Paul Nancă, redactor-şef la revista Convingeri comuniste, iniţiatorul proiectului Cartea cea mai mică:

În perimetrul studențesc, existau două reviste centrale editate de Uniunea Studenților din România (U.A.S.C.R.), respectiv Viața studențească, săptămânal, cu perimetrul general de activitate evident accentuat politic prin forța împrejurărilor, cel puțin când era cazul, dar avea și rubrici de cultură și rubrici de divertisment, și de sport, și de reportaj, și așa mai departe, și Amfiteatru, revista literară, care avea apariție lunară, care a fost condusă în perioada respectivă de Constanța Buzea. 

La Viața Studențească, era redactor-șef Stelian Moțiu, a murit, Dumnezeu să-l ierte, și Ion Cristoiu - adjunct -, şi Mihai Tatulici, secretar general de redacție. Între numele importante lansate acolo, mi-l aduc aminte pe Cornel Nistorescu. După aia, urma eșalonul doi, revistele centrelor universitare, care, de la un moment dat încoace, printr-o decizie luată la nivel superior, şi-au preschimbat numele, trebuind să poate obligatoriu atributul de comuniste, și de aici numele de  Convingeri comuniste, Forum comunist, și așa mai departe. Mesaj comunist[1] era revista din Craiova, de exemplu. Eu am funcționat, ca să zic așa, ca redactor-șef la Convingeri Comuniste, revista Centrului Universitar din București, despre care îmi permit să spun că a fost, în ciuda numelui, o redută importantă a rezistenței culturale din anii respectivi și a inițiativelor culturale, fie şi numai pentru că acolo s-au lansat două generații de scriitori, Generația ‘80 și Generația ’90. Optzeciști erau Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, din Generația ’90, Horia Gîrbea, Cătălin Țîrlea, Grupul de la Brașov: Caius Dobrescu, Simona Popescu și Marius Oprea, coordonat de Alexandru Mușina. Au mai publicat și alte nume importante, nu numai în perimetrul literaturii, cum ar fi istoricul Bogdan Teodorescu, student pe vremea aceea, ca toți ceilalți, Varujan Vosganian, Alexandru Andrieș, care ne onora cu traduceri din Bob Dylan și din lirica universală, și mulți alții. Ăsta ar fi primul lucru esențial pe care l-am resimțit și îl resimt încă, faptul că acolo au debutat foarte mulți dintre actualii recunoscuți scriitori și nu numai. Și-o să vă întrebați „cum era posibil?”

Simona-Ioana Cucuian: - Și Stelian Tănase a debutat acolo, nu? Cu fragmente din romanul „Luxul melancoliei”...

Paul Nancă: Da, cred că da. Lucrul se întâmpla exact în perioada în care era greu spre imposibil să mai debutezi cu literatură pur și simplu, și în special cu poezie și, dincolo de faptul că s-au publicat selecții ale poeților respectivi care activau și în cenaclul istoric al Universității din Bucureşti, Universitas, condus de Mircea Martin,  pentru că debutul în volum era, repet, aproape imposibil (se făceau niște concursuri și, dacă nu faceai compromisuri politice, era foarte, foarte greu să ajungi să fii publicat), am imaginat, la un moment dat, ceea ce s-a numit Cartea Cea Mai Mică. Nu știu dacă se mai găsește prin bibliotecile publice.

S.I.C.: Nu sunt complete, cel puțin cea cu Cristi Popescu e inexistentă.

P.N.: Da, Cristi Popescu, alt nume important. Cartea Cea Mai Mică se confecționa de către cititori, prin împăturirea a patru pagini de revistă, se transforma într-o cărticică la purtător.

S.I.C.: Asta a fost ideea dumneavoastră, nu?

P.N.: Da, recunosc. Am avut ceva de furcă cu cei care dădeau  vizele, atât la ideea în sine, cât și la conținut, mai ales, pentru că era, totuși, o chestie absolut extraordinară, în contextul în care, repet, debutul era aproape imposibil și se limita la cel mult 1000 de exemplare. Noi aveam un tiraj de 10000 de exemplare. Astea 10000, prin difuzare în mediul studențesc, puteau să reprezinte o forță destul de importantă. Spuneam de vize... Ca să apară un text publicat erau necesare vreo cinci, şase vize de control și supracontrol.

S.I.C.: Vă rog să detaliaţi această procedură.

P.N.: Evident, noi ne strângeam (ne putem considera și noi o autoviză, ca să zic așa) în comitetul de redacție și înaintam materialul respectiv. Trebuia să primească viză de la Președintele Centrului Universitar București, care funcționa în aceeași clădire, la Casa Studenților, unde aveam și sediul și, apoi, Centrul Universitar de Partid - celebra tovarășă Clătici Olivia.

S.I.C.:  Deci, primul pas era de la vecini...

P.N.: Da, eram practic pe același etaj, din punctul de vedere al clădirii, pe același nivel (râde).

S.I.C.: Nu ştiu ce mai e pe la Preoteasa, aş fi vrut să văd sediul...

1. N.: (râde) Da… Nici eu n-am mai fost pe Preoteasa… Am fost la Silver Church[2]

Urma Centrul Universitar de Partid, U.A.S.C.R[3]-ul Central, unde un tovarăș de la Secția de Propagandă și Cultură trebuia să dea de asemenea o viză, și Centrul Municipal de Partid. Nu mai știu ce s-a întâmplat exact cu oamenii respectivi, ce traiectorii au avut, dar nu o să-i uit. Despre tovarășa Clătici, chiar nu mai am cunoștință. De la U.A.S.C.R. era un tovaraș care ulterior a lucrat în Ministerul de Externe și a activat în planul producției culturale. Nu cred că e neapărat nevoie să-i dau numele. De la Centrul Municipal de Partid, un domn care a fost redactor-șef la un ziar important în România în perioada post-decembristă.

Ce să mai spun, exista o efervescență literalmente în domeniul cultural scriitoricesc și poetic, în primul rând, mai ales prin cenaclul Universitas al lui Mircea Martin și cenaclul de proză al lui Ovid S. Crohmălniceanu, am un lapsus, nu mai știu cum se numea.

S.I.C.: Junimea.

P.N.: Oricum, erau cele două direcții şi, de obicei, se prelungeau sedințele de cenaclu în tot felul de alte discuții de natură nu numai culturală, ci, îndrăznesc să spun, chiar subversiv politică pentru vremurile respective. Că se întâmplau chiar în sala de cenaclu sau ulterior pe la câte o bere, pe bisericuțe, între noi, este partea a doua, dar se întâmplau.

Faptul în sine de a debuta în Cartea Cea Mai Mică a devenit un stimulent și era o concurență: cine urmează. Cred că e superfluu să-i mai numesc pe cei care au fost protagoniştii cărticelelor... Horia Gârbea, Dan Boerescu, care era și redactor-șef adjunct la revistă, Ramona Fotiade, Ștefan Damian, Cătălin Țîrlea, Daniel Bănulescu, Cristi Popescu, care a fost un vârf al generației. Lui Cristi Popescu i-am făcut și un spectacol de punere în scenă a poeziilor. A fost ce-am făcut noi la lansarea volumului, a fost o punere în scenă foarte interesantă. Pe urmă a fost un spectacol care s-a ținut de câteva ori la Teatrul Giulești, asta după '90 încoace şi povestea cu teatru în tramvai[4]. Încă admite interpretări de tot felul, și literare, și scenice, opera lui Cristi. Este o operă deschisă.

Ar mai fi de zis că erau tot felul de întâmplări amuzante cu vizele, că se cramponau în cuvinte și nu realizau ceea ce era literalmente subversiv - cei de la cenzură, că cenzură era, până la urmă. La un moment dat, pentru că strânsesem un dosar destul de impresionant de materiale refuzate,  mă bătea gândul să scot un volum cu texte respinse de cenzură.

În schimb, nu sesizau, repet, lucrurile care puteau fi realmente subversive pentru ei. Noi mai făceam și haz de necaz, că aveam, de exemplu, o rubrică numită Ultima Secundă, care era chiar pe ultima pagină a revistei, și ne întreceam în spirite, să zic așa - ce să mai scornim, ce fitil să mai băgăm. Am dat, de exemplu, în ultimii ani de comunism, când căzuse Zidul Berlinului și au avut loc celelalte transformări prin Polonia și așa mai departe, am dat Ultima Secundă: „Știrea pe care o așteptăm cu toții nu a venit încă.” Și-a trecut... n-au sesizat nimic periculos sau interpretabil în chestia asta. Era limpede la ce ştire ne gândeam toți.

Sau ce artificii mai făceam? Făceam suplimente de vacanță, pentru că revista trebuia fatalmente să se vândă. Un fel de autoîntreținere, autofinantare, ni se cerea.

S.I.C.: Autogestionare...

P.N.: Da. Exact. Și-atunci, fiind destul de greu să vinzi o revistă care se numea „Convingeri Comuniste”, indiferent că înăuntru era leopardul, totuşi, pe primele pagini trebuia să scrii declarații de susținere și adeziune și așa mai departe, pe care le secretam mai mult sau mai puțin amuzându-ne și inventam studenți care declară și așa mai departe. Făceam suplimente de vacanță, care se numeau chiar „Vacanța”, și care aveau conținut de genul magazinistic: cu informații din muzică, cu sport, cu umor – în limita decenței – și nu ne apucam să scriem chiar bancurile politice în interior (râde). Şi asta era revista Convingeri Comuniste, care avea de obicei 16 pagini, și alte 16 pagini în interior, care se numeau Vacanța și aveau o copertă „cumsecade”, cu imagini de vacanță sau cu o fată frumoasă sau cu un băiat frumos ș.a.m.d. Și ele apăreau așa, veneau așa din tipografie, după care le scoteam, le inversam, în aşa fel încât apărea pe prima pagina VACANŢA și se puteau vinde. Le vindeam chiar noi. Mergeam prin tabere sau chiar la metrou și ne amuzam, se vindeau pe plajă, la Costinești și Vama Veche ș.a.m.d. A fost - și cu lucrurile serioase, și cu lucrurile astea cu tentă de amuzament - a fost modul nostru de rezistență într-o perioadă în care aveai de ales între a nu face nimic sau a face ce se poate face, dar să faci ceva, să întreții ideea de cultură și spiritul viu al oamenilor în general. Și-am ales asta... Nu o să știm niciodată cât i-am păcălit pe cenzorii noștri și cât eram lăsați... asta rămâne o enigmă și în privința grupurilor de umor studențesc, celebrul Divertis, de exemplu, care activa bine merci, celebrele cântece ale lui Alexandru Andrieș, care s-au regăsit ulterior pe albumul Interzis[5]. Se cântau bine merci în spectacolele exclusiv studențești.

S.I.C.  Cred că studenţii aveau, totuși, o mai mare libertate în tot ce produceau.

P.N. Era o libertate care, repet, nu o să știm niciodată cât a fost de câștigată de noi și cât a fost permisă de sistem ca să ne țină într-un timp în care totul se închidea la ora 10 seara, începând de la programele televiziunii (care durau 2 ore, de la 8 la 10) și terminând cu restaurantele, noțiunea de club de noapte nu exista. Cluburile studențești funcționau până târziu. Îmi pun întrebarea, după atâta timp, dacă nu cumva era cu voia Împarăției chestia asta, ca să ne țină adunați acolo, să nu ne ducem să facem alte trăznăi posibile.

S.I.C.: Era și o protecție a lui Nicu Ceaușescu, parcă el era la U.T.C., nu?

P.N.: Da, era Şeful U.T.C., prim-secretar al Comitetului Central al U.T.C. și, într-adevăr, întrucât era tânăr și un spirit libertin, a permis niște lucruri, libertatea asta, pe care o aveau studenții față de alte clase sociale din România timpului respectiv, era extinsă până la nivelul unei întregi stațiuni, cum era Costineștiul, ca să nu mai spun de celelalte tabere de munte Izvorul Mureșului, Pârâul Rece și alte câteva, unde se întâmplau, repet, spectacole, festivaluri, discotecile, care erau și ele prohibite, în fapt, în restul perimetrului național. Chiar au fost utilate niște cluburi, discoteci, cum vreți să le spuneți, din fondurile UTC-ului, la Costinești și în celelalte stațiuni, și erau utilate la nivel bun pentru vremea respectivă. Andrei Partoș funcționa, de pildă, ca DJ la unul din cluburi, la Vox Maris, și primea, în urma contractului care s-a făcut pentru discotecă, primea muzică săptămânal, primea discuri din străinătate. Deci se putea...

S.I.C.: Da, asta era, totuşi, o mică-mare boemie, adică, dacă ne gândim că n-aveau prea multe opţiuni...

1. N.: Da, în contextul general de austeritate a fost ceva, cum a fost ceva și un alt reper (pe care nu știu cât l-au amintit ceilalți cu care ai mai vorbit), în primul rând pentru studenți, pentru elevi și studenți, îl reprezentau Biblioteca Americană și Biblioteca Franceză - actualul Institut Cultural Francez, unde ne duceam ca în niște oaze, efectiv, ne duceam și împrumutam cărți, împrumutam discuri, se făceau audiții, spectacole... Nu ne păsa efectiv dacă suntem sau nu suntem supravegheați, fotografiați, înregistrați, filmați, ne duceam, pentru că aveam nevoie de chestia asta și luam cărți și le copiam pe unde puteam, la puținele xeroxuri, care și alea erau controlate, supravegheate, le multiplicam.

S.I.C.: Practic, cum ați..., adică bănuiesc că opțiunea asta de a lucra într-o redacție la ora aia era o mare șansă, pentru că alte universuri nu prea existau, decât să primești o repartiție, nu știu pe unde, nu? Ca student, ca absolvent...

P.N.: Da, e adevărat, de cele mai multe ori promovai direct pe linia respectivă  şi ăsta era un alt stimulent, că puteai să debutezi în revista Universității, să promovezi în revista Centrului Universitar, după aia să fii luat în calcul pentru revista națională, Viața studențească. Sigur că nu era din punct de vedere material nu știu ce mare confort, pentru că salariile erau toate mici, dar era altceva decât să te duci să fii profesor la Fundul Bârgăului, mai ales că politica de repartiție era destul de ciudată, sau aparent ciudată...nu e momentul să discutăm asta acum...

S.I.C.: Practic, în primul rând, cum ați ajuns să fiți redactor-șef? Treptat, sau din prima, sau...?

P.N.: Nu. A fost un circuit, eu n-am terminat facultatea la zi, n-am avut șansa asta sau poate că am avut șansa să nu termin facultatea la zi, pentru că, mă rog, m-am căsătorit, trebuia să întrețin o familie, trebuia să lucrez, și am renunțat și am trecut la fără frecvență, deși fără frecvența presupunea să faci cu un an mai mult, și atunci am dat examenele din 2 ani într-un an, ca să termin odată cu colegii mei. Asta a fost mica aventură... (Râde autironic) Am lucrat ulterior în sistemul a ceea ce se numea, la un moment dat, Biroul de Turism pentru Tineret – B.T.T. – care se ocupa cu exact de ce pomenisem mai devreme. De exemplu, am făcut, la Costinești, un festival de rock, un festival de jazz, Serbările Mării, Serbările Zăpezii pe la munte. Se făceau activități de genul ăsta și de ele mă ocupam, la nivel central. La un moment dat, o rudă de-a mea a plecat în străinătate și s-a  considerat că sunt incompatibil cu o funcție la nivel central, având rude în străinătate, și-am fost trimis pe postul care se numea instructor cultural la Casa Studenților, unde ar fi trebuit să fac același gen de evenimente, de spectacole, ș.a.m.d., dar la un nivel mai marginalizat decât pentru Costinești,  la nivelul național. Și faptul că avusesem colaborări destul de serioase și consistente cu Viața studențească a determinat numirea mea ca redactor-șef. Redactorul-șef al revistelor studențești ale Centrelor Universitare era angajat al Centrului Universitar, nu era student. Și își făceau comitet din studenții remarcați în jurnalistică - era un întreg sistem de debut, mă refer nu numai la debutul literar, de debut ca ziarist. Întâi și întâi, adunai știrulețe și le propuneai, puteai să vii după aceea cu o propunere de cronică literară, sau cronică de film, sau cronică de teatru, sau să te apuci să faci reportaje. Nistorescu s-a remarcat ca reporter, de exemplu, și rămâne (dincolo de alte lucruri) unul din reperele reportajului românesc, fără niciun fel de dubiu.

El își făcuse o echipă (din care un timp am făcut parte, ca să zic așa, aveam colaborări constante), își făcuse o echipă la Viața Studențească, de studenți, la zi sau la fără frecvență, sau la seral, cu care chiar se publicau niște lucruri foarte interesante, pentru vremea respectivă cel puțin, și cred că ar fi interesant de adunat în volum și acuma, dacă ar sta cineva să re-lectureze ce s-a publicat și să le cearnă puțin.

S.I.C.: Cred că dl. Nistorescu își face propria editare de cărți despre...

P.N.: Da, dar nu mă refer numai la el, la ce se publica în general... În fiecare săptămână apăreau 2, 3, 5 reportaje, anchete care se făceau la modul foarte serios, făcând teren ș.a.m.d.

1. I.C.: Profesionist...
2. N.: Da. Era o școală de ziaristică acolo și s-a văzut chestia asta ulterior, cum fiecare și-a urmat destinul și...

S.I.C.: Ce însemna salariul? Erați plătit altfel față de ceilalți colegi, sau...? Ați zis că redactorul-șef era angajat, angajamentul ăsta însemna să semnați și un angajament de adeziune ideologică sau nu neapărat?

P.N.: Nu neapărat, a fost o chestie foarte ciudată, că eu am fost (iarăși, nu poţi să știi cât cu voie și cât prin nebăgare de seamă) redactor-șef la revista care se chema Convingeri Comuniste, dar nu eram membru de partid. Deci nu era vorba de un angajament sau așa ceva, cel puțin nu a fost în cazul meu, și cred că nici în cazurile precedente ale celor care au mai făcut chestia asta. Pentru mine, a fost o experiență importantă timpul pe care l-am petrecut atunci și oamenii pe care i-am cunoscut și cu care am și continuat, cu unii dintre ei, de altfel, și după ‘90, când, probabil a mai zis şi Dan Boerescu, când am înființat săptămânalul Phoenix, unde eram asociat cu el, cu Horia Gârbea, cu Bogdan Teodorescu, cu Dana Cristescu și cu Dan Ioanițescu – desenator, grafician...Nu ştiu el ce-a mai făcut ulterior... Dar sărim din subiect (râde).

S.I.C.: Nu chiar, fiindcă e important cum s-au dezvoltat toate aceste abilități ulterior... Dvs. clar aveați această pasiune pentru muzică...

P.N.: Da, era dublă pasiunea respectivă, că era vorba și de ziaristică și, din ’90 până în ’95, asta am făcut, am editat săptămânalul acesta, Phoenix, care, ar fi interesant și asta de văzut, dacă mai există prin biblioteci... că noi trimiteam exemplare, că legea spunea că trebuie să trimiți exemplare la Bibliotecile centrale. Am și preluat din idei, din rubrici, asta cu Ultima secundă, de exemplu. După cum am publicat şi cărţi...mai mari decât „Cartea cea mai mică”. (râde)

S.I.C.: Am găsit Arhiva Ars Amatoria pe ultima pagină a Convingerilor comuniste și voiam să vă întreb de asta...

P.N.: Ars Amatoria e din aceeași categorie despre care ziceam mai devreme, cu Divertis şi cu Andrieș, care avea niște texte destul de subversive. Erau publicabile doar fragmente... Uite, mai semna Mihai Hristu, care e actual critic de jazz, nici nu ştiu dacă mai e prin ţară...Dincolo de copiii din redacţie, aveam şi colaboratori, pur şi simplu. „D.J.”-ul eram eu, responsabil cu coordonata de muzică. Uite, Dan Tinca, pe ăsta-l uitasem, zilele trecute chiar m-a căutat pe facebook...Aveam şi Ultimul minut şi Ultima secundă. La Ultimul minut, am băgat secvenţe din Colinde, colinde a lui Mihai Eminescu, care era o chestie cvasi-interzisă şi la Ultima secundă, am lăsat La Mulţi Ani!

S.I.C.:  Ar mai fi problema pseudonimelor...Cum se semnau?

P.N.: Da, existau și din rațiunea unui mic interes economic financiar. Se utilizau pseudonime, pentru că se și plăteau articolele. La Viața Studențească, de exemplu, nu numai ziariştii angajaţi, dar chiar studenții erau plătiți pentru ceea ce scriau și se făceau niște plăți lunare și „articolul” era încadrat: eseu, reportaj, știre, cronică literară, ș.a.m.d.

S.I.C.: La fel, după numărul de caractere era și atunci?

P.N.: După titluri. Și aici se făcea artificiul - că dacă redactorul-șef voia să te plătească pe tine, student, mai bine, te punea să mai dai niște subtitluri și îți făcea dintr-un text – o pagină de revistă – îți făcea cinci materiale. Se plătea binișor, deci putea un student harnic să câștige nivelul unui salariu, din scris. Nu știu cum se mai plătesc acuma, dacă se mai plătesc colaborări sau...

S.I.C..: Despre semnătura cu iniţiale, pseudonim și anonimat ce îmi puteţi spune?

 P.N.: Erau cel puțin două aspecte ale problemei, unul – acesta, economic, că scriai mai multe articole și era dubios să aibă aceeași semnătură și atunci se mai inventau niște nume pur și simplu sau, în ultimă instanță, nume importante actuale și trecute prezente și viitoare, vorba aia, din ziaristică, erau obligați să scrie și texte de natură politică pe care nu le semnau, se inventau nume pur și simplu, dar textele erau scrise în redacție de respectivii ziariști. Eu am semnat cu numele de fată al mamei mele... (râde) Primele poezii, de exemplu, pe care i le-am trimis Constanței Buzea, erau semnate Combiescu, Constanța Buzea avea și rubrica de Poșta redacției unde își trimiteau debutanții... A apărut o poezie de a mea în Amfiteatru... cu numele Paul Combiescu... Debutul meu în presă – în presa centrală vorbesc, la Viața Studențească – a fost cu cronica unui spectacol care a apărut sub altă semnatură. Ceea ce facem acum pe calculator se făcea la niște mașini care se numeau linotipuri, care îți culegeau (de aia se zice „culegem” textul) literele din plumb, literă cu literă, se puneau una lângă alta și se făcea un cuvânt, pe urmă plăcile alea de plumb se imprimau pe hârtie – pe matriță. Exista semnatura titularului de rubrică, care nu se mai culegea, se păstra și se reutiliza. Deși era textul meu, a rămas cu semnătura titularului de rubrică, cel care scria de obicei rubrica  de spectacol. Tatulici a fost cel care m-a publicat – Mihai Tatulici. Era pe vremea aia secretar general de redacție la Viața Studențească, deci el răspundea de conținut. Ultima dată când am auzit de el era redactor-șef la Realitatea TV, acum nu mai e. S-a pensionat, cred...

S.I.C. : Nu cred că s-a pensionat, cred că și-a dezvoltat rețele proprii, nu știu ce a făcut, dar el era la Alma Mater, în Iaşi, de acolo l-au adus. L-au racolat... Ce era mai bun în țară, spuma, venea la București. Din Cluj, au venit cei trei cu care s-a făcut Ars Amatoria, școliți de Vartic, domnul Vartic.

P.N.: La Cluj era o revistă literară foarte bună, Echinox...Funcționam în paralel și într-un fel concurențial, până la urmă... benefic. În primul rând, erau revistele din București, Cluj, Iași și Timișoara, cam astea erau cele care contau. Ne concuram noi între noi, noi știam de concurență, de fapt... Nu știu cât era de publică treaba, dar era frumos.

S.I.C.: La Iași, practic s-au format și s-au importat din nou la București tot felul de ziariști. Până la urmă, cea mai bună școală de presă ar fi fost la Opinia Studențească. De acolo s-au produs...

P.N.: Da, au fost, Opinia erau celebri pentru partea de reportaj-anchetă și au fost atrași spre București .

S.I.C.: Voiam să mai întreb atât: singurul nucleu literar de bază era cenaclul Universitas, practic trebuie gândit în tandem, nu?

P.N.: Da, deci a fost, ăsta e cuvântul, a fost un tandem.

S.I.C.:  Tot ce se întâmpla acolo, se publica la dumneavoastră...

P.N.: Exact, exact. Nu funcționam noi strict după criteriile noastre subiective, literatura publicată era deja trecută prin filtrul cenaclului în general, și în particular al lui Mircea Martin, care coordona și era garantul calității, ca să zic așa. Și pentru el sunt convins că a fost o bucurie faptul că a fost posibil să existe Cărticica aia, noi așa îi ziceam, Cărticica.

S.I.C.: El a și coordonat un volum consistent: „Universitas. A fost odată un cenaclu...”, apărut în 2008, la Editura MNLR.

P.N.: Da, da...Eram cumva toți copiii lui, să-și vadă toți copiii că-și materializează creațiile cât de cât, în ceva, cred că e un sentiment interesant. Important este să se fi înțeles aspectul esențial al problemei, că, sub o pălarie pe care eram obligați să o purtăm, se întâmplau lucrurile care se întâmplau...atât de natură strict literară, mai larg culturală, dar și de divertisment, până la urmă...

S.I.C.: Voiam să vă mai întreb dacă textele astea aniversare erați obligat, în calitate de redactor-șef, să le scrieți?

P.N: Eram toți obligați să semnăm așa ceva, la zile naționale, la Congresul partidului...în felul ăsta a apărut și Cărticica lui Bușegescu... ca să existe ceva...și la el a trebuit să facem invers...să cenzurăm noi excesele! Un fel de echilibristică era făcută de noi toți, ca să putem împăca și capra, și varza, și lupul...

S.I.C.: Deci, dvs. ați fost la Olivia Clătici și a fost posibilă publicarea lui Cristi Popescu? Dl. Dan Silviu Boerescu a spus că el s-a dus, împreună cu un băiat pe care l-a pus să ia un buchet de flori.

P.N.: E o istorie aproape anecdotică. Dan e un tip senzațional. Întotdeauna a avut tentativă de leadership, care i s-a și împlinit până la urmă, la PLAYBOY şi nu numai. Cu el și cu Horia Gîrbea am fost cei mai buni tovarăși în chestia asta, aventura asta...Cu el lucram cel mai mult şi lucram de toate...că faceam şi corectura, şi tot ce ţine de facerea unei reviste, care se făcea în condiţii mult mai rudimentare decât astăzi. Trebuia, de exemplu, că n-aveai posibilitatea să măreşti corpul de literă, cum ai acuma, dintr-o tastă pe calculator, să-l faci mai mare sau mai mic şi să umpli un spaţiu...mai era nevoie de 5 rînduri de scris...cine le scrie? ...Dan sau Horia, indiferent al cui era textul de fapt, şi indiferent dacă era reportaj, anchetă, cronică, ştire, sport, orice, că trebuia să umpli, atunci, gaura respectivă din pagină.

 

[1] 1973, Craiova: apare Mesaj comunist. Organ al Consiliului UASC Craiova; 1989, Craiova: apare Grai studenţesc. Ziar al Comitetului revoluţionar de organizare a mişcării studenţeşti democratice din Craiova. Redactori: Mircea Liviu Goga, Cristian Popescu, Octavian Dobrişan.

[2] The Silver Church Club, Calea Plevnei 61, București

[3] Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România

[4] Spectacol de teatru Un tramvai numit Popescu, regia Gavriil Pinte. Un tramvai numit Popescu (apărut în ediţie bilingvă la Editura Cartea Românească, Traducere în limba engleză de Adrian Solomon, Prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, 2007) reprezintă scenariul realizat de către Gavriil Pinte, după opera antumă şi postumă a lui Cristian Popescu, pentru un spectacol de teatru comunitar, producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, în colaborare cu ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti, cu sprijinul RATB, a cărui premieră a avut loc pe 14 noiembrie 2004 (o variantă modificată a spectacolului, Un tramvai numit Popescu 2 a avut premiera în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, în mai 2006).

În 2005, spectacolul a participat la Festivalul de Teatru Underground Arad – materialul filmat şi redactat de mine se află la regizorul Gavriil Pinte.

[5] Acest album reuneşte piese compuse şi înregistrate înainte de 1989, perioada în care cenzura comunistă împiedica apariţia unor materiale de tipul celor adunate pe LP-ul discutat. După cum scrie autorul pe coperta a doua, înregistrarile provin din surse „underground”, fie din concert fie din „sesiuni de studiou” mai mult sau mai puţin oficiale, unele dintre ele fiind mono, altele înglobând imperfecţiuni „deranjabile”. Ceea ce contează este curajul artistului de a fi gândit, compus, cântat şi chiar înregistrat piese subversive, care în acea perioadă reprezentau foarte mult pentru publicul căruia îi erau adresate. La acest capitol, Andrieş este, din pacate, dacă nu singurul, cel puţin printre puţinii care s-au manifestat în direcţia menţionată. Toată lumea înţelegea mesajul şi „sistemul criptic” al satirelor politice semnate de Andrieş.

Paul Nancă, managerul Fundaţiei Culturale Phoenix. „Începutul carierei mele coincide, oarecum, cu începuturile muzicii pop-folk-rock-jazz din Romania, mai precis cu vremurile celui mai crunt underground din perioada comunistă. Înclinaţiile mi-au devenit vizi¬bi¬le încă de prin anii gimnaziului, când eram activ în zona «serbarilor», «re¬uniunilor» şi «ceaiurilor dan¬san¬te», atât cât erau tolerate sau scapate de sub control aceste manifestari «de¬ca¬dente» ale «propagandei imperia¬liste». Din ce în ce mai activ, am fost în perioada liceului şi a studenţiei, când am început şi să am colaborari constante şi în presă (aveam rubrici mu¬zi¬cale săptamanale sau periodice la Viata Studenţească şi Scînteia Ti¬ne¬re¬tului) şi când am luat şi primele con¬tacte cu muzicieni importanţi (Johnny Raducanu, Dan Andrei Aldea, Liviu Tudan, Mircea Florian s.a.). Nici angajarea mea «în câmpul muncii» nu m-a potolit, aşa că am în¬ceput în paralel să lucrez, mai mult sau mai puţin voluntar, la organizarea unor evenimente majore de sub egida BTT (Biroul de Turism pentru Tineret): Serbările Mării, Serbările Zăpezii, Festivalul de Jazz, reuşind chiar primul (şi singurul, din pacate) Fes¬tival Rock la Costineşti, care chiar s-a chemat «rock» – culmea sacrile¬gi¬u¬lui, pe vremea aceea (1982), şi mul¬te turnee cu artişti de folk şi rock (Compact, Holograf, Iris, Roşu şi Negru, Mircea Vintilă, Doru Stăn¬cu¬lescu, Zoia Alecu etc. etc.), mascate sub generice «mobilizatoare», pentru a fi acceptate de «conducerea su¬pe¬ri¬oară de partid». În paralel cu abilităţti pe care nici eu nu mi le-aş fi bănuit, am reuşit să promovez, în revista studenţilor din Bucureşti, literatura generaţiei ’90, prin colecţia «Cartea cea mai mica», debut mascat al celor  mai mulţi autori de valoare din ultimii ani ai comunismului. În decembrie 1989, am ho¬tă¬rât, împreună cu câţiva dintre aceşti pri¬e¬teni la fel de «nebuni» (Dan Silviu Boerescu, Horia Gârbea, Bogdan Teodorescu şi Dan Ioaniţescu) să în¬fiin¬ţăm una dintre primele pu¬blicaţii cu adevărat independente din Romania – săptamanalul Phoenix, care a rezistat cu tiraje în jur de 100.000 de exemplare până în 1995. Debutul în industria muzicală propriu-zisă a constat în intermedierea apariţiei primului album Pasarea Colibri (ai cărei membri îmi erau apropiaţi), album editat de «East & Art», casa de producţie condusă de polonezul Robert Czepjela, având un rol în debutul multor artişti ro¬mâni care au făcut istorie ulterior (Timpuri Noi, Sarmalele Reci, Şuie Paparude, B.U.G. Mafia etc.). Primul ar¬tist cu care am semnat contract de ma¬nagement a fost Mircea Rusu, de care mă leagă nenumărate amintiri. Au urmat, în ordine aleatorie: Vali Sterian, Narcisa Suciu, Paula Seling, Ada Milea, Analia Selis, Alexandrina Hristov s.a. La capitolul realizări de care sunt mândru includ – la limita paradoxului, faptul că i-am îndrumat către destinaţii mai adecvate profilului lor muzical pe: Genius, O-zone sau Andre. În schimb, am fost şi sunt incantat ca am lucrat (în unele cazuri, în regim de exclusivitate pentru România) spectacole cu: Tori Amos, Joan Baez, Patricia Kaas, Suzanne Vega, Buena Vista Social Club, Uriah Heep, Megadeth, Faithless, Al Bano, Toto Cutugno, Juanes şi mulţi, mulţi alţii. Printre numele cele mai mari, citez cu bucurie pe: Jean Michel Jarre, Beyonce sau Black Eyed Peas. De unii dintre ei îndrăznesc să spun că mă leagă chiar o adevarată prietenie. E o mare împlinire că am lucrat cu aceşti artişti uriaşi şi oameni ade¬vă¬raţi. Cu unii sau cu alţii, cu ei am pro¬iecte importante pentru viitorul cât mai apropiat. Dar cea mai mare re¬a¬li¬zare şi cea mai importantă încă do¬rinţă pentru viitor poartă acelaşi nu¬me: Paula Seling. Realizare - nu cred că mai este cazul să spun de ce. O pro¬bează întreaga sa activitate de când am cunoscut-o, în urmă cu 15 ani, şi până acum. Dorinţă pentru viitor, pentru că este întotdeauna loc pentru mai mult şi mai bine. Paula merită o şi mai mare (re)cunoaştere internaţională, pe măsura dotărilor sale, într-adevăr exceptionale.”  (Jurnalul Naţional, 02 Feb 2012, http://jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-paul-nanca-603213.html) .