Orașul zumzăie ca un stup primăvara. Soarele își adună ultimele raze după coama munților făcând loc serii cu adierile ei răcoroase și cu mirosul îmbietor al grătarelor.
Sărbătoare...
Tarabele își etalează marfa ca niște cocote care mai de care mai frumoasă iar vânzători se învârt în jurul clienților turuind ca niște melițe încercând să vândă ceva. Promenada pare un furnicar. Sărbătoarea scoate oamenii afară din case poate de plictiseală, poate de curiozitate sau doar din dorința de a se bucura de vremea frumoasă.
Bătrânul stă așezat pe o bancă și privește lumea. Are pe genunchi o carte. Mai citește puțin, mai ridică privirea rămânând cu ochii fixați într-un puct, de ai impresia că privește de fapt în alt timp. Copiii aleargă unii după alții gălăgioși neascultând de bunicii care încearcă să-i tempereze. Puțin mai departe dincolo de parc sunt instalate tiribombele, mașinuțele. Acordurile muzicale se împletesc în adieri de vânt cu razele soarelui ce se trage spre asfințit.

E trist... iar tristețea nu i se citește doar pe față, ci e aproape palpabilă în aerul din jurul lui. Mângâie cartea tandru, ca pe o ființă vie de parcă i-ar vorbi prin atingere iar ochii, ochii îi sclipesc a rouă... ca florile de nu mă uita dimineața.
De-a lungul vieții cărțile fuseseră singuri lui prieteni adevărați. Nu-l trădaseră niciodată, îi fuseseră mereu aproape. Îl ajutaseră să treacă peste orice obstacol, să-și aline singurătățile. Din copilărie când le descoperise și până acum la apogeul vieții se putuse sprijini mereu pe ele, învățase să le iubească și să caute între coperțile lor tot ce avea nevoie.
De-a lungul vieții prietenii veniseră și plecaseră fiecare urmându-și soarta, interesele, visele...
Femeile... Cu ele fusese întotdeauna greu. Putea sta în mijlocul lor ca un veritabil cuceritor și, deși roiau în jurul lui ca un roi de albine în preajma borcanului cu miere, nu reușiseră niciodată să ajungă la inima lui sau poate nu le lăsase. Poate ridicase un zid în jurul inimii din teama de a nu fi rănit din nou sau poate chiar nu mai avea nimic de oferit. Iubise o singură dată și arsese cu vâlvătaie pentru această dragoste iar când îl părăsise, din sufletul lui rămânsese doar cenușă... Era greu să aprinzi un foc într-o inimă în care nimic nu mai era viu... Celelalte nu mai aveau vreo șansă... Cum veneau așa plecau. Era totuși om. Avea nevoie din când în când de popasul lor scurt prin viața lui, ca un zbor de fluture deasupra florilor...
Căuta în fiecare din ele ceva din ființa pe care o iubise atât, așa cum caută albina miere-n floare, creându-și propria iluzie de iubire, o minciună pe care să i-o servească inimii dar care dura așa puțin... Un singur regret avea și care îi apăsa sufletul din ce în ce mai greu cu cât înainta în vârstă și cu cât anii ce stăteau dinaintea lui păreau tot mai puțini, iar singurătatea mai rea și mai acră ca o soacră afurisită. Regreta că nu avea un copil al său care să-i bucure bătrânețile cu o vizită, măcar din când în când, sau poate doar cu un telefon să-l întrebe de sănătate. Cu vreo doi-trei nepoței cărora să le citească povești... și care să-i ducă numele mai departe. Privi copiii ce alergau, îi privi pe cei care desenau asfaltul cu creta colorată transformându-l într-o lume de basm, o lume care îl prinsă captiv în ea. O lume în care el era bunicul care supraveghea joaca nepoțeilor iar râsetele lor cele care bucurau zilele bătrâneții alungând tristețea care îl apăsa. Un oftat se ridică din pieptul lui iar ochii i se umeziră din nou. Întoarse privirea spre cartea ce o ținea pe genunchi și înțelese că nevoia de a citi basme venea tocmai din dorința de a avea nepoți.
- Ce citești?
Ridică brusc capul mirat cumva că cineva îi vorbește tulburându-i gândurile. Privi lung copilul a cărei voce cristalină îl întrerupsese. Nu avea mai mult de trei anişori, cu indulgenţă patru, cu un păr ciufulit ce aduna în el razele soarelui aşa cum o face grâul copt în luna lui iulie, deşi bucălat părea mai degrabă slăbuţ la trup, îmbrăcat într-o salopetă în carouri (ceea ce era destul de ciudat la un copil din ziua de azi când majoritatea poartă blugi), o bluzică albastră puţin cam spălăcită şi o pereche de adidaşi ale căror şireturi atârnau dezlegate şi murdare de noroi (de fapt cam tot era murdar de noroi şi de cretă colorată, probabil se jucase pe spaţiul verde unde pământul era jilav de la ploaia ce căzuse cu o zi înainte), dar ce-ţi atrăgea privirea ca un magnet erau ochii. Mari şi negri,  păreau că ard, curioşi şi totuşi atât de curaţi că aveai impresia că-i priveşti direct în suflet.
- Ce citești? Repetă copilul întrebarea
Scos parcă din transă, zâmbi și întorcând cartea cu coperta către micuț îi răspunse:
- Basme!
Copilul, prinzând curaj, se așeză pe bancă lângă el și privindu-l cu ochii aceia ca două mărgele, zise:
- Îmi citești și mie?
- Îți plac poveștile?
- Mult de tot! Dar tati și cu mami lucrează și nu au niciodată timp iar bunul abia citeste ziarul că nu vede bine cu ochelarii și îl dor ochii.
Îi plăcea puştiul , era dezgheţat şi avea aşa ceva de te facea să-l îndrăgeşti imediat.
- Vrei să-ți citesc eu? Copilul dete din cap prividu-l drept în ochi cu toată inocența copilăriei. Se ţinea cu mânuţele lui micuţe de bancă şi-şi legăna picioruşele ale caror şireturi zburau înainte şi înapoi, în contrasens cu mişcarea de dute-vino a picioruşelor ce nu aveau stare. De-te din cap că da iar ochişorii păreau să se fi aprins, dintrodată, mai intens.
- Bine, dar trebuie să-mi promiți că vei asculta povestea până la sfârșit!
- Da, da!! Promit!!

Bătrânul începu să citească rostind cuvintele cu glasul lui molcom și puțin baritonal. O lumină stranie coborâse peste ei cuprinzându-i în ea, ca într-un cerc magic, de parcă din fluturările gelelor copilului coborâseră îngerii pe pământ. Copilul asculta fascinat povestea iar ochișorii lui păreau cuprinși de o lumină stranie de parcă în fața lui personajele din basm prindeau viață. Un alt copil se ridică și, captivat de poveste, se așeză pe bancă lângă băieţelul cu ochii de foc.
Și firul poveștii curgea lin și captivant sau mai accelerat, după cum vocea bătrânului urca sau cobora, în tonalitate, dând viață personajelor. Nici nu băgase de seamă că se adunase atâta lume în jurul său iar soarele trecuse deja linia orizontului făcând lumina să scadă în intensitate. Când termină de citit și ridică privirea din carte rămase surprins de aplauzele ce se auziră deodată. Ochii i se umplură de lacrimi și le mulțumi, cu vocea tremurată de o emoție profundă, tuturor. Câțiva îi întinseră mâna, alți doar îl salutară mulțumind la rândul lor. Se îndepartau rând pe rând cu micuți de mână lăsându-l din nou singur.
Privea în urma lor bulversat, cuprins de un straniu sentiment, nedefinit, de bucurie, de pierdere... sau poate amândouă la un loc.
- Mai vii și mâine??
Bătrânul privi către micuțul care îi adresase întrebarea și care, cu dorința, lui adusese în viața sa acest strop de lumină și luând mânuța mică în palmele sale o sărută și spuse.
- Negreșit!