Octavian Soviany: Prima publicație cu care am avut de-a face în mod serios a fost revista Echinox. De fapt, unul din motivele care m-au determinat să aleg facultatea din Cluj a fost tocmai existența acestei reviste, despre care auzisem încă de pe vremea când fusesem elev de liceu. Radu G. Țeposu a reușit înaintea mea la facultate, la Cluj, devenise deja membru al redacției Echinoxului și, prin intermediul lui Țeposu, am ajuns acolo, pe vremea când această revistă era condusă de triada Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic.

Atmosfera în redacție era foarte liberală, aproape incredibil de liberală pentru anii aceia, și aici este de menționat un amănunt: revistele studențești erau mai puțin îngrădite decât revistele literare, fiindcă aveau arie de difuzare mult mai redusă. Uneori, Echinoxul nu se difuza în afara Clujului – oficial, fiindcă neoficial se difuza, în sensul în care membrii redacției aveau grijă să trimită câte un exemplar din fiecare număr celor mai importante personalități literare ale momentului, care de altfel și colaborau la această revistă. Și asta explică faptul că, pe vremea aceea, Echinoxul era una dintre cele mai bune reviste literare din România, pentru că, așa cum spuneam, nu era făcută doar de studenți. Și, ca amănunt pitoresc, Echinoxul era singura revistă din România pe care nu scria lozinca marxistă „Proletari din toate țările uniți-vă!”, iar primul număr din Echino, bine, asta a fost cu mult înainte să ajung eu acolo, începea pe prima pagină cu Heidegger, „Ce este filosofia”. Sigur că revista era cenzurată, dar era cenzurată cu mai multă blândețe decât revistele literare. Și cu cenzura, din când în când, se putea negocia. Despre povestea asta nu pot să vă dau foarte multe amănunte, fiindcă nu eu eram acela care ducea aceste negocieri.

Simona Ioana Cucuian: Cine? Domnul Taicovici?

Octavian Soviany: N-aș putea să vă spun exact. Nu, era vorba de cenzură-cenzură. Exista pe vremea aceea o anumită instituție care oficial se numea „Direcția presei”, neoficial se numea „cenzură” și toate materialele care urmau să fie publicate într-o revistă urmau treceau pe acolo, ca și toate cărțile. Ca să fac o paranteză, eu am avut probleme la debutul meu editorial cu cenzura, deși cartea era o carte destul de cuminte, un volumaș de versuri care se numea Ucenicia batrânului alchimis. Dar pe vremea aceea existau liste întregi de cuvinte interzise. De exemplu, erau interziși toți termenii care aveau vreo legătură cu domeniul vieții religioase: Dumnezeu, biserică, îngeri, cruce și așa mai departe. Țin minte că unui poet din generația mea, nu mai știu exact cui, i s-a înlocuit într-un text cuvintele biserici cu turnuri sau altuia cuvântul înger cu spiriduş. Se făceau frecvent asemenea modificări în texte. Apoi erau interzise toate cuvintele care aveau sau păreau să aibă rezonanță sexuală, toate cuvintele cu conotații morbide, de la sânge până la puroi, putrega, mucegai și așa mai departe. Odată, nu mai știu cine, Nora Iuga sau Nina Cassian a avut probleme cu cenzura din cauza cuvântului portocal, iar femeia s-a mirat foarte tare, a întrebat: „Bine, dar ce au portocalele?” și i s-a răspuns foarte serios: „Cum, doamnă, dumneavoastră nu știți că nu se găsesc portocale?” Ei, la mine care era problema? Aveam un ciclu de poezele de dragoste destul de nevinovate, zic eu, dar citindu-le, o doamnă de la cenzură a ajuns la concluzia că în acele poezii de dragoste eu aș descrie un viol. Bun. Și când mai erau vreo două săptămâni până la apariția volumului, a apărut la Dacia volumul, primesc un telefon și mi se spune să mă prezint la Cluj cu vreo douăzeci de poezii noi, fiindcă există poezii cu probleme cu cenzura. Și să aduc neapărat și niște poezii patriotice. Acum, poezii patriotice n-aveam. Aveam o singură chestie care putea să treacă la o adică și drept poezie, dacă nu patriotică, măcar cu substrat național, ceva ce se numea Tripticul Miorița. Și, pentru ca să-mi fac rost de două-trei poezii patriotice, am recurs la un subterfugiu care se practica în epocă, adică la niște poezii oarecare le-am titluri nume de voievozi. M-am dus cu textele respective la Cluj. Care era problema? Poeziile cu viol, Doamne ferește, eu cred că pe vremea aceea nici nu știam ce este acela viol, și, bineînțeles, ciclul care dădea titlul volumului, Ucenicia bătrânului alchimist, care li s-a părut doamnelor de la cenzură cam morbid, ce-i drept e drept, era, și au început negocierile, la Editura Dacia, negocieri care au ținut o zi-lumină, ca-n piață. Până la urmă, am căzut la o înțelegere. Am scos poezelele de dragoste, am băgat voievozii, Ucenicia bătrânului alchimist a rămas și cam asta a fost tot. După ce am terminat negocierile, am bătut palma și mi s-a promis că de acum încolo lucrurile sunt bătute în cuie și nu se va mai schimba nimic. Bun. Cartea a apărut cam în trei săptămâni, am primit exemplarele de autor, vă dați seama cu câtă emoție m-am dus la poștă să le ridic, tot tremurând de emoție am desfăcut pachetul și am început să răsfoiesc un exemplar, când, deodată, m-am simțit străfulgerat, fiindcă mi se schimbaseră niște cuvinte. Iar problema nu era că  se schimbaseră numai niște cuvinte, mi se schimbaseră total aiurea. Că, mă rog, dacă schimbi, biserici cu turnuri nu-i mare lucru, cam tot aia e. Dar mie-mi făcuseră niște chestii așa, fără noimă. În loc de plânge viermele din rană apărea plânge soarele din rană. Cred că sunteți de acord cu mine că între vierme și soare diferența e mare. Apoi, mai aveam un vers care spunea licori care să facă femeile sterpe. Or, cum pe vremea aceea femeile n-aveau voie să fie sterpe, versul a fost înlocuit cu ceva de genul licori care să facă femeile agave. De ce agave n-am înțeles niciodată și nu înțeleg până în ziua de astăzi. De ce nu cactuși, de ce nu rododendroni, de ce nu filodendroni, de ce nu bananieri. En fin.

Și, ca să ne întoarcem la Echinox. Era o atmosferă de emulație extraordinară. Fiecare încercam să ne impunem prin ceea ce făceam. Prin poezii, prin recenzii, prin cronici. Cei care scriau proză erau mai puțini. Strălucea Groșan pe vremea aia, Alexandru Vlad deja terminase facultatea, era anticar pe vremea aia. Unul din oamenii de la Echinox de care m-am simțit foarte apropiat a fost Ion Vartic, căruia cred că îi datorez foarte mult, fiindcă mi-a stimuat, ca să zic așa, inclinația probabil nativă către tot ce înseamnă barochist, agudezza, concetto. Și tot Vartic mi-a trezit interesul pentru o serie întreagă de autori, știu și eu, de la Ibsen, despre care eu la vremea aceea știam destul de puține, până la Radu Stanca. A fost o perioadă în care am fost îndrăgostit de poezia lui Radu Stanca. După ce am plecat de la Echinox, cred că am fost cam ultima generație care a beneficiat de climatul ăsta liberal, la puțin timp după aceea deci, triada Ion Pop-Papahagi-Vartic a fost îndepărtată de la conducerea revistei și s-au cam strâns șuruburile și acolo. Am înțeles că și la Iași, la Opinia studențească, atmosfera era destul de liberală, la Amfiteatru mai puțin, Amfiteatru era în București, era difuzată revista în toată țara, acolo concesiile făcute politicului erau mai mari. La Echinox erau mai mici. Pe vremea mea, era doar o rubrică pe pagina a doua, care se numea Lupta cu inerția,  în care se făcea nițică ideologie comunistă. În rest, nu-mi amintesc să fi apărut în Echinox lucruri compromițătoare pentru revistă sau pentru colaboratorii ei, din punctul ăsta de vedere. Deci, literatură propagandistică nu s-a publicat în Echinox pe vremea mea. Ce mai vreți să vă spun?

Simona Ioana Cucuian: O să vă rog să precizați ce însemna pe vremea dumneavoastră.

Octavian Soviany: Pe vremea mea însemna, exact, 1975-79. Deci asta a fost, da?

Simona Ioana Cucuian: Atât?

Octavian Soviany: Păi ce să vă mai spun? Despre Echinox atâta știu să vă spun.    

Simona Ioana Cucuian: Deci nu exista un set, cum se întâmpla, set propagandistic obligatoriu de care răspundea cineva, care trebuia să intre în revistă.

Octavian Soviany: În Echinox nu exista. La Amfiteatru exista, dar pentru asta știți cu cine trebuie să vorbiți? Cu Ioan Buduca.

Simona Ioana Cucuian: Da, știu, dar nu știu cum să dau de el.

Octavian Soviany: Asta nu pot să vă spun nici eu. N-am numărul de telefon al lui Buduca.

Simona Ioana Cucuian: Greu. Mi-a zis și Marius Oprea despre el, dar nu am dat de el.

Octavian Soviany: Buduca știe foarte multe. Sau cu Groșan?

Simona Ioana Cucuian: Pe domnul Groșan l-am cunoscut cât am lucrat la televiziune și făceam festivaluri de teatru. L-am cunoscut la Baia Mare, la Oradea, chiar era cu actrița aceea...

Octavian Soviany: ...că eu știu ca a avut niște probleme foarte serioase Groșan cu Dumea, care a vrut să îi oprească Caravana cinematografică.

Simona Ioana Cucuian: Nu știu, știu că a fost ultima fază, că a fost turnător.

Octavian Soviany: Păi o fi fost. Eu nu zic că n-a fost, dar e o problemă, dacă a fost turnător înseamnă că mă turna și pe mine, fiindcă făceam parte din anturajul lui, și eu n-am pățit nimic.

Simona Ioana Cucuian: Eu chiar vreau să vorbesc cu domnul Groșan. Sper să-l fac să mă recunoască într-un sens sau altul. Dar vreau să vorbesc și despre Ars Amatoria, și despre domnul Vartic, și pe dumnealui l-am cunoscut, dar cam greu. Că sunt oamenii ăștia care mi se pare că fac parte dintr-o zonă greu accesibilă.

Octavian Soviany: Ei, nu, nu, nu, nu. Groșan e accesibil. Vartic nu mai știu cum e, fiindcă n-am mai vorbit mai pe larg cu el de foarte multă vreme.

Simona Ioana Cucuian: El era tot timpul accesibil, nu-i asta problema. Distanța. Trebuia să ajung acolo.

(discuții organizatorice referitoare la alte contacte)

Octavian Soviany: O colecție Echinox există la Cluj.