. Mulţumnind tare frumos, o coborât, târându-se păstă imaşuri câtre Baia.

N-o trecut anu şi pă aici o ajuns frontu în retragere. Nemţii se întorceau în fugă către ţara lor. Ruşii îi mânau cu sporiuţ din spate. Nemţii şi-o improvizat o linie de apărare pă dealurile Gurguieşului. Pă Tăureşti s-o bombardat crâncen. Cădeau obuzele ca merele din mărul scuturat. N-o rămas casă în picioare. Piatră pă piatră, cum spune în Cartea Sfântă. Tăurenarii o stat pân păduri cu marhăle după ii. O murit un moş bătrân. Era orb şi l-o uitat într-o căsuţă mai de-o lăture.

Arşiţa o fost ferită. Un tun nemţesc o fost ocupată aliniament de tragere pă Vârfu Hotropilor, da nu a apucat să tragă căci veneau coloanele de ruşi de la Baia, pân Dumbrăvicioară. Nu aveau capăt. Soldaţii mergeau grămadă ca oile. Ofiţeri era puţini. Călăreau pe cai faini de Don.

Bat clopotele de opt seara. Câinele hămăie la umbre. Îi devreme încă…

Tanu lu Maciota povestea mai hăt că oricând cuvântu era cuvânt. Pe vremea foamitii din opt sute şi ceva unu Tărţian o vrut să meargă în Moldova după bucate, da nu o avut merinde de drum. Unu Ursuţ i-o dat un coc de mălai pă un pământ ce-l avea Tărţian pă Şoarecar. El s-o gândit că a veni cu bucate de la Moldova, le-a vinde şi şi-a scoate pământu înapoi. Ca sămn al înţelegerii ce-o avut prin vorbă o bătut un cui într-un măr. Tărţian o murit pă drum, nu să mai ştie cum. Ursuţ o mers la un fecior şi i-o spus de înţelegerea făcută cu tată-su. Fecioru nu l-o vrut crede. Atunci Ursuţ l-o chemat şi i-o arătat cuiu bătut în măr. Fecioru, Bocea îi zicea, n-o mai avut ce face. Târgu-i târg.

 

Aviatoru tuşeşte gros. Soarbe o gură de ceai de tarhon din badogul de tablă verde cu pănuţă roşii. Scuipă. Pe podea o pată roşietică.

„Vai de mine şi de mine, zice Ionu Măruţului, a muri aici şi numa năcazuri oi ave din aiasta”

 

Vântul nechează şturlubatec pe dealuri. A drum lung şi singuratic. A capăt de lume. Pustiul ţiuie pe horn.

Oi potoli lampa şi m-oi culca…