Oamenii sunt întâmplări, la fel și cărțile pe care, dacă le descoperi la timpul potrivit, te pot schimba pentru totdeauna. Vă invităm să-l descoperiți pe Sorin Mircea Vasilescu, de profesie inginer constructor specialist în proiectare, și să pășiți alături de el într-o călătorie nu numai în Bucureștii de altădată, ci și a celui recuperat în fotografii galante ce vorbesc mai mult decât o pot face cuvintele, în jurnale și memorii ce păstrează încă vie în ele frumusețea și freamătul anilor trecuți. Sorin Mircea Vasilescu, un personaj pe care dacă l-ați fi întâlnit la Capșa anilor interbelici l-ați fi găsit „de-al casei”. Sorin Mircea Vasilescu, un om care își ia bucuria din lecturi, din plimbări la pas prin Bucureștiul magic sau de la oamenii pe care îi întâlnește la evenimentele care-l cheamă la ele.

De-o discreție ieșită din comun, el este genul de om căruia-i place mai mult să asculte, decât să vorbească, atent la detalii până la paroxism, neobosit să învețe și să se înconjoare de oameni cu poveste. Cu apetit pentru plimbare, atent la felul în care cade lumina, Sorin Mircea Vasileascu vă face o invitație: „să intraţi în Bucureştii ce au fost şi încă mai sunt…”. Iar noi vă garantăm că nu veți regreta nici măcar o clipă!

Primele mele întâlniri cu dumneavoastră au fost la lansări de carte și alte evenimente de acest gen, unde am remarcat să sunteți o persoană extrem de discretă. Ce vă place la acest fel  de evenimente și cum le alegeți pe cele la care participați?

Povestea este un pic mai veche… din copilărie, aş putea spune. Îmi amintesc, aveam șapte ani pe atunci,  de câteva imagini pe care le-am luat cu mine de-a lungul timpului: imensul candelabru cu sute de „lumânări” aprinse situat pe plafonul Operei Naţionale din Bucureşti,  am văzut atunci Giselle de Adolph Adam, apoi mi-aduc aminte că am savurat My Fair Lady în vechiul sediu al Operetei sau, mai târziu, având abonament la Cinemateca Română, ascultând ciclul de conferințe Confluența Artelor susținut de doamna profesoară Cristina Vasiliu la Ateneul Român. Sunt momente care m-au impresionat. Mai târziu, după 1990, am fost sedus de Seratele Muzeului Cotroceni, amfitrioană fiind doamna Carmen Păsculescu-Florian și, nu în ultimul rând, Festivalul Internațional George Enescu.

Personal v-am întâlnit într-o seară specială, zi de iarnă – decembrie, ascultându-vă, la o ceașcă de ceai, vorbind despre primul roman scris de dumneavoastră, Vina (Editura Trei, 2014), apoi continuând seara… eu începând să-l citesc, impresionându-mă, mirându-mă felul în care v-ați dedublat scriindu-l. Era, și aici fac o paranteză, plăcându-mi să le fac, uneori neînchizându-le, într-o casă dragă mie, a fraților Nicolae, Constantin și Gheorghe Petrașcu, datând din anul 1913, construită după planurile arhitectului Spiridon Cegăneanu, fost discipol al arhitectului Ion Mincu.

Îmi place să ascult mai mult decât să vorbesc, învăț lucruri noi, merg în ultima perioadă la vernisaje, lansări de cărţi, conferinţe, tururi ghidate prin Bucureşti. Și nici nu știți ce oameni frumoși sunteți! Adesea îmi pare rău că ajung la unele mai des decât la celelalte, altele deloc – în ultimul timp, dar nu-i așa, nu pot să fiu în două locuri sau mai multe deodată, a patra dimensiune fiind întotdeauna de vină. Și iată că am pus în ecuație noțiunea de timp. Este o stare tot acest spectacol.


Care sunt genurile de carte care vă plac cel mai mult?

Nu știu de ce, dar această întrebare îmi aduce aminte tot de o carte, Zbor în bătaia săgeții, de Horia Roman Patapievici, în care își descrie propriile plăceri livrești. Fiecare vârstă cu genul său de carte. Acum… memorii, jurnale, amintiri, istoriografie orală, istorie și, nu în ultimul rând, despre istoria Bucureștiului.

Aveți niște autori preferați? Vreo carte de căpătâi?

Carte de căpătâi nu am, citind tot ce-mi pică în mână, fiind fost născut și adus într-o casă cu pereții căptușiți cu cărți, eu la rândul meu continuând să-i tot căptuşesc. În privința autorilor preferați… aș plusa puțin și m-aș referi nu la autori, ci la editurile ce-i reprezintă. Editura Vremea – colecția Planeta București, coordonată de doamna Silvia Colfescu, Humanitas cu a sa colecție de Memorii/Jurnale (coordonatori: istoric Constanța Vintilă-Ghițulescu, istoric Daniel Cain), ca de altfel și editura Polirom, Corint colecția Istorie cu blazon, inițiată și coordonată de istoricul Flip-Lucian Iorga şi mai nou venind repede din urmă Editura Trei cu a sa colecţie de istorie, coordonată de doamna Livia Szasz.

O bucățică din… Turnul Colței; se găsește în Lapidariul Bisericii Stavropoleos – curtea interioară

Care sunt autorii români contemporani care vă plac cel mai mult și de ce?

Fiecare autor are stilul său. Cu ce este mai bun Andrei Oișteanu decât Martha Petreu sau Mircea Eliade față de Ioan Petru Culianu, cel mai mult neavându-şi sensul. Și nu îmi plac topurile, fiind subiective. Fiecare carte trebuie citită la momentul ei. Astăzi poate nu îți place, dar mâine… poate da. O carte trebuie să-ți dea o stare, dând-o, starea, atunci este momentul ei, iar dacă îți dă mai multe, fiind ceva deschis, acele planuri sau nivele despre care a scris foarte bine, analizându-și propria carte Umberto Eco sau povestind despre ele regretata Elisabeta Lăsconi în librăria Humanitas de la Cişmigiu, și mai bine. Totul este să vezi, să deslușești și, de ce nu, să te lași purtat de povestea pe care autoarea/autorul ți-o oferă.

Autori ce mi-au venit la timp… sunt mulți, iar dacă întâmplarea mi-a dat un semn…. nu-i  pot uita.

Dând câteva exemple ar fi Ciprian Măceșaru și Dan C. Mihăilescu – Despre nerăbdarea de a fi răbdător (Humanitas, 2014), Veronica D. Niculescu cu acele bijuterii sub forma unor cărți CD numite Simfonia animalieră şi Hibernalia apărute la editura Casa de Pariuri Literare, simțindu-le atât ritmul, cât și tempoul, vorbind în fond despre singurătatea vieții, Simona Antonescu cu cele două cărți ale sale Fotograful curții regale și Darul lui Serafim, pentru bogăţia detaliilor oferite, cărţi apărute la editura Cartea Românească, așteptând-o pe a treia ce va să vină, Hanul lui Manuc, editura Polirom, debutul surpriză al Alinei Pavelescu – Moștenirea babei Stolz (Editura Herg Benet, 2016) prin bogăţia semantică a frazei și modul sau mai bine spus stilul de abordare expus, Nora Iuga scriind, pe lângă poezie și romanele clasice – în sensul scrierii, un roman atipic, numit Lebăda cu două intrări, apărut la editura Polirom, ce scrie precum gândim: amestecat, roman scris prin prisma nevoii/dorinţei de a spune, şi, nu în ultimul rând, superbele cărți ale Andreei Răsuceanu cu ale sale geografii literare, scriind despre Cele două Mântulese – editura Vremea, trecând prin proza lui Mircea Eliade (Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară), culminând cu geografia literaturii contemporane – Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, ultimele două apărute la editura Humanitas, pentru acribia rar întâlnită.



Vă văd genul căruia îi plac scriitori ruși. Așa e sau m-am înșelat?

Îmi plac și scriitorii ruși. Clasicii în general… proză, poezie. Și acest fapt datorat celor care îi tălmăcesc în limba română, a traducătorilor, muncă ce, după părerea mea, te însingurează de două ori și anume prin faptul că nu mai poți scrie pentru tine – cazul scriitorilor ce sunt în acelaşi timp şi traducători, pe de o parte, iar pe de alta, muncă ce te face să intri în lumea celui pe care o/îl traduci. Și nu poți să traduci un scriitor fără să nu ai o empatie, afinitate față de acesta. O însingurare, poate fiind aceea că nu poți să mai ai viață socială sau familială, acest fapt fiind asumat de la început – în anumite cazuri.

Când spun Galsworthy – ciclul Forsyte Saga mă gândesc la Henriette Yvonne Stahl (fiica inventatorului stenografiei, soția „Cronicii de familie” – locuia pe Bulevardul Pake Protopopescu în apropierea străzii Mătăsari, după divorț, iar Petru Dumitriu într-un bloc interbelic, vecin fiind cu Victor Eftimiu, în zona Cișmigiu, bloc construit după planurile arhitectului Petre Antonescu), terminând cu Antoaneta Ralian.

Când spun Marcel Proust, simțind mirosul madlenelor, automat rostesc două nume, în ordine Radu Cioculescu și Irina Mavrodin (locuia în blocul cunoscut ca fiind al scriitorilor pe fosta stradă Antim, în prezent situat în spatele blocurilor comuniste, pe partea dreaptă a Casei Poporului, privită din față), fiind singura țară cu opera marelui scriitor francez integral tradusă de către doi traducători.

Când spun Cehov mă gândesc la Maria Ştefana Lupaşcu (Ștefania Velisar Teodoreanu), soţia scriitorului Ionel Teodoreanu, Dostoievski  – Ion Ianoși, Tolstoi – Război și pace asociez cu traducătorii  Al. Philippide și N. Parocescu, iar în prezent, Veronica D. Niculescu (Nabokov – Polirom), Adriana Liciu (Evgheni Vodolazkin cu Laur precum și Soloviov și Larionov – Humanitas Fiction, Raftul Denisei).

1903 Biserica Rusă, arhitect V.A. Preobrajenschi, construită din iniţiativa lui Ghiers, ambasadorului Rusiei, pe cheltuiala Romanovilor, pentru credincioşii ruşi din Bucureşti. Pictura interioară în ulei, este executată în stil bizantin de pictorul Vasiliev, iar catapeteasma a împodobit-o Viktor Vaşneţov (1848-1926), pictor al faţadei Galeriilor Tretyiakov, al Bisericii Învierii din Sankt Petersburg.

Vă văd, de asemenea, iubitor de literatură interbelică. Ce roman, scriitor român credeți că a suprins cel mai bine acele vremuri?

Dacă v-aş face o invitaţie la Capşa să bem o marghilomană sau, de ce nu, în zilele noastre în fosta casă a scriitorului Radu Petrescu, aş spune că, temporal, perioada interbelică este cea mai scurtă, dar intensă din punct de vedere cultural. Pentru a fi înţeles, un scriitor trebuie citit cu totul, întreaga sa operă şi la vârste diferite. Cu cât treci prin acele întâmplări, multe sau puţine, suma acestora numindu-se experienţă, înţelegi mai bine, trecând un nivel sau altul al scrierilor.

Începând cu doamnele aş aminti Cella Serghi cu a sa Pânză de păianjen, plimbându-mă alături de Mihail Sebastian și Camil Petrescu pe Podul Mogoșoaiei sau flebețea mea feminină Henriette Yvonne Stahl – atât proza scurtă, nuvelele strânse în volum sub titlul Mătușa Matilda, romanele sale, cât și frumosul dialog cu Mihaela Cristea. La sfârșit domnii, pentru că așa este elegant, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu – literatură, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran – filozofie.

Perioada interbelică se regăsește atât în memorii, jurnale, amintiri precum Șerban Rădulescu – Zoner, Viața a fost un destin. Amintiri, mărturii, dezvăluiri, Editura Paideia, 2003, Constantin Bălăceanu Stolnici în cartea sa Amintiri… O viață de poveste în Bucureștiul interbelic, Editura Oscar Print, 2013, cât și în cărțile de istorie/critică literară cum ar fi recenta Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică scrisă de Bianca Burța – Cernat, apărută la editura Cartea Românească, 2011.

Aș mai adăuga un ciclu memorialistic intitulat Sfârșit de mileniu, scris de fratele scritorului Geo Bogza și al filozofului Alexandru Bogza, gândidu-mă că ar putea fi reeditat, Nicolae Bogza, cunoscut sub pseudonimul Radu Tudoran.


Aveți o perioadă istorică preferată, una pe care ați studiat-o îndelung? Care?

Perioada monarhiei constituţionale, iar acum descoperind cu sârg atât perioada fanariotă, cât şi a domniilor pământene, alternând cu cea a primului război mondial.

În ce perioadă v-ar fi plăcut să vă fi născut, să fi trăit?

Dacă mi s-ar fi pus întrebarea cu ceva timp în urmă aş fi spus în perioada interbelică sau pe la 1900, dar dacă aş răspunde acum… şi am să răspund, aş spune fără ezitare azi, scriind sau povestind despre atunci, chiar dacă atunci ar însemna mahalaua – din punct de vedere al locuirii, fanariotă, al boierilor de altădată, perioada primului război mondial sau a monarhiei constituţionale. Aşa… cu bune, dar şi cu rele, ca-n viaţă.


Apoi, am avut bucuria să vă descopăr postările de pe Facebook și n-am putut să nu vă admir pentru precizia detaliilor oferite, pentru buna documentare, dar și pentru fotografia oferită. Așa că vă întreb direct: cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru arhitectura clădirilor?

Mulţumesc frumos, în primul rând, pentru că m-aţi zărit şi pentru că vă place ceea ce fac, de asemenea.

Facebook. O bună parte din timp m-am întrebat la ce este bun, la ce să–mi folosească. Într-un târziu, nu sunt doi ani de atunci, mi-am făcut cont. Dintr-o doară… Acum îmi spun… ce bine. Fără Facebook nu aş fi cunoscut persoane minunate, nu aş fi făcut ceea ce fac acum şi chiar nu aş fi răspuns întrebărilor dumneavoastră. Fotografia a venit de la sine, prima persoană ce mi-a pus un aparat foto în mână fiind tatăl meu. Şi acum simt acel miros ciudat de fixator sau revelator… Trei aparate de mărit (Krokus, Opemus și un altul tip valiză rusesc – funcţionale şi acum), tăvițe, substanțe foto, amintindu-mi celebra rețetă, pentru mine, ILFORD 62, balanțe, greutăți, ceas avertizor, aparate de uscat… tot tacâmul și desigur o geantă plină cu aparate foto, obiective pe baionetă, nu știu de ce, plăcându-mi mai mult fiind și pe ghivent. Este foarte adevărat că aparatele digitale diminuează timpul de a vedea produsul finit, fotografia în sine, dar părerea mea este ca măcar făcută clasic, pe film, și apoi, acesta scanat, parcă este altceva decât un cadru digital prelucrat cu programele specifice momentului. Părerea mea personală, nevrând să caut pricini…

Și apoi este acel apetit al meu pentru plimbare.

Să vă răspund: combinația celor trei, venind natural, de la sine, întrebându-mă a cui a fost sau cine a proiectat respectiva casă, bloc sau palat. Punându-mi întrebări, uneori găsind răspunsul, alteori nu.

Știu că nu sunteți de profesie arhitect, ci inginer. Cum de ați ajuns să stăpâniți atât de bine informațiile legate de arhitectura clădirilor pe care le prezentați?

Sunt de profesie inginer constructor – proiectare, intrând în contact cu arhitecți, istorici de artă, muzeografi, oameni ce au, în fond, aceeași pasiune cu a mea.

De unde vă documentați?

Mai întâi sunt cărţile, denumite în limbaj de specialitate surse secundare amintind de Nicolae Iorga, C. C. Giurescu, George Potra, George Florescu, Constantin Bacalbașa, iar mai apoi acei oameni minunaţi ce studiază arhivele – numite surse primare, scriind. Aş aminti: istoric de artă, dr. Oana Marinache, citind toate cărţile colecţiilor Editurii Istoria Artei, pe care o coordonează: Familii istorice (Patrimoniul Crissoveloni, Familia Bibescu-Brâncoveanu), Arhitecți de neuitat, apărute fiind cărțile despre viața și opera arhitecților: Louis Pierre Blanc, Edmond Van Saanenn Algi – arhitectul Palatului Telefoanelor, Academiei de Studii Economice, Carol Benisch, dar și Ernest Doneaud, urmând, în curând Paul Gottereau sau colecția Carte de-nu-mă-uita cuprinzând Memoriile Elisei Brătianu (soția omului politic liberal Ion C. Brătianu, fostă Alexandru Marghiloman) sau Jurnalul de prințesă scris de Nadeja Știrbey în perioada 1916-1918, arh. dr. Sidonia Teodorescu monografia dedicată arhitectului Ion Berindey – colecția Planeta București, editura Vremea, dar şi, într-o ordine aleatoare, şi nu toţi… Cezar Petre Buiumaci, Adrian Majuru, Virgiliu Z. Teodorescu, Dan Roșca  Radu Oltean, Emanuel Bădescu, Narcis Dorin Ion.

Iar apoi, completând parcă, devenind un tot, prinzând contur sunt sursele web. Să dau câteva exemple: Arhiva de arhitectură, Orașul lui Bucur, Idei urbane – toate  punct ro, Analiza Istorico Arhitecturală, Bucureştii noi şi vechi, dar și paginile de Facebook dedicate unor anumite personalități  (Carol Popp de Sathmary, Willy Prager, Emil Prager) și istoriei Bucurescilor, așa cum se numea odinioară (Bucureşti – Foto şi istorie, Art Historia), uitându-mă la fotografiile de epocă, analizându-le, dându-mi o stare… specială, interioară.

Din fotografii se vede ca și cum ați cunoaște fiecare clădire din București, fiecare coloană, fiecare străduță. Cum de ați ajuns să le cunoașteți atât de bine?

Îmi vine să zâmbesc, gândindu-mă la câte întrebări am, negăsind răspunsul, dar căutând în continuare.

Spuneam că am acel apetit al meu pentru plimbare, adăugând că merg la ore diferite, pe aceleași străduţe, văzând cum „pică” lumina – aceasta fiind importantă în fotografie, după ce m-am documentat, în prealabil, acasă.


Sunteți născut, crescut în București?

Cu puțin timp înainte se inaugurase Ateneul Român, iar în acel an Anghel Saligny termina celebrul pod, în acel an, spun, străbunicul meu, bucureștean fiind, s-a căsătorit. Era în anul 1890. A plecat fatidic, în timpul bombardamentului, descris de filozoful, poetul Lucian Blaga în cartea sa Luntrea lui Caron. Au avut șapte copii, bunica fiind fiica cea mare, al doilea copil. Regina Marii Britanii, Victoria, Verdi și rivalul său Wagner plecau, iar bunica venea. A fost născută în anul 1901, noiembrie.

Casa Leopold Schindl, str. Paleologu

Am fost născut şi crescut în București, pe timpul hotelului California cântat de formația Eagles, într-un sfârșit de mai, dintr-o mamă buzoiancă și un tată bucureștean, părându-mi rău că nu am avut și eu o „țară” a mea, toți colegii mei plecând la țară… în vacanţe.

De aici a început pasiunea mea pentru orașul în care am fost născut vrând să cunosc lumea în care au fost trăitori, străbunicul având o fabrică de mobilă, acum rămânând în urmă, simple cartoane, cum îmi place să le spun, fotografiile din care-mi zâmbesc, precum și înscrisuri. Mă privesc din fotografii, printre funigeii tăcerii, precum în admirabilul sfârșit al Testamentului francez, scris de Andrei Makine… Și sfârșiturile pot fi frumoase, nu-i așa, considerându-le un nou început… privindu-te în oglindă, spunându-ți naumian: Îmi pare bine de cunoștință!, considerându-mă un simplu trăitor ce transmite mai departe, generației viitoare – fiicei mele, trecutul.

Care sunt clădirile din București care vă plac cel mai mult?

Pentru că o fotografie spune mai mult decât cuvintele mele….

1891 – 1893 Biblioteca Centrală Universitară, arh. Paul Gotterreau

1891 – 1893 Casa Radu R. Rosetti, arh. Nicolae Ghika – Budeşti, str. Moxa

 

1903 Casa Monteoru, arh. Nicolae Ghika – Budeşti

Casa maestrului tinichigiu Alexandru Dimitriu, str. Episcopul Radu, nr. 29

 

Fabrica de trăsuri Hermann Rieber, arh. Siegfried Kofsinski, str. Romulus, nr. 15-17

Dar altele, din lumea largă?

Paris, Praga Viena. Aici aş spune toată istoria arhitecturii, dar…

Ne puteți spune povestea unei clădiri/străzi/ferestre care vi se pare interesantă de aflat?

Aș putea spune, dar credeți că aș putea termina… vreodată. Dacă aș face-o m-aș considera, împreună cu dumneavoastră, în acea Conversație neîntreruptă dintre două ființe Socrate și Phaidros, în afara zidurilor cetății, descrisă foarte frumos de Horia Patapievici în primul eseu ce deschide ultima sa carte Partea nevăzută decide totul (Humanitas, 2015).

Și nu vreau s-o fac din următoarele pricini: ar fi un monolog, nu un dialog, în afara cetății, pe când eu vreau să povestesc despre cetate, în interiorul ei, nevrând să depășesc limitele interviului.

Am vorbit și vorbesc făcând acele paranteze vizuale, fiind multe de spus, poate. Cu îngăduinţa atât a dumneavoastră, cât şi a cititorilor, am să dau acest link.

Ce părere aveți despre distrugerea clădirilor din patrimoniul național? Ce-ar trebui să se întâmple pentru ca acestea să fie salvate?

Nu îmi place să fac politică.  Nu sunt în măsură să dau un răspuns, existând specialiști în domeniu ce sigur vor răspunde la această întrebare într-un mod competent.

… pe Bulevardul Lascăr Catargiu (fost Colţei)

Există asociația A.R.C.E.N face tot ce poate pentru salvarea clădirilor de patrimoniu și-i ajută pe bucureșteni să-și cunoască mai bine orașul.  Edmond Niculușcă spunea într-un  interviu că pentru a-ți iubi propriul oraș trebuie mai întâi să-l cunoști, iar pentru asta organizează plimbări tematice Bucureștiului. Credeți că ați putea ține și dumneavoastră niște altfel de cursuri undeva? Credeți că lumea ar fi interesată?

Deoarece mi-ați pus mai multe întrebări, dați-mi voie să vorbesc, mai întâi, despre asociații. Da. Există. Și este foarte bine că există, fiecare fiind unică în felul ei, prin tematică, pornind fiecare de la un punct comun: orașul. Asociația Bucureștiul meu drag (orașul.ro) al cărei președinte este arhitectul Andrei Bîrsan ne propune o incursiune prin Bucureștiul actual și cel vechi. Astfel prin platforma online Centrul Memoriei Vizuale – bucurestiulmeudrag.ro, se reconstituie o poveste vizuală a orașului București, așa cum îl iubim, așa cum îl trăim în fiecare zi și asta pentru noi, pentru copiii noștri, pentru cei ce trec grăbiți prin oraș sau pentru cei care vin să-l viziteze pe îndelete. Fundația Calea Victoriei, a doamnei Sandra Ecobescu, cursuri avându-i lectori pe istoricii Neagu Djuvara, Georgeta Filitti, precum și Anița Sterea – luându-i în ordine cronologică, Asociaţia Istoria Artei, o incursiune prin istoria arhitecturii (arhiva de arhitectură), atât prin tururi ghidate, cursuri pentru copii, proiecte împreună cu Arhivele Naționale ale României, precum și cărți Editura Istoria Artei, acestea fiind coordonate de către istoric de artă dr Oana Marinache, dar și Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate, cunoscută prin acronim A.R.C.E.N, un grup de oameni din București cu preocupări și pasiuni foarte diverse adunați în jurul unor proiecte care au ca scop protejarea patrimoniului construit și a memoriei afective a Bucureștiului, vocile predominante ale acesteia fiind Edmond Niculușcă și Alberto Groșescu. Toate aceste asociații organizează tururi tematice având ca scop cunoașterea Bucureștiului sau mai corect spus redescoperirea lui după o lungă perioadă, de câteva generații, în care orașul a fost uitat, falsificat chiar, personalitățile, elitele culturale și politice ajungând în închisori, puși la zid. Numai cunoscându-ți propriul oraș, propria familie, poți spune că-l iubești.

1901 – 1906 Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (astăzi adăposteşte Muzeul Naţional George Enescu şi Uniunea Compozitorilor din Romănia), arh. Ion D. Berindey

Tururi ghidate nu am să organizez, plăcându-mi să ascult, cum spuneam, urmărindu-le, mergând constant, observând de-a lungul timpului, o creștere a numărului de persoane interesate, în special tineri. Pentru a fi amfitrionul acestora trebuie să îndeplinești anumite calități pe care eu, personal, nu consider că le am.

Mă întrebați dacă aș putea ține astfel de cursuri undeva. Răspunsul meu este nu, considerându-mă în acest moment, o persoană ce stă în fața unui calculator sau în umbra lui, transmițând informații vizuale prin intermediul unei pagini de Facebook, numită București: Detalii, în presa scrisă Revista Accente, condusă de poetul și scriitorul Ciprian Măceșaru sau pe bookhub.ro.  În viitor, poate că da, niciodată nespunând, niciodată, parafrazând titlul unui film.

De curând aveți o rubrică specială „Bucureștii în detalii” pe bookhub.ro. Cum ați primit vestea? V-a bucurat această propunere? Ce urmează să descoperim acolo?

Grele întrebări. Ce aș putea spune să nu cad în penibil? Sunt, primele două întrebări, ca și cum un autor este întrebat ce părere are despre prima carte publicată. M-am bucurat, desigur. Prin acceptul meu, intrând în familia bookhub.ro, am întâlnit oameni minunați, cu profesii și preocupări diferite, având aceeași pasiune, comună: literatura în toate formele ei (beletristică, filozofie, știință). M-am bucurat să-i întâlnesc, pe unii personal, pe alții virtual. Am început să cunosc din lăuntrul său – îl urmăream de ceva vreme, un site de întâmpinare a cărții, în special, cu o puternică forță de extindere culturală și asta datorită coordonatoarei acestuia Nona Rapotan. Apoi, am întâlnit editoarea – Andreea Iulia Toma, cea căruia i-am spus ce voiam să fac, suportându-mă cu stoicism, eu punând accentul pe detalii până la paroxism. Iar în final, am început să ne bucurăm, mai întâi eu de colegii mei, apoi ei de mine, oferindu-vă în același timp, domniilor voastre ceva frumos, spun – spunând noi, gândidu-mă la bookhub și nu la ceea ce fac eu aici, eul meu fiind o rotiță, doar, făcând parte dintr-un mecanism uman, numit echipă.

Frescă (tondo) pictată de Cecilia Cuţescu Storck – Palatul Regal – Sala Tronului (astăzi adăposteşte Muzeul Naţional de Artă al României)

Azi, secol XXI: …agitație, nervi, aglomerație, probleme personale, deadline-uri, timp pierdut sau recuperat, dilatat sau contractat, cozi, facturi, ghișee, întârzieri, plecări, reveniri, începuturi, sfârșituri… dar dacă aveți un pic de răgaz, așa cum a spus Andrei Pleșu în scrierile sale, un bob de zăbavă și un strop de îngăduință, vă fac o invitaţie: să intraţi în Bucureştii ce au fost şi încă mai sunt…

Am luat ingredientele (arhitectură, urbanism, istorie și un pic de geografie), le-am pus la focul inimii – mai mic sau mai mare, după cum îmi este dorul, am luat un bol, mixându-le – să nu vă plictisesc, având grijă să nu se lase aluatul sau crema, după caz și trebuință, le-am ornat (mascheroni, cariatide, atlanți), folosind poșul din dotare… și, apăsat, p-un click distanță, spun: intrați. Atât trebuie. Un click. Oriunde vă aflați: în metrou, pe scaunul tramvaiului sau în avion.

Intrând, veți descoperi oameni, locuri, întâmplări trăite, uitate sau nu, știute sau neștiute atât despre Bucureștiul de ieri, cât și în cel de acum: lansări de carte, teatru, muzee, tururi ghidate, conferințe. Altfel. Agale prin București. Pe bookhub.ro, un blog cultural, cu recenzii de cărţi, interviuri, relatări de la evenimente livreşti şi concursuri, cum se definește, eu adăugând: și un strop de București. După gust. Se poate mânca în orice cantitate, de către oricine, nu îngrașă, fără afecțiuni averse sau publicitate.

Ce vă face fericit?

Un gând bun, o floare, un zâmbet… Lucrurile simple.

http://www.coolturamall.ro/sorin-mircea-vasilescu-trubadurul-bucurestilor/