O asemenea cercetare nu poate să facă abstracţie de cele două publicaţii principale care apăreau la Bucureşti şi care erau publicaţii ale Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, mai exact ale U.A.S.C.R.-ului: Amfiteatru (1966-1991)şi Viaţa studenţească (1956-1989).  Trebuie aşadar făcută o distincţie clară între revista de universitate şi revista de organizaţie (de Centru, de „Uniune”).

Revistele studenţeşti care se cer analizate erau reviste ale centrelor universitare sau ale anumitor institute de învăţământ superior, respectiv Dialog/Alma Mater era revista Universităţii din Iaşi iar Opinia Studenţească era revista Centrului Universitar Iaşi; Napoca Universitară era revista Centrului Universitar Cluj, Echinox-ul era revista Universităţii, la Timişoara, revista Centrului Universitar era Forum Studenţesc. La Bucureşti, Universitas (1969)/Universitatea comunistă (1973) era revista Universităţii şi Convingeri Comuniste era revista Centrului Universitar Bucureşti. Mai existau şi alte reviste cu o mai mică importanţă, de exemplu, la Institutul de Construcţii exista revista Amfion care în ultima perioadă a comunismului pur si simplu n-a mai aparut. Deci nu intra în sfera intereselor propagandei de partid, nu i s-a schimbat numele. Pur si simplu a dispărut. Exista o revistă la Institutul de Medicină şi Farmacie (UMF Carol Davila) şi o revistă ING la Institutul Politehnic. Nu întâmplător folosesc două titulaturi  pentru o serie dintre revistele studenţeşti comuniste: Opinia şi Opinia studenţească sau Dialog/Alma Mater pentru că revistele au parcurs 2 etape diferite. A existat o prima etapa mai liberală a acestor reviste şi, la un moment dat, prin ’75, s-a produs o schimbare de atitudine a oficialităţilor comuniste faţă de presa studenţească, in general vorbind, şi atunci, o dată cu unificarea redacţiilor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru s-a produs şi această modificare de titulatură a revistelor pentru a se accentua caracterul lor comunist revoluţionar, studenţesc, a se sublinia în acest mod, specificul lor ca reviste. S-a tuşat aşadar acest „specific” al lor în tandem cu ideea de „avânt şi tineret muncitoresc”. Dintre toate revistele, doar Echinoxul a scapat, în sensul ca nu şi-a schimbat numele fiind o revista cu circulaţie mai largă care exista şi pe piaţă, se vindea la chioşcuri. În condiţile acestea nu putea să se schimbe nici un nume pentru că, să zicem, şi-ar fi pierdut“brand-ul”.

La nivel central, exista Viaţa studenţească, presupusă a fi revistă de organizaţie ce avea drept sarcină să reflecte viaţa studenţească din toată România, pentru că centre universitare mai erau şi la Braşov, şi la Craiova, şi la Oradea, şi la Constanţa, şi Galaţi sau Petroşani, dar erau de mai mică dimensiune, atât ca profiluri didactice cât şi ca număr de studenţi. Revista Amfiteatru era revista de cultură a U.A.S.C.R.-ului care avea o deschidere mai largă şi o pondere mai importantă decât o revistă studenţească propriu-zisă pentru că prin redacţia acestei reviste au trecut generaţii de scriitori care pe urmă s-au clasicizat, au devenit notorii şi şi-au publicat cărţile dar şi-au început activitatea publicistică şi literară în redacţia revistei mai sus menţionate.

În ’75 s-a produs o mutaţie la nivelul propagandei de partid. De revistele studenţeşti se ocupa, răspundea, din capul locului, un secretar cu propaganda al C.C. P.C.R, deci, al partidului, nu doar la nivel studenţesc, căci exista şi U.A.S.C.R..-ul, Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, care, în principiu, ar fi trebuit să depindă de Comitetul Central al U.T.C.-ului. În realitate, de revistele studenţeşti răspundea un secretar al Partidului numit la acea vreme: Cornel Burtică. Acesta a fost schimbat cu Popescu Dumnezeu, iar Burtică trecut rector la Ştefan Gheorghiu, deci pe o poziţie marginală şi cu aceeaşi ocazie s-a produs fuziunea între cele două redacţii: Amfiteatru/Viaţa Studenţească. Aşadar, cele două publicaţii au fost unite şi de unde Revista Amfiteatru îl avea director pe Gheorghe Achiţei, care era şi rectorul Institutului de Arte Plastice, au rămas cu un singur redactor-şef care era la acea oră Nicolae Dan Fruntelată şi care fusese şi redactorul-şef de la Viaţa studenţească, practic, în acest fel, Revista Amfiteatru devenind supliment al Vieţii studenţeşti. Viaţa studenţească era revistă săptămânală, iar Amfiteatrul apărea o dată pe lună, era mensual. Această schimbare s-a manifestat şi în politica editorială. După comasarea cu Viața Studențească s-a shimbat și formatul, de 16 pagini, Amfiteatrul a trecut la 32 pentru că era deja supliment de cultură.

Trebuie menţionat că înaintea acestei unificări nici Viaţa studenţească, nici Amfiteatru nu erau tocmai ortodoxe din punct de vedere al propagandei. Viaţa studenţească, sigur că reflecta viaţa de organizaţie, mă rog, se ocupa de munca patriotică a studenţilor, de planul de învăţământ, de tot felu’ de..., dar în acelaşi timp se ocupa şi de festivalurile de artă studenţească, de pildă, sau de alte manifestări mai mult sau mai puţin legate de viaţa culturală a studenţilor: de casele de cultură ale studenţilor, de cenacluri, de o serie de iniţiative mai mult sau mai puţin studenţeşti precum erau Teatrul Podul de la Casa de Cultură a Studenţilor din București sau Cineclubul de acolo, se făceau cronici literare sau cronici de spectacol. Aveau o diversitate tematică mult mai largă decât o publicaţie de organizaţie cum ar fi trebuit să fie. Brigăzile artistice făceau parte dintr-o secţiune specială a festivalului de artă studenţească. Festivalurile studenţeşti erau o manifestare care din păcate a fost abandonată după Revoluţie. Aceste festivaluri reprezentau un punct destul de important în cadrul activităţilor cultural-artistice din centrele universitare şi erau un prilej de comunicare între studenţii din ţară, care în alt context nu se cunoşteau între ei.

Eu, de exemplu am terminat în ’77, Facultatea de Construcţii. Exista Facultate de Construcţii şi la Iaşi şi la Cluj şi la Timişoara. Nu îi cunoşteam pe colegii de specialitate din acelaşi an, de la celelalte centre universitare din ţara... chit ca repartiţiile la absolvire se făceau după un clasament general al notelor din ţară. Nu mai conta dacă ai făcut la Bucureşti sau la Cluj... Se făcea un clasament al mediilor... ceea ce nu prea era ok fiindcă într-un fel se predau lucrurile la Cluj, altfel la Iaşi. Eram repartizaţi în ordinea mediilor pe un clasament de 400 şi ceva de absolvenţi într-o serie a Institutului de Construcţii. La fel se întâmpla şi la alte specialităţi. Nu existau prea mult posibilități să ne întâlnim sistematic între noi, nici măcar pe același profil. Festivalurile de artă studenţească furnizau un asemenea prilej pentru că erau organizate pe secţiuni: exista o secţiune de literatură, o alta de montaje literar-artistice, de spectacol studenţesc şi exista o secţiune de brigăzi artistice. Brigăzile artistice erau mai curând un soi de teatru studenţesc cu toate că exista şi secţiune de teatru şi arte plastice. Aceste brigăzi nu funcţionau în timpul anului, prezentau, în tot anul, în cel mai bun caz 3 spectacole: unul în cadrul Institutului când se făcea concurs între brigăzile artistice, când fiecare facultate din Institut venea cu câte o brigadă. Brigada care se califica mergea mai departe pentru concursul pe Centru universitar. Deci era al doilea spectacol, unde se făcea iar un clasament şi apoi urma un Festival pe ţară, unde participau câştigătorii de la nivelul tuturor centrelor universitare. Brigăzile artistice nu erau în sensul tradiţional al cuvântului, cel proletar, în care brigada dă câte un spectacol pe săptămână sau pe lună prin fabrici şi înfierează rămânerile în urmă la învăţătură sau absenţele... Era un soi de garagaţă, de mişto pe care-l făceau studenţii între ei, dar și de profesori (mai direct au mai voalat); erau pregătite strict pentru acest festival. N-aveau treabă cu alte chestii. În plus mai aveau un avantaj cu aceste festivaluri pentru că nu toate secţiunile se făceau în acelaşi centru universitar şi erau dispersate: azi la Oradea, anul viitor la Craiova şi aşa mai departe... Şi, în acelaşi timp, faza pe ţară nu se întâmpla la Bucureşti. Deci, studenţii aveau posibilitatea să mai călătorească, să descopere care e viaţa studenţească din alte centre universitare. În funcţie de calitatea spectacolului, brigăzile aveau mai mare sau mai mică circulaţie. Au existat brigăzi, cum era cea de la A.S.E. din București care dădeau spectacole şi la televizor. Practic se constituiseră într-un grup satiric care a reprezentat oarecum rădăcinile a ceea ce după Revoluţie au făcut Divertis, Vacanţa Mare, Grupul Vouă ş.a.

Un aspect important este Relaţia dintre ideologie/propagandă şi literatură.

În realitate, revistele studenţeşti erau în special nişte vectori literari. Adică, pe acolo treceau cei care, fie debutaseră în reviste şcolare, fie debutau propriu-zis în presa studenţească, exersând implicit o viaţă redacţională care mai apoi se transforma în carieră profesională. Eventual! pentru cei care urmau facultăţi umaniste îndeosebi asta reprezenta și o formă de a-şi putea găsi un loc sub soare într-o lume destul de complicată din punct de vedere al repartiţiilor. Mulţi îşi orientau existenţa şi activitatea studenţească în special în zona aceasta, adică centrul de greutate al vieţii lor studenţeşti era pe legătura cu redacţiile revistelor studenţeşti şi cu activitatea pe care o desfăşurau acolo pentru că erau reviste ce se făceau strict prin voluntariat, cu excepţia Amfiteatrului şi Vieţii studenţeşti care aveau redacţiile salariate, deci existau angajaţi în redacţii. O pagină de poezie, la Amfiteatru se plătea cam 1200-1500 de lei, iar o pagină dublă putea ajunge pînă la 2500 de lei. Pentru o singură poezie se plătea cam 50-80 de lei. La revistele literare consacrate nu se plăteau colaborările neapărat mai bine, din cîte îmi aduc aminte. Proza și cronicile aveau alt regim, nu mai țin minte, dar cred ca se plăteau în funcție de numărul de pagini - pentru o pagină și jumătate (adică vreo 3000 de caractere - doar că atunci se dactilografia, că nu erau computere) se plătea între 150-200 de lei, dar, în toate cazurile, depindea și de notorietatea autorului sau relația acestuia cu conducerea publicației.

 La nivelul Centrelor universitare şi Institutelor care aveau reviste, munca era strict voluntară, dar acoperea toate capitolele redacţionale, adică erau şi redactori şi corectori şi se făcea toată munca împreună. Deci, exista o şcoală de jurnalism practic în care studenţii preluau din mers, de la o generaţie la alta, fiindcă durata vieţii studenţeşti e limitată şi atunci se „schimba garnitura” din 3 în 4 ani, (în funcţie de natura facultăţii respective) şi învăţau unii de la alţi şi distribuiau şi redistribuiau rolurile în redacţie. Sigur, la nivelul de conducere întodeauna exista un asistent, de obicei fie de la Catedra de Limbi Străine, fie de la Catedra de Științe Sociale, şi desigur exista şi un rector sau un prodecan care avea în atribuţiile sale de serviciu şi orientarea sau, ma rog, supravegherea activităţii de redacţie; oficial nu exista un redactor sau un secretar de redacţie care să fie angajat pe un asemenea post, posturi pe schema universităţii sau centrelor universitare care să fie destinate gestionării activităţilor de redacţie şi atunci toate aceste activităţi erau realizate de studenţi, uneori şi de asistenţi care colaborau şi închegau echipe.

Practic, în acelaşi timp, mai trebuie spus că la nivelul centrelor universitare mari funcţionau subredacţii ale Vieţii Studenţeşti. Deci Viaţa Studenţească era o publicaţie centrală, dar care avea şi nuclee în Iaşi, Cluj, Timişoara, cum ar veni o reţea de corespondenţi în teritoriu şi aceste subredacţii furnizau în acelaşi timp şi materialul uman, nu numai materialul publicistic pentru Amfiteatru şi Viaţa Studenţească astfel încât tinerii care debutau, se afirmau, îşi dovedeau talentul pentru viaţa de redacţie, după absolvirea facultăţii, în loc să se ducă să lucreze la ţară sau să se înşurubeze într-un cătun uitat de lume ca profesor de maşini agricole şi de educaţie fizică erau preluaţi de redacţia centrală, care şi ea, din când în când, îşi împrospăta „şeptelul” ca să spun aşa.

Relaţia între redacţia centrală şi subredacţiile teritoriale nu era de subordonare sau mai exact, în termenii epocii, nu exista o directivare a activităţii pe care o desfăşurau aceste „apendice”. Fiecare făcea ce îi trecea prin minte şi ce credea că e util pentru afirmarea centrului său universitar şi în plus ei recrutau colaboratori dintre cei mai buni, în special pe domeniul literar. De exemplu, cei care erau în subredacţia de Iaşi erau în acelaşi timp implicaţi şi în Opinia ori Alma Mater. Şi, cum arătam, nefiind slujbe permanente şi salariate, sigur că subredacţiile, în general, mai primeau un soi de bonusuri, de prime de colaborare în funcţie de activitatea pe care o desfăşurau, dar asta nu putea să asigure o existenţă chiar dacă, să zicem, studentul avea şi bursă şi atunci el colabora şi la revistele literare locale. Deci exista o osmoză între, să zicem, literatura pe care o cultiva şi o propuneau revistele literare studenţeşti cu peisajul literar local. De exemplu, Mihai Dinu Gheorghiu era şi în subredacţia Vieţii Studenţeşti la Iaşi, era şi redactor-şef adjunct sau secretar de redacţie la Alma Mater, dar avea şi rubrică de critică literară pentru cartea de debut la Convorbiri Literare. În paralel, deci, în oglindă, la Cluj, exista grupul Echinox care reuşise sa-şi promoveze revista şi care se vindea la chioşc alături de România literară, de Luceafărul, de Viaţa Românească, deci era o revistă pe care o căutau cititorii. Se făceau chiar şi abonamente. Echinoxul era o revistă care reuşise să se autosubvenţioneze, să-şi plătească colaborările. Cum spuneam şi Viaţa studenţească şi Amfiteatru, care aveau redacţiile salariate, se vindeau tot la chioşc, se făceau abonamente, erau citite tot de oameni care fie urmau să aibă legătură cu mediul studenţesc, fie păstrau legătura cu mediul studenţesc, dar Amfiteatrul era o revistă de cultură cu un nivel foarte ridicat.

Practic nu a prea au existat nume de scriitori importanţi care să nu fi trecut prin paginile Amfiteatrului, fie lucrând la revistă, având statutul de colaboratori, fie publicând în revistă. Nici Viaţa studenţească nu ducea lipsă de puncte de interes pentru că redacţia era compusă din oameni care au făcut carieră publicistică şi care acolo şi-au exersat condeiu, cum s-ar zice. „De exemplu, Cornel Nistorescu publica reportaje în calitate de redactor la Viaţa studenţească, reportaje care au fost adunate într-o carte şi l-au propulsat în viaţa literară a momentului şi a rămas, s-a impus ca formator de opinie, chit că traiectoria lui a luat-o apoi spre Scânteia Tineretului şi Flacăra. De fapt, Revoluţia la găsit în redacţie la Flacăra... un fel de-a spune...că nu... era în delegaţie în Coreea...dacă nu mă înşel...”, precizează Dinu Adam, creator, cândva, alături de Dinescu, al Revistei Plai cu boi.

Cornel Nistorescu a fost redactor la revista Viața studențească (1974-1980), la ziarul Scânteia tineretului (1980-1983) și la revista Flacăra (din 1983). Studiile universitare le-a efectuat în cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, la secția română-italiană (absolvent în 1974). Și-a făcut debutul ca jurnalist în Viața studențească (1971), cu un reportaj. Debutul său editorial a fost cu volumul de reportaje Întâmplări în liniștea unei fotografii (1978), majoritatea publicate anterior în Viața studențească. A fost colaborator la Viața studențească, Echinox, Steaua, Flacăra, etc. După prima carte, a mai publicat două volume, Paradisul provizoriu (1982) și Proprietarul de iluzii (1988), ce cuprind scrieri aflate undeva la granița dintre reportaj și proză scurtă.

Mihai Tatulici era secretar de redacţie a redacţiei comasate Amfiteatru cu Viaţa Studenţească şi a debutat literar cu un volum de proză: Ceața și obișnuința (Ed. Albatros, 1973), care a făcut impresie la acea oră. În anii '68 scria la revista Universității Al. Ioan Cuza, Alma Mater, unde a ajuns redactor șef. În `70 ajunge la Viața Studențească. În '71, după terminarea facultății, este introdus de Nicolae Stoian la Viața Studențească la secțiunea „Reportaj”. Ajunge secretar general de redacție în `79, dar este dat afara pentru că se afla la al treilea divorț și nu avea o viață morală exemplară. Pentru puțin timp scrie scenarii pentru studiourile Sahia, scrie cărți și colaborează la Radio. În anii `80 ajunge realizator la TVR, unde lucrează fără întrerupere pînă în `89. Primul său succes a fost Veniți cu noi pe programul doi, la care a înregistrat rating de 46%. Tatulici pune bazele postului Tele 7abc de unde în `95 demisionează pentru a se muta la Pro TV. În `96 fondează Clubul Român de Presă. A fost director de programe la Realitatea TV. Tatulici a lansat câteva companii în domeniul media. Astfel, la revista Privirea deținea majoritatea împreună cu soția lui. La fel, și în cazul firmei de producție cinematografică N&T Trading. Deținea, împreună cu Sorin Ovidiu Vîntu, o televiziune rămasă la stadiul de proiect (G TV) și Mihai Tatulici Production (acționar majoritar Imola). A fost coleg în Consiliul de Administrație cu Sorin Roșca Stănescu la Grupul Editorilor și Difuzorilor. A investit bani și într-o firmă de comerț cu produse zaharoase (MCM Network) și o asociere cu trustul PRO în firma Mediafest. A mai publicat: Salvatorul (Ed. Albatros, 1980) – roman; Ceainicul de argint (Ed. Eminescu, 1987); Revoluția română în direct (1990) - coordonator (carte documentară despre revoluția română din 1989); Vin rîmele (Ed. Tinerama, 1993) – nuvele; Distrugătorul Speranța sau povestea unui marinar deștept și cu noroc, 2014.

În aceeaşi redacţie unificată Amfiteatru/Viaţa Studenţească, Ion Cristoiu a fost redactor şef adjunct şi a debutat tot cu proză, scriind până în ’89 cărţile Personaje de rezervă, (1985), Lumea literaturii, (1986) şi Povestitorii, (1988). Ion Cristoiu debutează ca gazetar încă din perioada studenției, în 1968, la Viața Studențească. Pentru o scurtă perioadă 1971-1974, părăsește această meserie revenind în breaslă în anul 1974 ca redactor șef adjunct la același ziar. Tot în această perioadă devine redactor șef adjunct și la revista Amfiteatru. În 1979, Ion Cristoiu este numit redactor șef adjunct la Scînteia tineretului pe domeniul cultură și coordonează Tineretul Liber și Secvența. Publică în S.L.A.S.T., Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. În urma unor conflicte avute cu conducerea publicației Scânteia tineretului, în 1986 este mutat disciplinar la secția Agrară, până în 1987, când este numit redactor șef la revista Teatru; în această funcție îl găsesc evenimentele din 1989. La cererea ministrului culturii postdecembrist Andrei Pleșu, ca toți lucrătorii din perioada comunistă să-și dea demisia din funcțiile ocupate în acea perioadă, Ion Cristoiu răspunde acestei cereri și își dă demisia din toate funcțiile anterioare. În 1990, sub conducerea lui Ion Cristoiu apar 3 publicații: Expres Magazin, primul ziar privat din România, ziarul Observator și Zig-Zag. Ultima publicație reușește să ajungă la un tiraj de 600.000 de exemplare, un record pentru acea perioadă. După ce demisionează de la conducerea săptămânalului Zig-Zag, în 1992 pune bazele ziarului Evenimentul zilei, cotidian considerat deschizătorul presei românești de după 1989. După ce părăsește Evenimentul Zilei, Ion Cristoiu este colaborator la mai multe publicații, printre care: Național, Cotidianul, Azi și Monitorul de București. În 9 decembrie 2002 Ion Cristoiu a preluat conducerea postului de știri Realitatea TV (acționar principal în acea perioadă fiind Silviu Prigoană). În 10 iunie 2003, jurnalistul își depune demisia deoarece nu a dorit să îndeplinească cererile conducerii și anume să concedieze 100 de angajați din totalul celor care lucrau în acel moment la Realitatea TV.  Mai publică o serie de volume: Un pesimist la sfârșit de mileniu (1999); Singur împotriva tuturor; Seria Istoria ca telenovelă: Istoria ca telenovelă, vol 1 (2003); Istoria ca telenovelă, vol 2 (2003); De la o lovitură de stat la alta (2006); Lumea văzută de un român rupt în fund; De la dosarele Legiunii la dosarele Securității (2006); Amintiri fierbinți din gerosul Kremlin (1967); Viitorul sună bine - Rusia a reintrat în joc (2007), eseu jurnalistic; Adio capitalism luminat (2009); O lovitură de stat prost mascată (2010); Adevărata moarte a lui Carol al II-lea (2011); Agentul CIA cu talpa ruptă (2012), proză satirică şi Dușmanul de clasă, de la caricatură la plutonul de execuție (2012).

Interesant este de reţinut şi faptul că aceste publicaţii indiferent dacă vorbim de cele de la nivel local sau de cele de la nivel central nu reprezentau neapărat nişte centre de rezistenţă faţă de sistem sau faţă de ideologia oficială, ci reuşeau să promoveze lucruri care nu erau obligatorii în linia Partidului. În Amfiteatru, în fiecare număr, în seria veche, înainte de comasare, erau mereu publicate pe ultimele 3 pagini traduceri din literatura occidentală (eseuri de filosofie sau filosofie a artei, în special din existenţialişti), dintr-o zonă de filosofie care nu era tocmai oficializată, căci nu apăreau la acea vreme cărţi de Karl Jaspers ori Kierkegaard. Deci, se realiza un soi de familiarizare măcar a cititorului tânăr cu un tip de filosofie, fie că era vorba de filosofii anilor ’68 din noul val francez, fie că era vorba de existenţialişti sau alte curente care, altfel, erau considerate decadente sau cosmopolite şi, în mod clar, marginalizate, la cursurile de filozofie din universităţi sau la socialism ştiinţific. Practic, acestea nu reprezentau un obiect de studiu. În relaţie cu oficialitatea, fie direct, fie prin consecinţele vieţii studenţeşti, se ajungea la un soi de conflicte, care însă nici nu erau transparente, nici perceptibile în viaţa publică (publicul habar n-avea că existau asperităţi între aceste nuclee de intelectuali, majoritatea literaţi, şi puterea oficială). Şi zic că prin consecinţe, pentru că aceste grupuri în momentul în care se închegau, se cristalizau şi îşi continuau existenţa şi după terminarea facultăţii.

Ca și în alte centre universitare, Echinoxul era revista Universității (cu caracter pronunțat literar), în vreme ce Napoca Universitară era revista centrului universitar Cluj (cu profil de revistă de organizație) - nu era o replică a Echinoxului asa cum apare pe wikipedia, ci o obligație a fiecărui centru universitar de a avea o astfel de revistă. E la fel ca la București, unde exista Universitas (redenumită, în ’73, Universitatea Comunistă) a Universității - alături de care, nu drept replică - s-a înființat ex-nihilo Convingeri Comuniste, care era a centrului Universitar București. Bucureștiul, fiind un centru universitar cu mai mulți studenți și mai multe institute, avea reviste literare cam în fiecare institut - și la Politehnică (Ing), și la Construcții (Amfion), dar și la Medicină, IEFS sau Agronomie.

De altfel, între aceste reviste era o concurență, însă mai degrabă benignă, de vreme ce, de pildă, Convingeri comuniste era făcută mai ales de studenți la Universitate și de prin A.S.E.

Stelian Moțiu a devenit redactor șef la Amfiteatru și Viața studențească. fiind practic retrogradat, pentru că înainte fusese secretar al UASCR și cred că, în această calitate, chiar secretar adjunct al UTC. Retrogradarea i s-a tras tocmai din atitudinile sale liberale, cosmopolite și protecționiste față de studenții cu personalitate. După revoluție, Moțiu a fost, într-adevăr, un soi de ideolog al FSN (a condus ziarul Azi, oficialul FSN, împreună cu Octavian Știreanu, unul dintre echinoxiști, și cu Constantin Sorescu), dar asta n-are legătură cu activitatea sa de dinainte.