Eram în liceu, la „Meșotă”, prin 1983, în timpurile cele mai cenușii ale comunismului. Făceam liceul de matematică-fizică şi, pentru că eram talentat la desen, ai mei mă duseseră să fac ore de arta grafică cu un pictor din Brașov. Omu’ era foarte bătrân... Avea aproape 90 de ani. Locuia într-o casă veche, care urma să fie demolată. Undeva pe lângă Piața Kogălniceanu, pe unde trece acum bulevardul… Barițiu parcă îi spunea străzii... Foarte supărat, Vlădăreanu - așa îl chema pe pictor - a și murit de inimă rea. În casa cu pricina, stătea în chirie o mătușă de-a mea. După moartea proprietarului, zice: „ia du-te în  pivniță că are niște schițe și e păcat să se piardă. Poate le folosești tu, să desenezi după ele. Ia cheia asta de la lacăt”.

Pivnița cu ziare

Mătușă-mea se muta, aproape toate lucrurile din casă erau scoase, gardurile, câteva geamuri din față fuseseră scoase cu tot cu ramă, holul mare al casei era plin de moloz, iar o măgăzioară de lemn și gardul fuseseră deja dărâmate cu excavatorul. Culmea este că, după ce am coborât în beci, când am apăsat întrerupătorul, s-a aprins un bec prăfuit atârnat de tavanul boltit din cărămidă. Singurul lucru care mai funcționa în casa aia pe jumătate dărâmată. Pe jos erau maldăre de hârtii. Grămada din mijloc era mai înaltă de juma’de metru. Erau ceva schițe gălbejite, făcute cu creionul sau cu cărbunele, dar altceva mi-a atras atenția. Foarte, foarte multe publicații vechi. Nu ca acelea pe care le știam eu pe atunci, pline de propagandă, cu poza unui singur om pe prima pagină. Erau ziare și reviste interbelice „Curentul”, „Universul”, „Cuvântul”,  „Realitatea ilustrată”.

Așa arată libertatea!

Am chiulit de la școală vreo două săptămâni. Plecam dimineața cu bicicleta de pe Mircea cel Bătrân, unde locuiam, și mă opream la ruinele ălea din mijlocul unui șantier care răsese totul în jur. Liceul era câteva străzi mai departe, dar, pentru o perioadă, nu am mai putut, pur și simplu, ajunge până acolo. Era ceva irezistibil în huruba aia. Totul în jur era tern, cenușiu, trist, nasol. Dar în subsolul ăla am deschis o poartă spre altceva. Am pus schițele bătrânului pictor deoparte, apoi am luat ziarele şi le-am organizat pe colecții.

Telexurile din toată lumea din ultima pagină a ziarului „Universul”, ordonate în ștraifuri lungi, dar scrise clar și concis, părerile diferite ale editorialiștilor puse frumos în chenar, cele mai importante evenimente înghesuite cu imaginație în prima pagină, caricaturile care satirizau fără ocolișuri, pozele colorate cu scene religioase din edițiile de sărbători, corespondențele de la Hollywood despre starurile filmelor americane din revista „Realitatea Ilustrată”... Toate mi-au arătat o lume liberă, la care în acea epocă aproape nimeni nu mai visa. Savuros, nemaipomenit, senzațional!

Atunci m-am îndrăgostit, irevocabil, de presă.

Istoria în amănunt

Îmi era destul de clar că trăiesc într-o mare închisoare. Transmisiile bruiate ale „Europei Libere”, pe care o ascultam cu tata, ghemuit lângă noptiera din dormitor, îmi deschiseseră deja ochii. Știam că, undeva în lume, mai sunt și români liberi. Era o plăcere să îi ascult pe Neculai Constantin Munteanu și pe Emil Hurezeanu. Dar peste tot în jurul meu se mințea. Din hârtiile ălea tipărite, găsite în pivnița casei demolate, am aflat o mulțime de adevăruri pe care nimeni nu mi le spunea. La o ora de istorie, l-am „dat pe spate” pe profesor povestind cu lux de amănunte depre asasinarea lui Armand Călinescu, premierul interbelic al României. Știam tot felul de detalii despre busculadă, cu căruța care a blocat șoseaua, câte gloanțe s-au tras și ce au făcut atentatorii. Puteam să fac și o schiță exactă... Văzusem totul în ziarele vechi.

Inepuizabila limbă de lemn

Cititul ziarelor vechi mi-a dat și o altă perspectivă asupra vremurilor pe care le trăiam atunci. Ziarele comuniste păreau că mustesc de ideologie. De fapt, era o tâmpenie. Nimeni nu credea în așa ceva. Sloganele presei comuniste nu erau decât niște versuri ale unor poezii de grădiniță pe care erai nevoit să le reciți. Nimic altceva. În presa comunistă totul arăta la fel. Aceeași poza regizată cu Ceaușescu dând indicații, aceleași titlu bombastic și fără sens, același articol de fond fără cap și coadă, mult prea lung, aceleași înșiruiri ale acelorași cuvinte. „Omul nou, constructor al societății socialiste multilateral dezvoltate”, „înaintarea României spre comunism”, „cel mai iubit fiu al poporului”, „oamenii muncii”... Toate erau la fel repetate de atât de multe ori, încât nu mai însemnau nimic.

Și sintaxa poate fi comunistă

Cineva a scris o chestie foarte drăguță despre sintaxa limbii de lemn. Am citit speculația asta la mult timp după Revoluție și m-a fascinat. Iei părțile de propoziție: subiect, atribut, predicat, complement de loc, de cauză, de mod etc. și le pui capăt de tabel. Apoi completezi cu zece cuvinte la fiecare rubrică. Ies aranjamente de - să zicem - șapte părți de propoziție, luate câte zece. Cu o formulă matematică rezultă mii de combinații. Totul se înmulțește cu timpul mediu necesar pentru a pronunța un cuvânt și ajungi la săptămâni de vorbit fără sens.

Timp de decenii, presa comunistă a fabricat o cantitate imensă de nonsensuri.

Cine poate crede așa ceva?

La Agerpres, agenția oficială de presă a statului comunist, și în oficioasele județene, sintagmele de felul ăsta erau obligatorii. Un fel de îndobitocire prin hipnoză: „privește cu atenție în ochii lui Nea Nicu și spune după mine”...

Nu aș fi crezut în ruptul capului că există cineva care chiar ar putea crede asemenea idioțenii. Și totuși...

Între ziarele vechi descoperite de mine în adolescență, exista și unul legionar, „Cuvântul”. Îmi aduc aminte și acum o primă pagină: o poza mare cu „Căpitanul” Codreanu, purtând o sarică mițoasă pe spate, într-un peisaj bucolic, în dreapta un editorial despre „omul nou” și în partea de jos, ceva despre „muncitorii ogoarelor”. Pagina aia m-a lovit ca un pumn în față. Sunt convins că ziariștii interbelici de la „Cuvântul” au scris toate lucrurile ălea crezând cu tăriie în ele, în timp ce gazetarii comuniști repetau sloganele doar din rutină. Dar asemănarea era frapantă. 

Epigrame, rebusuri, caricaturi...

Ca toți oamenii responsabili pentru copii lor, și părinții mei au înțeles, că în comunism un om realizat este un inginer. Așa că, traseul meu a fost foarte clar conturat: liceu de mate-fizică și Politehnică. Mie, însă, întotdeauna, mi-a plăcut să scriu și să desenez. Și acum îmi place, chiar dacă nu mai fac decât reviste pentru copii.

De-adevăratelea, în presă, am ajuns pentru prima oară prin cercul de umor al Casei de Cultura din Brașov (n.a. actuala Reduta). Erau acolo niște bătrânei simpatici care făceau epigrame, niște rebusiști, oameni cu tot felul de pasiuni. Eu eram caricaturistul. Pe atunci, Teatrul Muzical și Teatrul Dramatic se autofinanţau – tot un „concept” comunist  - făcându-și reviste. Erau niște publicații de dimensiunea unui caiet, cu rebusuri, caricaturi, și glumițe. Titlurile, inspirate din mitologia greacă, nu supărau pe nimeni. Așa am ajuns în redacția revistei  „Eutherpe”. Din câte îmi amintesc, am câștigat bani frumoși, dar cel mai important a fost că am învățat cum se face secretariat de redacție. Cum se micșorează o poză, trasând o diagonală pe spate cu creionul – un fel de teorema lui Thales aplicată, cum se împart articolele pe coloane, cum se evită picioarele casetelor cu texte etc. Dar asta nu era totul, mai târziu am înțeles și tot procesul din tipografie, care, pe atunci, era incredibil de laborios.

Cum am ocolit cenzura

În al doilea an de facultate, m-am dus la Casa de cultură a studenților pentru că am auzit de un salon de caricatură studențească, ce urma să aibă loc la Petroșani. Era un festival studențesc, FACS –  Festivalul Artei și Creației Studențești. Primul pas a fost să-i arăt lucrările secretarului de partid din Casa de Cultură. Te duceai la el să-ți spună: „asta da, asta nu, asta da, asta nu”. Am deschis mapa cu desene în format A3 pe biroul lui. Le-a împărțit în două tenacuri: cele „bune” și cele „rele”. Doar atât. Nu a pus o ștampilă, nu și-a trecut vreo iscălitură pe spate. Nimic. Așa că la expoziție am pus pe panouri ce am vrut eu. Așa am procedat și la următoarele expoziții. La Cluj, la Timișoara, la Costinești... Oricum, cei din juriile unor astfel de saloane, când dădeau peste o ironie supărătoare, pur și simplu treceau mai departe. În mediul studențesc toleranța era mult mai mare.

Cenzura era peste tot, dar putea fi fentată.

Când cenzura nu mai face față

La Timișoara, Casa de Cultură a studenților era într-un loc în care traseul tramvaiului cotea spre gară, departe de cămine. Acolo era o sală mare de spectacole. Trupele de umor, înainte de reprezentația cu public, erau „vizionate” de un juriu. De fapt, era vorba de o cenzura fățișă. La audiția unei o trupe studențești, Geof, parcă, de la Facultatea de Geografie din București, am reușit să rămân în sală la „audiție”. În sală, doar primul rând ocupat. În rest, câțiva studenți ascunși în spate printre scaune. Scena goală, fără niciun decor. La un moment dat, unul dintre „actorii” de pe scenă vorbește despre un cui. Că e bătut în cap, că e strâmb, că, deși e sus, e prea ruginit. Niciunul dintre cenzori nu s-a prins. În timpul spectacolului cu public, decorul arăta ca o sală de seminarii, iar protagonistul scenei, urcat pe scaun, bătea un cui pe peretele din spatele catedrei. Chiar în locul în care, în mod normal, trona portretul lui Ceaușescu. La fiecare replică, urmată de o bufnitură scurtă cu ciocanul, publicul izbucnea în urale. A fost aproape o revoluție. Alții aveau un refren în care repetau: „rușine!”. Asta la audiții. În spectacol, în fața mulțimii de studenți, a sunat cu totul altfel: „rușii ne, rușii ne, rușii ne!”. Bineînțeles, refrenul a fost strigat de toată sala. Unele situații erau de-a dreptul explozive.

Drumul sinuos al ideilor către public

Tot cu caricaturi am ajuns și la revista studențească. „Studențimea Comunistă Brașoveană”, așa îi spunea. Pentru că suna rău de tot noi îi spuneam SCB. Ziarul era coordonat de un profesor de sociologie, o persoană foarte cultivată și cu un imens bun-simț. Înțelegea mai bine decât oricine „șopârlele” din caricaturi. Știa care ar putea trece de cenzură și care nu și, cu foarte multă diplomație, reușea să împace pe toată lumea. La un moment dat, cred că la inițiativa sa, revista a publicat în foileton o traducere dintr-un scriitor sud-american. Ideea era că romanul cu pricina vorbea de viața într-o dictatură din America Latină. Bineînțeles că nu publica un Soljenițîn. Dar drumul ideilor către public nu putea fi decât foarte sinuos.

Pagini înroșite

Redactorul șef era Cristi Bălăcescu cu care m-am înțeles minunat. Îi plăceau caricaturile. Cunoștea chiar câțiva desenatori din orașul lui natal, Craiova. Ușor-ușor, am ajuns să facem amândoi penultima pagină, cu caricaturi și glumițe. Asta ajungea ultima la cenzură, dar era temeinic verificată. Persoana care dădea bunul de tipar se numea Kolev. Știu că stătea pe Drumul Poienii. Nu l-am cunoscut niciodată direct și nici nu i-am priceput modul de a judeca. Textele scrise de mână sau culese la mașina de scris din redacție ajungeau la el într-un dosar, organizate după paginile revistei în care urmau să apară.

Cristi își făcea frumos mapa și - cred - se ducea la el. În pagina noastră pe o coloană cu buline erau niște glumițe nevinovate despre viața studențească. Textele ălea erau cele mai înroșite. Bătrânul Kolev, un veteran al cenzurii, vedea dedesubturi mai ales acolo unde nu erau. Din toată nebunia asta, ieșea la sfârșit ceva ce nu mai avea vreo legătură cu textul inițial.

Politruci de toate felurile

Oricum, trei sferturi din SCB era scris de politruci. Nonsensurile de care vorbeam mai devreme. Șeful Casei de Cultură scria câte 5 cinci-șase pagini în limbajul de lemn oficial. Mi se părea eroic să faci așa ceva. Din obișnuință, și-a continuat cariera după revoluție în PSD, ajungând chiar prefect. Un fel de propagandist profesionist de modă veche.

Oricum, partidul comunist avea site foarte fine prin își cernea „cadrele de nădejde”, mai ales în rândul studenților. Cam cum fac în ziua de azi multinaționalele. Regula era simplă. Ai media apropiată de 10? OK. Poftim, poți să fii șef! Ai media sub? Nu merge! Așa era și intrarea în partid. „Tovarășul student, pentru că ai media generală pe anul precedent peste 9.50, ai imensa onoare să fii primit în rândurile PCR. Săptămâna viitoare este ședința festivă de intrare în partid. Să nu cumva să nu știi perfect Statutul”. Nici nu aveai tip să mai zici ceva, mai ales că, dacă ai fi refuzat urmau fel de fel de persecuții.

În fruntea Asociației Studenților Comuniști nu ajungeau decât studenți „de zece”. Cu unele excepții. Notabile. Câtă vreme șef a fost Călin (și nu mai știu cum), un tip mai mare cu un an decât mine, lucrurile au fost minunate. În biroul lui se fuma, puteai sta cu fundul pe birou, nu exista anticameră sau secretară... Călin a terminat facultatea și șef ASCR a fost uns Mircea, băiatul unui mare secretar de partid de la județ. S-a făcut o dispensă cu media generală, binișor sub nota 9. Om cu simțul datoriei, el, însă, a făcut mai puține dispense. Se îmbrăca doar în costum, avea secretară, un portret mult mai mare cu Ceaușescu pe perete, un birou masiv cu un fanion tricolor pe un cărțuloi imens pe care scria „Omagiu conducătorului iubit” și două scăunele joase pentru cei care veneau în audiențe. Și el a urmat o carieră strălucită de pesedist după Revoluție.

Dar politrucii, deși scriau mare parte din SCB, nu aveau prea multe legături cu redacția ziarului studențesc.

De aici s-a născut presa independentă

Reviste studențești erau în toate centrele universitare. Ne întâlneam vara la Izvorul Mureș în tabere, unde erau fel de fel de seminarii interesante sau vizionări de filme care nu pătrundeau în cinematografele vremii. Cei mai apreciați erau cei de la „Opinia Studențească”. Iașul avea o mulțime de facultăți umaniste, iar redactorii ziarului erau foarte bine pregătiți. Acolo se făcea și un fel de școală de presă. Lucrul ăsta s-a văzut mult mai târziu. În democrație, redactorii OS au construit cea mai mare rețea de ziare din România. Peste tot în țară, presa independentă s-a născut din redacțiile fostelor reviste studențești.

Presa underground

Tot în mediul studențesc, până în 1989, mai exista o formă de presă, foarte răspândită, dar de care nu se mai știe nimic. Erau mici revistuțe, format A5, în 4 sau 8 pagini, trase la șapirograf. Cele mai multe se realizau de ASC-urile diverselor facultăți, toamna, și erau împărțite printre participanți la Balul Bobocilor... La TCM, la Matematică, la AR sau Electro... Erau un fel de programe ale evenimentului, dar pline cu texte simpatice și caricaturi. Îmi făcusem un renume în domeniu, așa că șefii ASC – Simina de la Matematică, Tibi de la AR și încă câțiva - mă chemau toamna să le fac astfel de programe. Textele le scriam cu Rotring-ul, pe coloane înguste cu ajutorul unui florar. Tot cu tuș negru făceam și desenele. Ulterior, ștraifurile cu texte și desenele erau asamblate cu lipici pe niște coli A4. Unele programe mai importante erau făcute în redacția revistei studențești și arătau mult mai bine, pentru că textele erau culese la mașină. Accesul la o mașină de scris era foarte-foarte greu, toate erau înregistrate. Șapirograful era la subsolul corpului „M”, față în față cu Hotelul Postăvarul. Și acolo se ajungea cu multe aprobări.

Unul din aceste programe a făcut multe valuri. Era, parcă, vorba de un program al Festivalului de Jazz, din 1987, care a avut loc pe scena teatrului, organizat și de ASC. La puțin timp după celebra Revoltă de la Brașov. Deși astăzi pare o glumă nevinovată, pe atunci, așa ceva era o întreprindere foarte riscantă. Titlul mare pe prima pagină era „Brașov, Teatru’ Dramatic” iar caricaturile pe care le-am făcut în cele opt pagini aveau doar două feluri de personaje: muncitori în salopete cu ciocane, chei, șublere în mâini și niște tipi în parpalace cu pălării trase pe ochi și walkie-talkie la ureche. Ar fi minunat dacă, pe undeva, poate tot printr-o pivniță neștiută, astfel de programe s-au mai păstrat până în ziua de azi.

O presă ruginită. La propriu

În occident presa scrisă pe hârtie a evoluat într-un mod firesc. În libertate, lucrurile merg firesc, într-un circuit simplu. Îți faci audiența, audiența îți aduce publicitate, publicitatea îți aduce bani, investești din nou în produs și tot așa. Profiturile bune au dus la o mare revoluție a tehnologiei din domeniu. De la tiparul înalt s-a ajuns la offset, apoi la policromie și la digitalizarea procesului de editare. În comunism, tehnologia a înghețat la nivelul anilor ’40. Tiparul înalt a dispărut total abia la sfârșitul anilor ‘90. În perioada SCB-ului, Cristi era cel care intra în tipografie, unde accesul era extrem de limitat.  Prima dată te duceai la linotip, o maşină de scris uriașă cu o cuvă de plumb topit. Fiecare rând era imprimat pe muchia unei placuțe metalice. Paginatorii erau experți ai cititului „în oglindă”. Lângă ei se afla bancul zețarilor cu numeroase sertare de tabla în care se păstrau literele mari speciale sau elementele de grafică – chenare, linii, acolade etc. După linotip, urma paginarea pe o placă de oțel, cu pozele făcute pe niște bucăți de zinc prin electroliză, calandrarea, adică imprimarea pe un carton moale a unui pozitiv al paginii de ziar și, în final turnarea plăcilor, urcarea lor pe rotativă și tipărirea propriu-zisă. Unele utilaje erau de prin anii ’20 și erau ruginite de-a binelea. Se lucra într-o căldură infernală, de multe ori la bustul gol. Cu o sticlă de tărie oferită cui trebuia, treaba mergea mult mai bine. Tot „procesul de producție” al unei publicații dura de de la ora 13.00, până la ora 4.00, a doua zi dis de dimineață.

Despre schimbări rapide și nostalgii

De fapt, totul era parca încetinit în comunism. După 1990, lumea s-a schimbat cu o rapiditate de neimaginat. Au apărut și au dispărut mii de ziare. Tirajele au crescut la sute de mii de exemplare, apoi s-au prăbușit complet. Au trecut 30 de ani și presa imprimată pe hârtie a murit. Cuvântul scris este însă mai liber decât oricând, iar accesul la orice fel de informație incredibil de rapid. Între timp, am fost secretar de redacție, redactor șef și director la mai multe publicații scrise. Astăzi, cu un calculator și o imprimantă pot face singur un ziar.

Trebuie totuși să recunosc, că marginile ușor zimțate ale paginilor mari de hârtie, mirosul cernelii cu plumb și frumusețea literelor alese de zețar pentru titlurile mari mi-au rămas pentru totdeauna în-tipărite în minte. 

[1] Alexandru Ghiza (Alghi) a fost implicat, de-a lungul timpului, în mai toate ziarele braşovene: a fost printre fondatorii şi acţionarii la Transilvania Expres, Monitorul de Braşov, Bună Ziua Braşov. A mai condus ziarul trustului Pro, Braşoveanul şi a iniţiat TexPlus (partea cât de cât interesantă din TEX) şi Braşoave. Expert în producție grafică publicitară, design, tehnoredactare, publicaţii, alte forme de print, creare şi întreţinere site-uri internet, filme publicitare etc., fost director Mix Media Grup Brasov, Radio Brasov SRL, Brasov; coordonarea generală a activităţilor unui trust de presă local (Brasov): Mix TV, Mix 2 TV, Radio Brașov, Super FM, Brașovul tău - cotidian gratuit, www.brasovultau.ro.; redactor, Tipotex SRL Brașov; Profesii liberale Arhitectură/Design tehnic; aprilie 2004 - iulie 2008, Full time Redactor sef al săptămânalului Tex Plus, redactor al cotidianului Transilvania Expres; director editorial, Monitorul Expres, Brașov; redactor şef, Media Pro, Brașov; Redactor şef al săptămânalului Braşoveanul.