[Mircea Toma][1]: Suntem la Cluj, Universitatea Babeş Bolyai, 1974-1975. Sunt student în anii de final ai Facultăţii de Psihologie, şi proaspăt membru în A.S.C. – Asociaţia Studenţilor Comunişti. Concret, pentru mine, această carieră de tânăr politician comunist, a început cu o întâlnire cu domnul Andrei Marga, pe atunci asistent la facultatea de filozofie şi, totodată, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Comunişti pe Centrul Universitar Cluj-Napoca. Deci „barosan”.

Sau să fi fost doar pe Universitate? În orice caz, undeva în ierarhia micii nomenclaturi locale.. Şi mă întreabă – pentru că mă cunoştea, el fiind atunci proaspăt căsătorit cu o fostă colegă de-a mea din liceu, de la care a aflat că eu am scris poezii şi proză în revista liceului - „Mircea, nu ai vrea să fii ziarist? Scoatem o gazetă nouă, Napoca Universitară. Şi, dacă te interesează, că ştiu că ai avut activitate, te așteptăm…”. „Da, cum să nu!” Sincer, mi se părea interesant  să văd ce însemna, în condițiile de atunci,  jurnalismul universitar. „OK” – zice - „vino joi seara, la şedinţa ASC pe Universitate pentru că acolo se vor vota funcţii şi persoanele care le vor ocupa”. Se repartizau funcţii şi persoane… se repartizau studenţi. Şi m-am dus, şi a durat imens. Şi nu mi-am auzit numele timp de foarte multe ore. Am crezut că a uitat de mine. Spre final – era, cred,  10 seara –, aud: „şi acum, pentru comisia presă. Propunem ca şef comisie presă pe domnul (pe tovarăşul, pardon) Mircea Toma”. „Cine e pentru?” – toată lumea a fost pentru, fusese fix ultima poziție. După mega-adunarea cu pricina, un student mai cu ștaif mi-a zis: „vino să-ţi arăt unde o să ai sediul pentru această activitate, şef comisie presă”. Eu nu ştiam ce înseamnă, dar în mintea mea era o redacţie care se înfiinţa şi, firește, cineva – deci și eu - urma să aibă acolo nişte activităţi. Mi s-a părut bizară graba cu care trebuia să iau contact cu redacția cu pricina, unde, la ora aia nu avea cine să mai fie. Mă ia, deci, și mă duce în clădirea de vizavi de corpul principal al Universităţii, așa numita Jozsa Bela, o fostă cazarmă, în care universitatea avea câteva săli pentru cursuri și, dacă bine îmi amintesc, era acolo și un club unde mai dansau sâmbăta studenții; tot acolo știam că își avea redacţia celebra revistă Echinox, unde fusesem într-o vizită cu un prieten şi rămăsesem fascinat de atmosfera boemă, de spațiu intelectual de underground; ziariștii de la Echinox aveau încă de atunci o aură de eroi. De aceea, în seara în care devenisem „șef comisie presă” și am ajuns pe culoarul pe care își avea redacția Echinoxul mi s-au tăiat picioarele de bucurie. Ei bine, nu.  Am ajuns, dar am trecut prin faţa redacţiei Echinox şi ne-am oprit în dreptul următoarei încăperi. Omul a  descuiat uşa, a deschis, şi, ca în filmele de groază, din interior ne-au curs peste picioare foarte multe ziare. Era o încăpere plină până la juma’ de metru cu stive de ziare. „Ăsta e sediul” mi-a zis ghidul meu și am simțit cum își stăpânește un zâmbet malefic. Încet-încet m-am dumirit: fusesem proaspăt numit şeful difuzării ziarelor pe Universitate. Concret, eu trebuia să conving studenţii să dea bani pentru ziare. Mai târziu am înțeles că nu pe orice ziare, pentru că nici atunci nu se citea cine-știe-ce, nu se prea cumpărau ziare, cu excepția celor de sport care erau, ca și astăzi, răsfățate; principala misiune a activistului-difuzor de ziare era să vândă Viaţa Studenţească, organul structurii politice universitare. Ghinionul meu suplimentar fost că, exact când am fost eu uns responsabil, se declanşase o campanie de înfierare a studenților pletoși, iar Viața studențească publica, cu mânie revoluționară, pe prima pagină, o fotografie care ar fi trebuit să umple de indignare piepturile maselor de studenți comuniști: un tânăr care avea niște plete cam cât alea ale lui Cărtărescu de azi. Ei bine, cu acel număr al revistei  trebuia eu să încep să-mi conving colegii – între care mulți purtau plete și ascultau Led Zeppelin -  să cumpere sau să-şi facă abonament la mizeria cu pricina. Am refuzat să fac chestia asta, mă revolta escrocheria lui Marga – nu aveam nici o legătură cu vreo redacție, așa cum propusese, iar revolta a fost cu atât mai mare cu cât am constatat că redacția cu pricina fusese înființată. Așa că am avut o atitudine foarte „curajoasă”: m-am „ascuns”. Nu m-au mai găsit la telefon, nici la facultate timp de vreo două săptămâni. Am reușit să mă fofilez așa până când dezertarea mea a produs un mega-scandal media. Tirajul celor două-trei ediții ale Vieții studențești care se adunaseră în săptămânile în care funcția de difuzare n-o mai asigura nimeni, umpluse fizic micul sediu de la Jozsa Bela. Scandalizată de ineficiența clujenilor, redacția de la București a publicației a delegat o misiune de control în Universitate și au descoperit dezastrul. Au făcut, evident, un subiect de prima pagină. Ancheta jurnalistică includea fotografii făcute în sediul inundat de ziare şi una foarte curajoasă, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu care saluta sifonul chiuvetei din încăpere de pe coperta unei reviste înghesuită nefericit exact în acel ungher (cât mi-aș dori să am azi acel trofeu). Cei care au cunoscut acei ani își pot imagina că a produs nişte mari traume, pe linie ierarhică, întâi în sus, şi după aia la vale. Şi, la un moment dat, umbla după mine activul politic din Universitate, de ajunsesem să nu mai dau nici pe-acasă, și, mai grav, nici pe la Croco – unde de obicei găseai pe orice student, pentru că era polul absolut al vieții studențești. După ce, inevitabil, m-au încolțit, am fost supus unei ședințe de înfierare cu participarea celui mai important șef politic din ierarhia universitară clujeană – un anume domn Drondoe – şi m-am ales cu cea mai severă pedeapsă dinaintea excluderii dar nu mai mult pentru că nu voiau să mă elibereze din mizerabila funcție. Blocajul de difuzare a fost rezolvat intervenindu-se energic la nivelul tuturor facultăților, studenții bursieri fiind abonați din oficiu.  Ceea îi enerva groaznic: când  resposabilii de la nivelul fiecărui an de studiu primeau Viața Studențească pentru abonați, ziarele erau „distribuite” prin aruncarea teancului în lungul coridoarelor lungi ale universităţii; Viaţa Studenţească se făcea covor la picioarele studenţilor. În epocă, presă studenţească de mare calitate, a fost Echinoxul, care a fost citat frecvent la Europa Liberă, şi-a creat în timp probleme,  dar şi o generaţie de personalităţi în lumea literelor.

[S.I.C.]: Şi, pe scurt, din punct de vedere psihologic, cum a influenţat acest limbaj de lemn, propaganda? Ce aţi simţit la acea vreme, dacă…

[M.T.]: În Epocă, deja, era o rezistenţă foarte limpede între viaţa reală şi universul propagandei, impus cu diverse instrumente, între care şi limbajul de lemn. Expresii decupate din limbajul de lemn erau folosite de noi exclusiv ca sursă de umor. Nu existau confuzii, cel puțin nu între studenții cu care am crescut eu.  Nici măcar activiștii nu cred că erau convinși pe bune. Limbajul de lemn se anunţa de la o poştă, ştiai despre ce e vorba, nu intrai în contact intim cu dânsul, nu influenţa decât prin faptul că provoca o contrareacţie şi un efort de elaborare, de lectură a realităţii şi de comunicare, care evitau structurile compromise de „tovarăşi”. Cu alte cuvinte, ne-a dezvoltat vocabularul prin multiplicarea palierelor semantice. Dar nu pot să generalizez: vorbesc doar despre  o subcultură a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj. Mai departe nu să îndrăznesc să extrapolez…

[S.I.C.]: Asta voiam, să ne mutăm spre Bucureşti… adică erau două reviste, Universitas/Universitatea comunistă şi Convingeri Comuniste unde funcţiona tot aşa, aparent un sistem

[MT]: Nu-i ştiu pe cei din Bucureşti.

[S.I.C.]: …unde funcţiona tot aşa, aparent un sistem de propagandă… dar debutau poeţi valoroşi, dar acum trebuie să-i descopăr... Mulţumesc mult.

[1] Interviu cu Mircea Toma, realizat la începutul anului 2012, la Bucureşti, la sediul agenţiei Active Wach, unul dintre fondatorii ziarului Academia Caţavencu, preşedinte al Agenţiei de Monitorizare a Presei (AMP) şi preşedinte al Asociaţiei pentru Conservarea Ariilor Protejate Biocultural Salvaţi Vama Veche.