Ion Cristoiu [I.C.]: UASCR-ul funcţiona cum funcţionau şi alte instituţii, organizaţii ale sistemului ceauşist, cum ar fi Comitetul Central al PCR pentru Scânteia, conducerea Frontului Unităţii Socialiste pentru România Liberă sau pentru Scânteia Tineretului – CC al UTC, în calitate de patroni şi editori. Principiile de funcţionare nu difereau cu nimic de principiile de funcţionare ale presei mogulizate în România ultimilor ani. Locul „mogulului” de astăzi care finanţează o publicaţie falimentară din punct de vedere, sigur, comercial, îl ţinea, la vremea respectivă, în cazul revistelor studenţeşti, UASCR-ul.

UASCR-ul însă avea, era patronul, editorul Vieţii Studenţeşti şi revistei Amfiteatru, celor două reviste, iar pe plan local, editorul – editorul fiind cel care dădea banii şi comanda editorială – erau totuşi Comitetele, Consiliile UASCR pe centrele universitare respective. Exista sigur, la nivel de UASCR, o coordonare a acestor reviste studenţeşti de către secţia de propagandă şi presă a UASCR, a Consiliului UASCR de la nivel central, dar coordonarea directă şi finanţare de la buget erau în patronajul, în subordinea Consiliilor Locale, deci Consiliilor pe centrele universitare. Ele finanţau aceste reviste care, sigur, nu erau pe profit, se făcea un buget, un plan de cheltuieli dar şi de pierderi prin bugetul anual, şi aceste Consilii pe centre universitare, de fapt din punct de vedere statutar direcţiile, secţiile de propagandă şi agitaţie însă, în realitate, preşedintele pe centru universitar era cel care coordona aceste reviste studenţeşti. Ele erau foarte importante în structura de îndrumare a studenţilor şi tineretului de către partid, încât responsabilitatea până la urmă era a preşedintelui pe centrul universitar şi, în cele mai multe cazuri, chiar a celor de la Comitetele Judeţene UTC. Deci, revistele studenţeşti , pe plan local – mă refer la centrele universitare – erau foarte importante pentru un control bun politic al partidului.

S.I.C. Câteva nume de preşedinţi, de factori decizionali la vremea aceea, pentru…

I.C.: Nu ştiu, nu mai ţin minte…

S.I.C.: Vasile Bostan…

I.C.: Nu mai ţin minte. Trebuie văzut în arhive… De fapt, repet, nu preşedinţii consiliilor, comitetelor UASCR la nivel de centru universitar răspundeau. Se ajungea cu responsabilitatea uneori chiar şi până la Comitetul Judeţean de Partid. Pentru că, repet, studenţimea era, mai ales după 1968, după mişcările studenţeşti din vest, era considerată o categorie socio-profesională de primă importanţă pentru partid, mult mai importantă – studenţimea – chiar decât muncitorimea. Erau tineri, erau studenţi, şi partidul avea, cel puţin prin anii ’80, o politică specială a studenţilor. Şi atunci revistele studenţeşti, care sunt înfiinţate în cadrul procesului de liberalizare a regimului de către Nicolae Ceauşescu, erau în atenţia chiar şi a partidului de pe plan local, nu numai a consiliilor pe centre universitare.

S.I.C.: Puteţi să-mi vorbiţi despre ierarhie, criteriile ascunse pe traseul publicaţie – revistă, ziar – tipografie – centru?

I.C.: Era, ca şi alte publicaţii, ca şi cele editate ale partidului – nu atât Scânteia, Scânteia avea un statut aparte, - să spunem Viaţa Studenţească, Amfiteatru pentru studenţi, Scânteia Tineretului pentru tineretul utecist, era o cenzură oficială, a fost un timp. După asta, Ceauşescu a introdus autocenzura, deci cenzura oficială, cenzura administrativă cum ar fi, care nu era şi înainte de desfiinţare lipsită de orice eficienţă ecologică, pentru că cenzorul era un funcţionar care avea o listă de termeni, de teme. Controlul, cenzura adevărată dar şi mai inteligentă era dată, în cazul revistelor studenţeşti, într-o primă fază, de către secretarul cu propaganda şi presă pe centru universitar, deci el era cel care numea redactorul şef sau impunea, el ce care căruia i se prezentau sumarele, articolele, deci indiferent de cenzură, şi sigur că dacă era vorba de un scandal, de o acţiune mai deosebită, intervenea Comitetul Judeţean al UTC. Deci, întotdeauna era foarte important un dublu control. Dar, repet, la înfiinţare, aceste reviste – ştiu din experienţă, Echinox-ul la care am şi fost în ’78 redactor şef – aceste reviste înfiinţate tocmai pentru a mai liberaliza politica studenţimii nu erau chiar atât de strict controlate. Sigur, nici redactorul şef şi nici redacţia nu se apucau să publice, să scrie articole împotriva lui Ceauşescu sau împotriva comunismului ca sistem. Dar, din multe puncte de vedere, articolele nu erau at de aspru cenzurate ca la ziarele centrale.

S.I.C.: Asta dumneavoastră hotărâţi. Dar vă iau prea mult timp. M-ar interesa foarte mult… majoritatea care au răspuns la interviuri au vorbit despre atmosfera… ce au însemnat anii studenţiei pentru dumneavoastră.

I.C.: Nu ştiu ce au vorbit ceilalţi, eu am avut marele noroc că am făcut facultatea de filozofie la Cluj, în perioada de maxim liberalism a lui Nicolae Ceauşescu. Eu consider că perioada ’65‚ ’66 –’71 – eu am terminat facultatea în ‚’71, exact când au venit tezele din iulie – a fost o perioadă în care Ceauşescu întrecea chiar şi primăvara de la Praga. Inclusiv aceste reviste studenţeşti, începuse să se introducă elemente chiar de mică publicitate capitalistă, se descentralizase activitatea, se renunţase la cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej, conducerea partidului era colectivă… sigur că a venit 1971 – dar este o altă poveste. Deci, eu am făcut facultatea la Cluj. Clujul era considerat – nu ştiu cum e acum – dar era considerat un fel de oraş mult mai occidental decât Bucureştiul. Studenţimea clujeană era, printr-o raportare, aşa cum era considerat Leningradul faţă de Moscova. Deci eu ştiu Leningradul, Petrogradul de astăzi, era oraşul modern, european, proeuropean, liberal, şi Moscova era oraşul nomenclaturii. Şi în anii lui Ceauşescu de liberalism, Clujul era considerat un oraş mai modern, mai european, mai proeuropean, pe lângă faptul că era un oraş ardelean faţă de „metişii” de la Bucureşti. Am făcut facultatea, am avut – de exemplu la istoria filozofiei pe T.D. Roşca, unul din ultimii filozofi interbelici din viaţă. Ca să vă dau un exemplu de modernitatea perioadei, în anul III am făcut un curs special de cercetare sociologică pe teren – pentru prima dată s-a introdus în România, dar la Cluj, cercetarea de teren. Cursul era făcut de Achim Mihu, pe care Ceauşescu îl trimisese în America special să înveţe sondaje sociologice. Deci, am prins o perioadă, în materie de studenţie, perioada maximului liberalism. Atunci s-a înfiinţat şi Echinoxul, era redacţia Vieţii Studenţeşti – eu am fost şi şeful redacţiei Vieţii Studenţeşti. Sigur, acuma dacă ne raportăm la ceea ce se consideră slăbiciunile sistemului comunism, în interiorul acestor hotare care se lărgiseră urieşeşte, eu nu m-am simţit deloc nici cenzurat, nici… repet, în interior. Nu mă gândeam, nici nu mi-a trecut prin cap că în ’89 regimul comunist ar putea să cadă. Este foarte important, noi cei care am lucrat în perioada anterioară, noi am considerat, singura noastră bătălie pe care o duceam de dimineaţa până seara era de a face sistemul cât mai liberal, adică cât mai respirabil. Nimeni nu gândea că acest sistem comunist se va prăbuşi şi trebuie să luptăm de pe poziţiile capitaliste. Deci, din acest punct de vedere, revistele studenţeşti fac parte dintr-un climat ieşit din comun. Şi vă dau un singur exemplu. Facultatea de filozofie, în anul meu, erau doisprezece inşi. Atât. Doi erau la secţia maghiară şi zece erau la secţia română. Facultatea de filozofie, în consiliul pe facultatea de filozofie – numai consiliul – preşedinte era Andrei Marga, a organizat la Cluj, în 1968 cred, un colocviu național „Omul în lumea contemporană”, în care, despre relatarea acestui simpozion organizat de facultatea de filozofie, a beneficiat de pagini întregi în Scânteia. Deci vă imaginaţi câtă importanţă se acorda mişcării studenţeşti şi n-o să uit că au fost şi intervenţii – date şi în Scânteia – care criticau, mă rog, sistemul comunist, şi au fost desigur şi intervenţii ale unor profesori care au spus (…) deci se ajunsese până acolo încât un simpozion, o manifestare organizată de nişte studenţi – era până la urmă un consiliu pe o facultate – să devină un eveniment la nivelul întregii ţări. Cam asta era atmosfera.

S.I.C.: Care era cenaclul pe care-l frecventaţi – nu ştiu dacă aveaţi timp – sau îl preferaţi? Cred că Amfiteatru era atunci, nu?

I.C.: Nu. Deci eu la Cluj am… facultatea de filozofie era într-un conflict cu facultatea de filologie, un conflict profesional. Cenaclul era la facultatea de filologie, cenaclul Echinox, condus de Eugen Uricariu eu am citit una din proze acolo, fiind adversari m-au cam desfiinţat. Dar … cred că o singură dată, sau de două ori am fost la cenaclu. Dar cenaclul din Cluj era cenaclul Echinox. Amfiteatru a venit în 1972. Deci nu … Amfiteatru nu mai ţin minte dacă avea sau nu un cenaclu. Bănuiesc că avea la nivel central, dar eu vorbesc de cenaclul revistei Echinox. Era revistă şi era şi cenaclu. Erau şi alte cenacluri – ale facultăţii de drept, cred că şi ai noştri, la filozofie, aveau – dar adevăratul cenaclu literal era al revistei Echinox, echinoxiştii.

S.I.C.: Şi aici în Bucureşti, aţi avut contacte cu cenaclurile? Sau cu grupările…

I.C.: Nu, eu nu. E complicat. Erau mai multe perioade, eu am venit în 1972, după ce am fost un an asistent la Cluj, am venit redactor simplu la Viaţa Studenţească, în 1974 s-a întinerit conducerea şi am devenit redactor şef adjunct, deci la 26 de ani dacă mai ţin minte – m-am născut în 1948 – foarte tânăr, şi noi n-am frecventat Cenaclul de luni, nu eram studenţi. Eram redactor, redactor şef adjunct şi la Amfiteatru,  şi am sprijinit însă, Cenaclul de Luni, am publicat… când am ajuns în ’80 la Scânteia Tineretului şi am făcut SLAST-ul – Suplimentul Literar Artistic la Scânteia Tineretului –, atunci au fost publicaţi mulţi în revistă, şi Traian Coşovei, şi Mircea Cărtărescu cu poezii, dar eu nu am frecventat. În general nu frecventam, nici măcar ca student cenaclurile literale, mi se părea o pierdere de vreme.

S.I.C.: Când aţi început să publicaţi cronică şi recenzie de carte în presa studenţească?

I.C.: Eu n-am publicat, v-am spus. Eu am debutat cu un fel de jurnal la Viaţa Studenţească, nu mai ţin minte – cred că în ’67 – am devenit apoi şef de subredacţie şi am făcut gazetărie, iar proză am publicat, am debutat cu proză în Luceafărul, am trimis un articol, o proză, la poşta redacţiei lui Fănuş Neagu, nu cu numele Cristoiu, aveam un pseudonim – Ion Sireteanu – şi, fără să ştie cine e, Fănuş Neagu m-a publicat – a fost pentru mine era un mare succes, pentru că o pagină întreagă din revista Luceafărul să fie publicată a unuia care a trimis la Poşta Redacţiei era un mare succes. Şi apoi cronici am publicat după ’71, un an – cât am fost redactor şef la Echinox şi am publicat şi în revista Echinox, şi cronici de carte filozofică şi literală am publicat în Viaţa Studenţească, chiar când eram student.

S.I.C.: Vreau să vă întreb dacă ştiţi despre toată această reţea de reviste şi ziare din perioada comunistă a avut la origine un patent sovietic cu funcţie propagandistică?

I.C.: Nu. O asemenea aserţiune este o prostie. Nu. Revistele studenţeşti – nu mă refer la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru – au fost înfiinţate în cadrul procesului de liberalizare a vieţii studenţeşti din România. A făcut parte din procesul de „primăvară bucureşteană” cum spun eu – ca şi „primăvara pragheză” – până în ’78. Sigur, ele au supravieţuit, şi în noile condiţii, dar ele, momentul de culme al acestor reviste a fost  până în 1971 când au fost peste tot – cu unele… sigur, titlul, Convingeri Comuniste, Echinox, Opinia Studenţească – dar peste tot aceste reviste au fost pepiniere de talente, de îndrăzneală, chiar de manifestare studenţească. Nu aveau nicio legătură cu… nici măcar cu comunismul nu aveau nicio legătură. Deci în cadrul acestui proces s-au format.

S.I.C.: Deci ideea asta nu-i valabilă, Patentul Sovietic…

I.C.: Nu. N-are nicio legătură.

S.I.C.: Tânărul Leninist, a existat…

I.C.: Staţi un pic, faceţi o diferenţiere. Una sunt revistele profesioniste centrale – Tânărul Leninist era al UTC-ului, Viaţa Studenţească era a UASCR-ului, Scânteia Tineretului şi revistele studenţeşti care nu erau plătite. Deci redactorii respectivi, care lucrau la revistele studenţeşti nu erau angajaţi, nici măcar redactorul şef. Ele nu aveau nicio legătură cu… sigur că argumentul, când au fost înfiinţate, a fost că vor servi la educarea tineretului studios. Dar ele au fost create tocmai ca o un fel de… după ’68, ca un fel de soluţie găsită rapid de Ceauşescu la mişcările studenţeşti din…

S.I.C.: Supapă…

I.C.: Da. Mişcările studenţeşti, studenţii, erau – spre deosebire de acum când nu mai sunt nimic – erau considerate o categorie socio-profesională foarte primejdioasă pentru partid. Era o preocupare specială a partidului pentru studenţi, dar o preocupare în aşa fel încât să se respecte cât de cât specificul studenţilor. Şi conducătorii studenţilor de la nivel central sau la nivel local nu erau nişte imbecili. Cred că şi preşedinţii aceştia de comitete de consiliu UASCR pe centre universitare erau, de regulă, studenţi foarte buni, sau asistenţi care fuseseră… deci, repet, până în ’71 erau o preocupare a partidului, a noii conduceri, ca studenţimea să beneficieze totuşi de un alt climat politic de conducere, de îndrumare, decât muncitorimea.

S.I.C.: Mulţumesc. Şi mai sunt – dacă vă grăbiţi cumva…. Strict tematic. Asta cu Echinox era următoarea, să-mi povestit experienţa, dar mi-aţi spus deja…

I.C.: Dar v-am spus. Sunt două etape în viaţa mea. Perioada în care eram student şi nu eram în conflict cu cei de la Echinox – mă rog, profesional – şi în 1971 când au venit tezele din iulie şi eu eram şi asistent la filozofie, am devenit redactor şef şi, tocmai pentru că Echinoxul începuse să aibă probleme cu cenzura, şi atunci era nevoie de cineva care putea să ţină acest echilibru. Adică ei erau scriitori, dar eu eram – ca asistent la filozofie marxistă – eram considerat şi un foarte bun gazetar – fusesem şeful redacţiei Vieţii Studenţeşti – şi care putea… Şi în acelaşi timp ei au încercat prin mine, s-a încercat şi eu am reuşit, şi un fel de transformare, de modernizare a Echinoxului. Echinoxul începuse să îmbătrânească. Era o colecţie de studii, de articole, de proză, ori era nevoie şi în timpul… o publicaţie un pic mai gazetărească. Şi atunci sigur că s-a apelat la mine, care eram considerat gazetar.

S.I.C.: Cum aţi ajuns la Viaţa Studenţească, Amfiteatru? V-a ajutat Stelian Moţiu sau…

I.C.: Nu. Staţi. Cele două… să nu le amestecăm. Am ajuns la Viaţa Studenţească, Amfiteatru, din greşeală. În 1978, când am terminat eu facultatea, am avut două repartizări. Am fost unul dintre studenţii din România cu două repartizări oficiale. Una, o repartizare ca redactor la Viaţa Studenţească, mă ceruse Nicolae Stoian că el m-a descoperit, şi una ca asistent la facultatea de filozofie din Cluj. Nu ştiu de ce am optat pentru filozofie, nu ştiu… probabil că nu voiam să mă mut la Bucureşti. Era o hachiţă… după 1971, în primăvara lui ’72, s-a decis ca toţi cei care terminaserăm filozofia, ştiinţe sociale, ca semn al unui anumit îngheţ – cum îl numesc eu – să facem un fel de cursuri la Ştefan Gheorghiu, să ne educe cei de la Ştefan Gheorghiu, din punct de vedere marxist-leninist – cu ironie. Și m-am regăsit… indiferent că eram asistenţi, profesori de liceu, toţi cei care terminasem în 1971, într-un soi de clasă la Ştefan Gheorghiu, deci erau şi cei din Bucureşti, şi cei din Cluj şi din Iaşi, şi eu am gândit: „Nu mă duc la niciun curs!”. Nu ştiu de ce, începusem să mă plictisească de moarte noile indicaţii în materie de ştiinţe sociale. Am fost o singură dată – mă duceam mereu la Biblioteca Academiei, ştiam că este una dintre cele mai moderne biblioteci, aveau posibilitatea – sub pretextul că nu are acces oricine, aveau foarte multe lucrări din occident tipărite sau cumpărate, care nu se găseau în bibliotecile celelalte. Şi eram toată ziua la bibliotecă şi citeam. Am fost o dată la un seminar în care era un imbecil care ne tot explica nouă cu înarmarea. Era o teză a partidului cum se înarmează capitalismul împotriva comunismului. Şi ne dădea tot felul de cifre. E foarte important momentul – cifre de genul nu ştiu câte avioane, câte tancuri. Eu nu notam. Toţi ceilalţi notau conştiincios deoarece la sfârşitul acestui curs, acestei şcolarizări, primeai o diplomă care îţi dădea dreptul să profesezi în continuare. Eu însă deja mă decisesem să plec din învăţământul universitar şi nu-mi mai puneam problema acelei diplome. Domnul respectiv – uite… am şi uitat! Imediat cum am ajuns la Viaţa Studenţească am şi uitat cine era! Cred că era de pe la Bucureşti, mai politruc aşa,  sau de la Ştefan Gheorghiu – m-a apostrofat că de ce nu-mi notez, că o să-mi arate el… mă rog, ca toţi profesorii universitari, cum sunt şi acum. Şi am avut revelaţia laşităţii româneşti, pentru că toţi foştii mei colegi, în pauză, au zis: „Aoleu, te-ai nenorocit! N-o să îţi mai dea ăsta diploma!”. Şi atunci mi-am dat seama că, deşi eu aveam dreptate – că era un imbecil – l-am sunat pe Nicolae Stoian, atunci pe loc, şi i-am spus că vin la Viaţa Studenţească. Şi, din ’72 nu m-am mai întors în anul universitar. Mi s-a cerut transferul, şi am ajuns redactor la Viaţa Studenţească, părăsind pentru totdeauna mediul universitar. Am părăsit şi lucrarea de doctorat pentru că îmi dădeam seama, mi se părea o inutilitate prostească la vremea aia, să fiu doctorand. Dacă voiam să scriu cărţi puteam să scriu şi fără lucrare de doctor. Şi aşa am ajuns la Viaţa Studenţească, unde am făcut doi ani chiar gazetărie-gazetărie, teren, redactor de bază deocamdată. După s-a decis schimbarea conducerii, adică Nicolae Stoian a fost pensionat, s-au adus oameni tineri, Nicolae Dan Fruntelată, eu redactor şef adjunct, Mihai Tatulici secretar general de redacţie, s-au unit cele două redacţii, deci şi Amfiteatru era la noi, eu eram redactor şef adjunct şi răspundeam şi de Amfiteatru că treceam, eram scriitor, Nicolae Dan Fruntelată a plecat, a fost mutat apoi într-un an sau doi la Scânteia Tineretului şi a venit Stelian Moţiu, şi Nicolae Dan Fruntelată, timp de opt ani sau timp de şase ani, până în 1980, a insistat să vin şi eu adjunct pe domeniul cultural acolo, şi de-abia în 1980 am plecat. Eu am lucrat cu Stelian Moţiu până în 1980. Un foarte bun conducător de gazetă, modern, tocmai pentru că venise de la UASCR, fusese secretar cu propaganda şi trebuia să ai foarte multă putere ca redactor şef ca să poţi să faci un ziar sau o publicaţie mai liberală.

S.I.C.: Ştiţi cumva, domnul Stelian Moţiu a fost cel care a ţinut spatele grupului Ars Amatoria? A fost un episod din ăsta, sau…

I.C.: Deci să ne lămurim. În paralel cu mişcarea numită revistele studenţeşti, a fost mişcarea acestor brigăzi.

S.I.C.: Erau şi satirice…

I.C.: Brigăzi satirice. Era brigada faimoasă, cea de la ASE, cea de la drept, şi aici eu am fost în multe jurii… era un fel de convenţie. Adică în interiorul sălii de spectacol se puteau spune foarte multe lucruri pe scenă, totul era să nu iasă în afara sălii de spectacol. Repet însă, Stelian Moţiu a rămas după mine şi a prins la Viaţa Studențească perioada – încă o dată – de îngheţ, de dogmatizare a vieţii gazetăreşti. Eu nu am mai avut treabă după asta cu mişcarea studenţească şi, dacă el a… dacă o serie de brigăzi sau formaţii, cum Ars Amatoria, au intrat în conflict, a intrat pentru că între timp se schimbase climatul. Nu pentru că erau ele mai îndrăzneţe decât înainte.

S.I.C.: Vorbiţi-mi despre debutul dumneavoastră literar. În ce măsură aţi putut scrie liber în perioada studenţiei? Mediul, Echinox, care v-a format.

I.C.: Am spus mai înainte. Prin liber se înţelege posibilitatea de a te manifesta în interiorul unor hotare. Uneori era mult mai periculos să pledezi pentru o liberalizare a sistemului comunist decât să pledezi pentru un sistem capitalist. Deci nu se punea problema că vrem să-l criticăm pe Lenin. Dar, îl foloseam pe Lenin – şi uneori chiar şi pe Ceauşescu – ca argument pentru liberalizarea sistemului. Adică, până la urmă, de fapt, pentru o democratizare a sistemului.

S.I.C.: Care ar fi procentul maximal dintre cele trei caracteristici pe care le-am constatat eu – şi nu numai – ale presei studenţeşti din perioada comunistă? Cele trei caracteristici sunt informaţia, pseudoinformaţia şi propaganda.

I.C.: Revistele studenţeşti difereau. Adică unele erau culturale, cum de exemplu era Echinoxul, cred că şi Convingeri Comuniste. Altele erau mai gazetăreşti, cum era Opinia Studenţească, dar publicistică. Ele, fiind reviste, nu erau ca şi cotidienele, de informaţii. Nu transmiteau nicio informaţie. Erau, în general, totuşi, cvasiculturale. Oamenii de la revistele studenţeşti – mă rog, cu excepţia Opiniei Studenţeşti unde făceau reportaj, dar reportaj literar –, nu făceau gazetărie-gazetărie, în sensul că publicau ştirile. Nu se punea problema unei informaţii corecte sau incorecte, că nu se dădea nicio ştire. Se putea pune problema articolelor teoretice, de filozofie, de sociologie sau literare care se încadrau sau nu în propagandă. N-aş spune cele trei caracteristici – ca informaţie şi propagandă – aş spune raportul… aş înlocui informaţia cu scrisul liber. Nu, e la jumătatea drumului, adică, dacă ar fi să fac raportul între cele trei caracteristici aş spune că era şi o libertate de a scrie, dar era şi o constrângere, repet, ivită pe de o parte, în perioada de liberalizare pe faptul că nu puteai să combaţi marxism-leninismul, puteai să-l interpretezi, iar încetul cu încetul, pe măsură ce s-a dogmatizat şi întreaga presă, în procesul de îmbătrânire al regimului Ceauşescu, sigur că atunci au început să apară mult mai multe articole de propagandă decât articole altfel.

S.I.C.: Şi acum întrebarea pentru mine – că sunt renegată că am făcut interviurile acestea, şi vreau să fac o istorie orală, eu mergând pe ideea că dacă n-am trăit perioada aceea şi n-am experimentat – presa mea a fost Ziua, Monitorul de Braşov, Vatra şi tot felul, literare şi culturale mai mult – dar vreau să vă întreb cât de discutabil este această idee, formatul de interviu? Dacă are un caracter ştiinţific, în sens documentar, am considerat eu, cât de valabilă este ideea de istorie orală?

I.C.: Ideea este… în teze de doctorat, eu sunt adeptul tezelor de doctorat, chiar şi a lucrărilor de diplomă, de licenţă, care sunt contribuţii documentare. E greu de presupus, ori din acest punct de vedere, ori cercetare de arhivă – ceea ce este aproape imposibil – ori istoria orală, fac parte din documentare. Dintre a scrie dumneavoastră un eseu frumos dar inutil, e preferabil o colecţie de istorii orale, pentru că este o colecţie documentară. Toate aceste lucruri rămân într-o carte sau în arhive.

S.I.C.: Între ’80 şi ’83 aţi fost editor la Scânteia Tineretului şi şef al departamentului cultura morală şi reportaje.

I.C.: Am fost din 1980 cred că până prin 1987 – nu mai ţin minte exact. Am fost şapte ani, după astea un an am fost mutat de la Supliment şi de la departament, am avut, ca redactor şef adjunct, domeniul de publicistică – cum ar veni, de „citit” al ziarului, am avut partea de ideologie, filozofie – cum ar veni, morală, reportaje, cultură. În 1981 s-a înfiinţat Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului, singura publicaţie care nu era cenzurată, tot ce publicam şi scriam noi apărea, sigur, pentru că era sub oblăduirea lui Nicu Ceauşescu şi în domeniul lui nu intra nimeni, nu îndrăzneau cei de la partid, după asta am fost mutat ca sancţiune la secţia agrară şi n-am mai răspuns de supliment, şi atunci am plecat în 1987 – cam aşa – ca redactor şef la revista Teatru, care era al Consiliului Culturii. Am fost adjunct pe domeniul acesta, cultură-morală-reportaje. Morală însemnau toate aceste anchete care sunt astăzi: violuri, crime (…)

S.I.C.: Dacă vă amintiţi, măcar o poveste, ce decizii aberante aţi cunoscut din partea sistemului cenzurii, sau ce gafe…

I.C.: Nu confundaţi. Cenzura dispăruse. Sunt două categorii în îndrumarea unui ziar. Una este cenzurarea în sensul că nu poţi să scrii despre o anumită chestiune, şi cealaltă este ce trebuie să scrii. Aicea, pe măsură ce s-a înaintat către maximul de regim al lui Nicolae Ceauşescu, indicaţiile despre ce se scrie erau tot mai imbecile. Indicaţiile. Erau imbecile în raport cu partidul comunist, nu în raport cu democraţia pluralistă. Adică se intensificase cultul personalităţii, orice pretext nu era ocolit ca să repeţi acelaşi lucru despre Nicolae Ceauşescu şi despre Elena Ceauşescu şi deja, după părerea mea, imbecilitatea numărul unu o reprezenta monotonia şi lipsa de inteligenţă a ceea ce trebuia să faci. Erau planuri editoriale pe care nu le citea nimeni şi în rest pagini întregi care erau de fapt aceleaşi pagini, adică, după părerea mea, cea mai mare imbecilitate era că nu puteai să scrii despre Ceauşescu decât în anumite limite. Eu am fost sancţionat pentru că la un moment dat a fost o întreagă campanie în occident în legătură cu marile construcţii ale lui Nicolae Ceauşescu. Eu ştiam disputa din istoria culturii româneşti în legătură cu marile construcţii. Adică România, această ţară, a avut o mare problemă cu marile construcţii. Noi n-am avut catedrale dar spiritul românesc a fost obsedat de canale, de lucrări mari. Nefiind un popor individualist. Primul lucru ce-l face românul – îşi face vilă. După asta e drept că în faţa vilei se scaldă porcii – dar pe el nu-l interesează spaţiul public. Şi atunci eu am făcut două pagini în Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului, culmea, în sprijinul politicii de mari construcţii al lui Ceauşescu, în care arătam că problema, idealul canalului, al modernizării Dâmboviţei nu sunt numai ale lui Ceauşescu. A fost şi Marta Bibescu, am arătat că şi Carol al II-lea a vrut să construiască, chiar şi metroul, şi asta am înţeles că a supărat-o foarte tare pe tovarăşa care era nemulţumită că „cum adică…”, a făcut o adevărată criză că eu scrisesem, dădusem şi citate din Călinescu, din Marta Bibescu – că, de fapt, nu tovarăşu’ are aceste iniţiative ci este o iniţiativă şi a altora. Şi am dat un exemplu. Marea problemă era imprevizibilitatea. Nu puteai să ştii niciodată cum este  şi din ce este scandal pentru că cei doi – mai ales ea devenise hachiţoasă şi n-aveai cum să prevezi ce o apuca într-o dimineaţă când citea ea şi i se părea că nu mai e bine.

S.I.C.: Despre Teatru şi Secvenţa… la un moment dat s-a zvonit – ce am mai auzit şi eu – s-a încercat transformarea pe tema, la un moment dat Secvenţa şi s-a vrut schimbarea titlului în Consecvenţa?

I.C.: Nu. Secvenţa a fost şcoala de presă a mea. Deci, pe perioada festivalului de la Costineşti, festivalul Filmului pentru Tineret dar, de fapt, era un Festival al Filmului, Costineştiul fiind şi o staţiune întreagă a lui Nicu Ceauşescu – repet, Nicu Ceauşescu era liberalul – era considerată un fel de oază. Ce se întâmpla în staţiunea aceea nu prea avea probleme cu partidul. Şi atunci, la Festivalul Filmului pentru Tineret de fapt participau toate filmele, au luat premiu Pas în doi şi Glissando, care n-avea nicio legătură cu tineretul, dar în acelaşi timp s-a decis ca timp de zece zile cât dura festivalul să apară un ziar, Secvenţa. Eu
l-am înfiinţat. Era un ziar care se distribuia pe gratis nu numai în interiorul Costineştiului dar ulterior se vindea la preţuri mari în Bucureşti şi în ţară, că lumea lua, un ziar foarte, foarte îndrăzneţ. Făcut de mine de la un capăt la altul, sigur, cu o echipă care se schimba în fiecare an. Sigur, în fiecare an – acum am descoperit, în dosarele securităţii – erau cel puţin trei informatori plasaţi care raportau ce făceam eu şi ce făceam noi, şi sub pretextul că criticăm clişeele filmului noi, de fapt, denunţam clişeele propagandei comuniste. Dovadă succesul uriaş – nu avea succes de public pentru că era cu partidul, ci tocmai pentru că era foarte ironic. Această revistă a fost protejată mult timp de Nicu, acest ziar, în care eu am învăţat – a fost ziarul în care puteam să fac ce vreau. Puteam să pun titlul cum îl vreau eu, puteam să dau orice poză. Atunci am învăţat eu, m-am manifestat ca ziarist independent. Că nu-mi spunea nimeni ce să fac – făceam ce voiam. Desigur, nu ne apucam noi să-l înjurăm pe Ceauşescu, dar era un ziar de beşteleală a unor clişee ale filmului, ale propagandei, ale presei, ale culturii. După ce a plecat Nicu la Sibiu, ziarul într-adevăr şi-a schimbat denumirea dar n-a mai fost făcut de mine – ca să nu se mai numească Secvenţa, s-a numit Consecvenţa. Cred că-l făcea cel care făcea şi Suplimentul. Dar eu nu am mai avut nicio treabă şi sigur că nu se mai putea face acum un asemenea ziar.

S.I.C.: Ele sunt într-o colecţie?

I.C.: S-ar putea să fie. Nu ştiu dacă eu mai am Secvenţa. Probabil că multe lucruri citite acum, din perspectiva libertăţii de azi, par prăfuite. Dar atunci, la vremea respectivă… de exemplu, din redacţie făceau parte şi mulţi tineri absolvenţi de la regie de la IATC, şi ei aveau o temă întotdeauna de ironie, şi una era Sergiu Nicolaescu. Sergiu Nicolaescu întruchipa omul ajuns. Adică venea la Costineşti cu motociclete, motorete, avioane descindea. Şi atunci filmele lui şi el erau un subiect de ridiculizare, dar era nu atât din punct de vedere politic ci din punct de vedere… era criticată o instituţie. Şi foarte mulţi tineri regizori au făcut chiar şcoala gazetărească la Secvenţa.

S.I.C.: Dacă ştiţi cine a dat nume la revistele studenţeşti despre asta…

I.C.: Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama.

S.I.C.: Pentru că după Tezele de la Mangalia, Universitas a devenit brusc Universitatea Comunistă…

I.C.: Da. Echinox-ul nu s-a schimbat, ele s-au schimbat după 1971, dar iniţial unele nu s-au schimbat. Opinia Studenţească sau Viaţa Studenţească nu şi-au schimbat numele. Aici a depins… repet încă o dată: toate producţiile culturale, literare au depins enorm de oameni. Adică, de exemplu noi, la Supliment, acum mi-am amintit, am publicat memoriile lui I. Ghe Duca. În premieră. Pe ultima pagină. Eu sunt primul jurnalist, primul scriitor, care am amintit numele lui Petru Dumitriu într-un articol. I-am zis P. Dumitru, pentru că Petru Dumitriu era interzis. Sunt primul jurnalist sau primul publicist care i-a luat un interviu lui Nicolae Breban după ce s-a întors din occident. La noi cel puţin, la Supliment, era un truc foarte simplu. Eram înţeleşi cu secretarul cu propaganda şi cultura de la UTC şi înainte de apariţia – pentru că  voiam să… cum au fost memoriile lui Ghe Duca. Stelian Neagoe, care făcuse rost de ele şi le publica, le-a bătut la maşină ca într-un soi de manuscris, am făcut noi o introducere – că de ce e nevoie să publicăm să ştie tineretul, cutare, cutare – şi acest document a fost dat la semnare la foarte multă lume de la partid. Adică tot timpul, – dar dumneavoastră cred că ştiţi – foarte important era pentru publicarea unui articol, să nu iasă scandal a doua zi. Sau, dacă ieşea scandal, să fie cât mai multă lume… să nu credeţi că cineva citise toate memoriile. Dar faptul că semnase Dumitru Popescu „da, sunt de acord”, a doua zi dacă ar fi ieşit scandal, el venea şi… era obligat să ia apărarea. De exemplu, Eugen Barbu a publicat în serial, fragmente din romanul care nu a mai fost publicat, „O lume de câştigat”, era foarte dur cu cooperativizarea, a ieşit scandal în Comitetul Executiv al Partidului, aripa mai modernă care era anti-Barbu – Coco Rădulescu – au sărit în sus, şi au luat apărarea acestui serial Nicolae Ceauşescu. Nu cred că citise el ceva dar auzind el că este vorba de Eugen Barbu… deci n-aveţi cum să înţelegeţi nici dumneavoastră şi nici tânăra generaţie, că fiecare articol, publicarea unui articol mai îndrăzneţ, era rezultatul unei bătălii. Puteai să duci bătălia sau să fii comod şi să nu o duci. Eu am dus bătălii pe viaţă şi pe moarte pentru ca anumite lucruri, cum a fost – de exemplu – să public în serial Pasărea Furtunii a lui Petru Dumitriu, care este un roman excepţional. Dar, repet, aşa era şi pe plan local la o revistă studenţească. Depindea cine era redactor şef, depindea cine era secretar cu propaganda, cine era preşedinte pe centru universitar. La Bucureşti Convingeri Comuniste mergea foarte bine, era mai liberă, o puseseră în redacţie pe Zoe Ceauşescu şi nu îndrăznea nimeni, preşedintele pe centru universitar era Ion Traian Ştefănescu, care era unul dintre oamenii luminaţi ai sistemului, şi era mai îndrăzneaţă. Dincolo, la Cluj, Echinoxul nu era îndrăzneţ ideologic şi cultural…

S.I.C.: Zoe nu era la Universitas?

I.C.: A, nu… la Universitate. La Convingeri era pe centru … Jana Gheorghiu. Eu vreau să spun că ea fusese angajată tocmai pentru a putea să se publice lucruri mai interesante. Şi am uitat, erau două, una pe centru şi una pe….

S.I.C.: Da, pe centru. A întregii studenţimi, considerată oficial era asta….

I.C.: Nu, era a centrului universitar. Convingeri Comuniste. Şi dincolo, Universitatea Comunistă era a universităţii

S.I.C.: care nu se ştie exact cât a mai durat până la revoluţie.

I.C.: Nu ştiu, n-am mai urmărit revistele studenţeşti pentru că ele nu au mai fost… pe măsură ce a îmbătrânit sistemul, nu au mai fost focare. Probabil că a rămas Opinia Studenţească ca pepinieră, pentru că dădea reportaje şi se manifesta publicistic. Tot ce era mai ideologic a cam fost blocat, nu mai putea să se mai manifeste.

S.I.C.: Şi partea asta cu, racolarea „spumei” practic, din subredacţie, prin fapte…

I.C.: În ce sens spuma?

S.I.C.: Talentele jurnalistice.

I.C.: Ele au fost pepiniere chiar… Subredacţiile erau o categorie şi erau o sursă de aducere la viaţa studenţească a studenţilor foarte buni. De exemplu au fost, ca şefi de subredacţie, plătiţi chiar cu o jumătate de normă. Deci erau salariaţi. Era o mare posibilitate de afirmare, sigur, şi datorită lui Nicolae Stoian care era un mare patriarh al tinerilor, şi erau şi revistele studenţeşti. În unele centre universitare era un conflict între subredacţiile Vieţii Studenţeşti şi reviste, în altele nu erau. Dar, oricum, au fost o pepinieră, şi dacă se numeau Convingeri Comuniste sau Convingeri Capitaliste. Era o pepinieră pentru că era greu în altă parte să pătrunzi. Unde să scrii? La Viaţa Studenţească erau totuşi la Bucureşti. Şi atunci era o primă posibilitate, o primă şansă a unui student să se afirme ca gazetar, să lucreze la o revistă studenţească.

S.I.C.: Le era şi frică de repartiție, nu?

I.C.: Asta nu ştiu. Nu era… Mulţi au venit pentru că era undeva unde să scrii. Unde să te manifeşti la şcoală?

S.I.C.: Dar erau singurele redacţii plătite, Viaţa Studenţească şi Amfiteatru.

I.C.: Viaţa Studenţească şi Amfiteatru… Nu. Deci subredacţiile nu erau plătite. Era plătit şeful de redacţie, iar redactorii erau plătiţi, dar şi colaboratorii. Deci, dacă erai student şi scriai la Viaţa Studențească, erai plătit ca un colaborator. Dincoace nu era. Nu ştiu dacă redactorii şefi de la revistă erau plătiţi sau nu, dar oricum redactori nu erau plătiţi.

S.I.C.: Domnul Mircea Martin mi-a spus că se făcea totul din voluntariat şi să nici nu mă gândesc la altceva, că nu exista monedă de schimb, tot era pasiune…

I.C.: Era o posibilitate pentru că toţi, până la urmă, revista pe universitate era făcută de studenţi. Nu venea un profesionist. Era o şcoală.

S.I.C.: Într-un număr din Viaţa Studenţească, din 25 aprilie 1979, pagina 6-7, scrieţi despre brigăzile artistice şi grupurile satirice. Deci „pagini realizate cu sprijinul redacţiei din Cluj-Napoca”.

I.C.: Da, au fost… cred că la Festivalul Brigăzilor Studenţeşti la care eu am fost în juriu, cred că a fost şi un film sau un reportaj la TVR, în care cred că a fost un fel de spectacol creativ al acestor brigăzi, în ’79. Deci faptul că s-a putut, faptul că am scris, şi cred c-am scris laudativ – eu eram în juriu din partea Vieţii Studenţeşti – şi nu pot să uit, a fost chiar în ’79 un spectacol cu foarte multă îndrăzneală. Brigada de la drept, de la ASE, aproape că băteau chiar şi Constantin Tănase din punctul de vedere al spectacolului, şi chiar şi al îndrăznelii.

S.I.C.: …. Istoria lor nescrisă, istoria lui Ars Amatoria…

I.C.: Nu cunosc. Ars Amatoria e altceva. Face parte din brigăzile astea, e vorba de… probabil că ar trebui ca dumneavoastră şi alte cercetări de documentare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele, dacă există colecţie de Echinox, dacă există colecţii de Convingeri Comuniste…

S.I.C.: … imediat după revoluţie, Horia Gârbea…

I.C.: … a fost un eşec. Toţi au considerat că cel puţin o perioadă de timp – am şi scris un studiu după ’90 – toţi au crezut că va veni un neocomunism de tip Gorbaciov şi publicaţiile, inclusiv studenţeşti, vor fi finanţate şi vor scrie ce vor ei. IAS venit capitalismul şi au dispărut toate revistele studenţeşti. Dar ar trebui, poate, în cadrul unui muzeu – pentru care pledez eu de douăzeci şi cinci de ani – de istorie a presei româneşti, să fie şi aceste reviste. Unde sunt colecţiile – nu s-a ocupat nimeni…

S.I.C.: Eu aş fi dispusă să caut ….

I.C.: Ar fi interesant, ar merita.

S.I.C.: Dinu Adam, dacă-l ştiţi, a spus la un moment dat că-mi vinde un pont, la subsolul unei biblioteci, dar acuma…

I.C.: S-ar putea să se găsească. S-ar putea ca unii să fii strâns…

S.I.C.: Mulţumesc mult …

Ion Cristoiu (n. 16 noiembrie 1948, satul Găgești, comuna Bolotești, județul Vrancea) este un jurnalist, scriitor și analist politic român. În prezent este editorialist la cotidianul Evenimentul Zilei. Deține Editura Evenimentul Românesc..Debutează ca gazetar încă din perioada studenției în 1968 la Viața Studențească. Pentru o scurtă perioadă 1971-1974 părăsește această meserie revenind în breaslă în anul 1974 ca redactor șef adjunct la același ziar. Tot în această perioadă devine redactor șef adjunct și la revista Amfiteatru. În 1979 Ion Cristoiu este numit redactor șef adjunct la Scînteia tineretului pe domeniul cultură și coordonează Tineretul Liber și Secvența. Publică în S.L.A.S.T., Suplimentul literar al Scânteii Tineretului. În urma unor conflicte avute cu conducerea publicației Scînteia tineretului, în 1986 este mutat disciplinar la secția Agrară, până în 1987 când este numit redactor șef la revista Teatru, în această funcție îl găsesc evenimentele din 1989. La cererea ministrului culturii postdecembrist Andrei Pleșu, ca toți lucrătorii din perioada comunistă să-și dea demisia din funcțiile ocupate în acea perioadă, Ion Cristoiu răspunde acestei cereri și își dă demisia din toate funcțiile anterioare. În 1990 sub conducerea lui Ion Cristoiu apar 3 publicații Expres Magazin, primul ziar privat din România ziarul Observator și Zig Zag. Ultima publicație reușește să ajungă la un tiraj de 600.000 de exemplare, un record pentru acea perioadă. După ce demisionează de la conducerea săptămânalului Zig Zag, în 1992 pune bazele ziarului Evenimentul zilei, cotidian considerat deschizătorul presei românești de după 1989. După ce părăsește Evenimentul Zilei, Ion Cristoiu este colaborator la mai multe publicații, printre care: Național,Cotidianul, Azi și Monitorul de București. În 9 decembrie 2002 Ion Cristoiu a preluat conducerea postului de știri Realitatea TV acționar principal în acea perioadă fiind Silviu Prigoană. În 10 iunie 2003 jurnalistul își depune demisia deoarece nu a dorit să îndeplinească cererile conducerii și anume să concedieze 100 de angajați din totalul celor care lucrau în acel moment la Realitatea TV. A publicat: Personaje de rezervă, (1985); Lumea literaturii, (1986); Povestitorii, (1988); Punct si de la capat (1991); Un pesimist la sfârșit de mileniu (1999); Singur împotriva tuturor; Seria Istoria ca telenovelă:; Istoria ca telenovelă, vol 1 (2003); Istoria ca telenovelă, vol 2 (2003); De la o lovitură de stat la alta (2006); Lumea văzută de un român rupt în fund: De la dosarele Legiunii la dosarele Securității (2006); „Amintiri fierbinți din gerosul Kremlin (1967)”;Viitorul sună bine - Rusia a reintrat în joc (2007), eseu journalistic; Adio capitalism luminat (2009); „O lovitură de stat prost mascată” (2010); „Adevărata moarte a lui Carol al II-lea” (2011);„Agentul CIA cu talpa ruptă” (2012), proză satirică: Dușmanul de clasă, de la caricatură la plutonul de execuție, 2012.