Apărut la  Editura Junimea Iaşi, 2013, cu o prefaţă semnată de academicianul Liviu Pendefunda, volumul de versuri ”În numele tatălui”, debutul editorial al lui Cristinel C. Popa se remarcă, într-adevăr, așa după cum ne semnalează chiar prefațatorul, ca fiind o voce puternică și particulară. Aș zice că nu avem neapărat o carte de poezii ori de poeme cât o carte de Poezie, discurs despre Poezie, cu modulații fine în articulări ale nuanțelor. Aceste nuanțe care farmecă și transportă din lumea stereotipiilor și banalității, a uniformului, a mecanicismului și automatismelor. Ce transportă? Acel ”ce” al Ființei noastre, acel ”ceva”. Unde? Într-un ”alt” spațiu, ”într-altundeva”, transformând-l pe ”ce”, sensibil-discret, ”într-altceva” – lume a distincției, distinsă. Lume alcătuită din finețea petalelor, elitrelor de fluturi, pleoapelor, pufului de păpădie care dă sens vântului.

Cu idealul ei, în apărarea ei și a idealului: poetul. În fața brutalităților, importantă va rămâne, cu siguranță, din vremuri cu fum de pușcă, pentru vremuri de fum, întrebarea lui Cristinel C. Popa, în fapt, întrebarea sensibilității: - ”Domnule soldat, de ce trageţi în poezii fără somaţie?” De aici, din necesitatea organică a păzirii spațiului poetic - elogiul Lyrismului: ” Pe Eminescu nu poţi decât să-l arzi ca o lumânare în rugăciuni/ Pe el nu poţi să-l priveşti decât în genunchi cu membrele înnodate/ în mlaştini de foc.” Și așa, poetul își poate imagina că joacă table cu Marin Sorescu, după cum ,,poezia joacă șah cu viața” (”El mută o poezie în prima linie a avangardei./ Eu mut câteva cifre pe răbojul vieţii noastre.”) Ori de-ar fi evocarea lui Brâncuși (,,Brâncuşi,/ Nume ce uneşte munţii cu apele, istoria cu infinitul. Ce vreţi mai/ mult?”) ori de-ar fi evocarea lui Henri Coandă(,,L-am întrebat şi eu pe bătrânul Coandă care e secretul poeziei/ invenţiilor sale./ Mi-a spus doar atât: iei cuvintele, le montezi aripi, le lipeşti elice de/ fuzelajul frazei şi le dai drumul să zboare. În zbor planat.// De fapt el, Coandă e cel mai mare poet al României.”) – noi, oamenii ,,Avem nevoie de cuvinte rânduite, stivuite, fardate, cu rimelul/ scurgându-se în epitete, chiar şi dacă am fi la un pas de/ calamitate prin aceasta. Ori la un braţ distanţă de catastrofă.” - fie pomenirea poetului de Huși, Ioan Alexandru Angheluş (,,Paradimetilolaminocotiledonate e cel mai frumos cuvânt pe care/ m-a învăţat un poet,/ Poetul Ioan Alexandru Angheluş,/ Ce şmecher jongleur de cuvinte!/(…)/ E cel mai lung cuvânt din copilăria mea./ În umbra lui, un uriaş cât cerul mă va urmări toată viaţa.”) – toate evocările conduc spre marea invocație a figurii emblematice a Tatălui (,,Nu te mai ascunde după crucea aceea lustruită./ Nu mai face glume din acelea sinistre!/ Nu putem să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu moartea./ Şi tata a tăcut în continuare. Şi clopotele bat. Pământul îl/ ascultă.” Moartea tatălui, incredibilă, lovește cu furie și nevrotic în bodega pierzaniei, în tâmplele poetului. (,,Calea către dincolo trece prin gâtlej./ Vremea se întunecă,/ Bodega scârţâie toată. (…)/  Îmi torn vin prin lobul urechilor ca printr-o pâlnie” (…)/   ”Corpul meu tânăr sfârâie din încheieturi./ Paharul de tărie are efect de acid./ Şi cu toate acestea mi-e frig, tot mai frig./(…)/ şi cerul tot mai gol se scurge-n pahare./ Cântăm cu toţii un imn neeroic,/ Ne plângem de oase, ne jelim de cuţite./ Nu ştim cum să scoatem pumnalele adâncite”.) Cerul e cenușiu, lumea e cenușie și fără sens, criza determină delirul Apocalypsului - revelațiilor (,,Tata zboară ca năucul,/ Ştiaţi că tatăl meu a zburat cu Gagarin,/ Chiar ieri l-am văzut cum a trecut pe orbita noastră circumterestră,/ A vorbit cu marele pilot sovietic pe patul de spital./ Îi dusesem o Ediţie de colecţie cu Cosmonauţii./Şi şi-a fixat întâlnire cu el./ N-am apucat să-l întreb cum e în stare de imponderabilitate,/ Cum se vede pământul din cer,”)

De acum, discursul va fi unul oniric, cu revelații și prelevări poetice din alchimia suferinței, din imaginarul contondent spre o încercare terapeutică: rememorarea copilăriei, protejată și fermecată de imaginea sacră a paternalului.
Totul pare un vârtej, însă. Vântul pare a fi ”un matematician îndrăcit” (,,Ştie să numere din nori în/ soare, din copac în arbust, din văgăună pe crestele/ izbăvitoare./ Vulture de mare, şoim de munte, ce secrete mari ţi-a şoptit?”) dar și un ,,Frate de sânge, şi oase, şi viscere înlemnite”

Imaginile sunt turbionare, tensiunea conduce la reverii ciudate, expresiile sunt contorsionate, în conformitate cu viziunile suferinței. (,,Frate din corzi de metal, din arce şi lănci înlemnite,/ Scoate-ţi zimţii de fier din inima-mi nevinovată./ Şi adu-mi amintirile înapoi,/ Îi vreau pe bunicul, pe tata, pe unchiul. Cum or fi ei: din sânge şi/ piatră, din oase, din lemn./ Fie şi din scoarţe sau coji, din fluiere de crengi sau cuţite de/ aşchii./ Îi vreau înapoi.)”
Strigătul durerii determină un suprarealism convulsiv în care o lume abstractă întrepătrunde o lume absurdă, în care însă survin priveliști dintr-o estetică pierdută, invocată de poet ca unică posibilitate de recuperare (,,Reţetar românesc,/ Dalta de piatră a lui Brâncuşi,/ plus pana de aur a lui Eminescu,/ Peste care se adaugă:/ Iile, câmpiile şi munţii falnici, şi cântecele/ Maramureşului./ Pe acestea le găsiţi fie vrac, la faţa locului, fie ascunse în noduri/ de platină în Rapsodiile lui Enescu./ Scripca din poemele lui Porumbescu se amestecă încet cu/ poeziile lui Arghezi şi/ Schiţele lui Nenea Iancu.”)

            Poezia lui Cristinel C Popa, din volumul său de debut, este o poezie a lucrurilor profunde care ajung, de la el la noi, adesea subliminal, ne marchează cu puterea ei de a releva adevărurile cele mai bine ascunse în jurul nostru ori chiar în noi. Și aceste adevăruri sunt legate de viață și de moarte. Poezia lui Cristinel C. Popa este o izbândă, din punct de vedere estetic. Să mergi pe cer e una, iată, dintre tainele pe care acest poet al candorii ni le aduce (,,Să mergem pe cer, să nu ne ascundem ci să ne lipim de soare”). Din punct de vedere filosofic poetul ieșean reușește o metafizică tulburătoare. (,,Nu ştiaţi că bolovanii cenuşii conţin câte o fărâmă din noi?/ Câte o coastă din tine, câte un suspin din noi toţi?”) Este o Poezie a semnificațiilor pe care le au lucrurile acestea profunde despre care vorbește dar și o poezie a cristalizărilor sentimentelor în verbe, șlefuite nu atât de o trudă banală cât de încordările și tensiunile interioare.