AURELIAN TITU DUMITRESCU – „MELANHOLIA DEŞERTĂ- CIUNILOR”, EDITURA VINEA, 1996

O poezie în care incertul prezent e împărat şi-mpărăteasă tristeţea scrie dragul poet Aurelian Titu Dumitrescu, o poezie în care su- fletului nu-i mai ajung limitele trupului, poate nici în cele-ale lumii nu-i încap poverile de simţuri. El vorbeşte de marasmul unei omeniri care a cam întors spatele Frumuseții şi Divinului cu aceea şi ușurinţa cu care-ar putea scrie despre tot ce este în lumea asta mai frumos şi mai frumos. Aurelian Titu Dumitrescu, aşa cum multele titluri pe ca- re şi-a adunat numele vin să confirme, nu are nici un fel de complexe în faţa cuvântului. El jonglează cu Acesta, îl stoarce de vlagă şi sen- suri multiple smulge plinătăţii lui.

Poezia lui e plină de imagini des- pre care s-ar putea spune că sunt forţate realitatea fiind, însă, ca el caută formule noi de exprimare a stărilor care-i gâtuie existenţa, de dese plonjări într-un lexic spumos, lexic care, după un îndelungat exercițiu stilistic şi liric, pare a nu prea mai avea surprize pentru acest poet „aşternut ca lespede”, după cum spunea Mircia Dumitres- cu, pe coperta a IV-a a volumului „Melanholia deşertăciunilor” Editura „Vinea”, 1996, volum care a căzut pradă atenţiei noastre critice abia acum.

Volumul, deschis cu un motto din poemul „Melancolie” al lui Mihai Eminescu, este format din doar şapte poezii. Am convingerea că nu întâmplător s-a limitat Titu doar la atâtea poeme, ştiut fiind faptul că cifra 7 este cifra plenitudinii, după cum bine Sfânta Scriptu- ră ne-arată. Pornind de la această insinuare simbolică, am citit cu mă- rită atenţie cartea lui Titu. Aşa este: „Melanholia deșertăciunilor” este o carte „rotundă”, o carte în care poetul speculează întrucâtva bio- grafismul, dar numai pentru a putea mai bine găsi corespondenţe cu pătimirile celorlalţi, o carte în care poetul uzează de dese tăieturi în vers, care-i permit amalgamări imagistice, o carte în care Titu îmi pa- re mai egal cu sine ca oricând.

O uşoară aplecare pentru „vestigiile” limbii române străbate versurile lui Titu Dumitrescu, o reinvestire a unor multe cuvinte dă poeticii sale prospeţimi nebănuite altfel. Poetul alternează cu ușu- rinţă registrele lirice, strecurându-se printre simboluri şi sensuri cu uşurinţa şarpelui lunecos. Titu nu se implică în ceea ce scrie, el doar consemnează, adeseori stări contradictorii, din fotoliu, poate lângă sobă pus, poate lângă fereastra ce dă-nspre tumultul unei lumi ce pa- re-a nu-şi mai încăpea în piele. Asumatul rol de privitor îi prici- nuieşte stări reflexive, precum şi-o detaşare tocmai bună spiritului său combativ, care se vede pus în faţa odihnei astfel: „Şi toamna tre- ce. Minte încăperea./ Şi plopii mint. Şi toate câte sunt. Oh, vântul, surd la visurile toate, întoarce/ file de pe cartea mea!/ Cuvintele din carte au fost ieri,/ în amintirea lor îmi este blondă gura” (I - pag.5), sau: „Dar eu sunt calm. Şi tandru. Şi învăţ să pierd./ Melanholia pură îmi urgiseşte trupul”, sau: „Nimic nu mă clinteşte din disperarea toamnei./ Aproape mă cutremur în frunzele ce pier”, sau: „Iubesc sub lună viaţa şi nu dispar la ziuă/ Ca melcii de pe frunze, alunec şi renasc” (I - pag.6).

Cu cât înaintezi în cuprinsul volumului, dai de-o poezie cu iz de reflexivitate, prin care Aurelian Titu Dumitrescu îşi permite medi- taţia, consemnarea fulgurantelor gânduri: „e greu să duci lumina spre împăcarea ta,/ e mai ușor în noapte să lauzi sub cireşe/ mireasma fără roade a norilor retraşi” (pag.8), sau: „Sunt demonii departe şi-afara e zăpadă” (pag.17), sau : „Din focuri, ca de moartea dezbră- cată” (Pag.32).

În pofida „curentelor” stilistice care-i străbat cartea, Aurelian Titu Dumitrescu tot pe relaţia sa cu Dumnezeu pune accentul. La pi- cioarele Lui îi închină existenţa şi scriitura, poate sperând într-o mân- tuire prin slova, de mulţi dorită. Pe acest fundal un chip blajin se înşurubează clar în poem, poetul îmbrăcând hlamida umilinţei: „Îmi plimb prin uşă chipul ca pe-o lumânare,/ apoi, în rugăciune mă caut dacă sunt: (pag.12), sau: „E iarnă şi mă-ntorc la rugăciune” (pag.14), sau: „E-o soartă obosită şi m-adâncesc în post,/ ca într-o disperare a lumii dinainte” (pag.16), sau: „Sunt învăţat cu morţii şi am acoperiş,/ este duminică şi nu aştept iertarea” (pag.30).

Răscolit fiind de grotescul unei relaţii greu de suportat, poetul căuta şi scăpare la Dumnezeu. Poate în speranţa găsirii acelui colţ tihnit care să-i permită, care să-i înlesnească reîmpăcarea cu sine în- suşi: „N-a mai rămas din suflet decât salcâmul, vara./ O, dă-mi me- lanholia să-mi ruginească vorba/ cea fără de prieteni şi fără dumi- cat!” (pag.31), sau: „O, nu mai pot călca de suferinţă/ pe lutul proas- păt al figurii mele!” (pag.22), sau: „Aproape, Doamne c-am ajuns nă- uc!” (pag.37), sau: „Mi-e frică, Doamne: a trăi mai pot!/ (…)/ Am obo- sit şi-ascult numai de sânge” (pag.19), sau: „Mi-e somn pe cruce. Par- că stau în gând” (pag.55).

Copleşit de tot ce îi este dat a trăi, poetul se-nchide şi mai mult în sine, un soi ciudat de tristeţe incomensurabilă îşi înfiripă prezenţa. Poate tocmai de aceea şi conchide poetul: „Sunt cel mai singur când ajung să fiu/ adevărat ca şi copacii străzii./ Nu mă voieşti nici toam- na, când suspin/ şi, melanholic, mă închin sub vînturi?” (pag.18).