motto:

„Treaba asta oricum trebuie făcută de cineva//dar pun rămăşag/că nici un redactor nu s-ar încumeta/să publice un text ca ăsta prin reviste/cu atît mai puţin ideologii/cu care odată şi odată tot am să mă răfuiesc eu/să zicem încărcîndu-i în bidoane ca pe şobolani/în timp ce stau de vorbă cu ţiganii/sau cu mama//altfel nu se mai poate!” (Ion Monoran din volumul Locus periucundus, editura Marineasa, Timişoara, 1994)

Primul meu interviu[1] cu prozatorul-jurnalist Viorel Marineasa[2] a avut loc la Oradea în 2005 la Zilele Revistei Familia[3].

Ediția jubiliară a bucuriei după cum a numit-o directorul revistei, Ioan Moldovan, era printre primele mele experiențe timide în jurnalismul de televiziune, neștiind că peste mai bine de 10 ani aveam să reiau, cu mult mai asumat, dialogul cu scriitorul Viorel Marineasa și să completăm împreună interviul-document din 2005 pe teme legate de cenzură comunistă, adăugând un altul mai consistent și updatat despre revista Forum studențesc, F.A.C.S.-uri și regretatul poet Ion Monoran. Astfel, consider, interviul realizat la Oradea în 2005 și restaurat la finele anului 2016 și chiar începutul lui 2017, drept o vocabulă documentară generatoare de continuitate în cercetarea asupra fenomenului numit al revistelor studențești in comunism.

Simona-Ioana Cucuian: Puteți, vă rog, în calitate de prozator și jurnalist de notorietate, să îmi vorbiți despre „poeții de Vest”, pot să îndrăznesc să îi numesc astfel?

Viorel Marineasa: Există o poveste a poeților din Timișoara. Cred că în Timișoara cenzura a fost mult mai drastică decât la Cluj de pildă, chiar decât la București, la Iași și în altă parte, iar poeți din așa-numita generație ’80, sau din autentica generație ’80, nu au prea publicat în volum. Vreo câțiva au reușit să publice pe la Litera, ceea ce era în regie proprie, și ecourile au fost destul de slabe. Noroc că pe la Amfiteatru exista un debușeu relativ bun pentru acești poeți. În plus, mulți dintre ei nu erau studenți, erau ouvrieri, lucru care deranja oficialitățile zilei, într-un regim în care era vorba de dictatura proletariatului.

S.I.C.: Vă rog să developați atmosfera și interdicțiile la care erau supuși tinerii creatori indiferent de statutul educațional.

V.M.: Culmea, se introdusese această notă de purificare, chipurile, pe linie studențească, a cenaclului Pavel Dan de la Casa Studenților, acolo unde eu eram metodist. De fapt, directiva venea de la o doamnă din comitetul de partid pe centru universitar, care, fiind și cadru didactic la Filologie, avea în grijă cenaclul Hyperion al Universității, unde „ne-studenții” nu erau admiși. Fără să-mi arog nu știu ce merite, trebuie să spun că eu n-am ținut seamă de aceste interdicții. În deplasări la cenacluri din București, Craiova, Oradea, la revista Echinox din Cluj îi luam pe cei mai buni, indiferent de statutul social. Când au venit liderii revistei Amfiteatru la Timișoara, pe lângă doi studenți, l-am desemnat pe Ion Monoran („fochist de încălzire centrală”, cum singur se definește într-un poem) să citească, iar succesul său a fost copleșitor. Dinu Flămând i-a acordat o pagină în Amfiteatru și a prefațat ciclul respectiv.

S.I.C.: Din perspectiva prezentului ce îmi puteți spune?

V.M.: Acum (2016-2017) susțin, împreună cu Daniel Vighi, pagina Continentul gri în revista Orizont: pe baza documentelor de la CNSAS descâlcim cum a fost urmărită de către Securitate viața cultural-artistică a Timișoarei. Bănuiam/știam de pe atunci, dar astăzi suntem surprinși de amploarea acestor operațiuni (câtă energie, câtă zdroabă, ce desfășurare de forțe). Nu numai cenaclurile, dar și cercurile de la Casa de Cultură a Studenților au fost în atenția organelor opresive, tot ce ieșea din tiparul ideologiei oficiale. La presiunea Securității a fost desființat cercul de antropologie culturală, ca apoi unii dintre participanți să fie anchetați, bătuți, arestați.  Revista Forum studențesc a fost creată în 1973-1974, ca urmare a sporirii controlului ideologic al partidului unic, prin comasarea revistelor din institutele de învățământ superior (Universitate, Politehnică, Medicină, Agronomie). O revistă (în loc de 4) era, credeau cei de sus, e mai ușor de ținut în frâu. Directiva venea de la București, nu era o inițiativă locală. Forum studențesc apărea sub auspiciile Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Centrul Universitar Timișoara.

S.I.C.: Vă rog să povestiți originea și modalitatea de funcționare a acestui cenaclu, orice poveste de atitudine din interiorul cenaclului este binevenită și cazuistică, dar, mai ales explicați „directivele” de purificare și regulamentele absurde.

V.M.: Eu eram colegul lor, nu eram dușmanul sau cenzorul lor, eram un pic mai bătrân decât ei cu vreo șapte, opt ani și, bineînțeles că tot ceea ce făceam, făceam împreună. Din 1973 intrasem prin concurs metodist/insructor/referent la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara. Cenaclurile mi-au intrat „în parohie” prin 1976, dar le frecventam de când m-am reîntors în oraș după aposolatul didactic la țară. (De fapt, încă din studenție – 1963 -  făcusem parte din caracuda cenaclului Pavel Dan.) În noua calitate, „răspundeam” de umătoarele cenacluri: Pavel Dan, H.G. Wells (science fiction), Universitas (limba germană, condus de Richard Wagner, fostul soț și formator al Hertei Müller; desființat de „organe”, iar membrii – transferați la cenaclul Adam Müller-Guttenbrunn al filialei Uniunii Scriitorilor), Latohatar (limba maghiară), Mladice (limba sârbă). Cenaclul Pavel Dan are o istorie lungă. La un moment dat s-a chemat Excelsior. (Pe aici au trecut, prin anii șaizeci, Șerban Foarță, Dușan Petrovici, Sorin Titel, Andrei Ujică.) Ca să-i găsesc un început am recurs la o mică mistificare: am găsit în scriptele Casei Sudenților, pe atunci patronată de Ministerul Învățământului, că în 1958 funcționa aici un cerc de literatură. Am convenit cu directorul Valeriu Panasiu că e bine așa: aveam nevoie de un pretext aniversar, de un eveniment, în 1988 pentru a rezista asaltului distrugător al autorităților, tot mai vehemente în ultimele ceasuri ale comunismului. În ce mă privește, am fost promotorul câtorva suplimente Pavel Dan – Forum studențesc, numărul de 32 de pagini din 1978 prevestind și dinspre Timișoara optzecismul. A fost o luptă cumplită cu cenzura atunci, pornind de la nivelul „Asociației”, cu lideri oarecum înțelegători, trecând la comitetul de partid pe centru universitar și sfârșind la secția de propagandă a comitetului județean PCR. Tot de prin 1978 am îngijit fanzinul Paradox al cenaclului H.G.Wells. (Nici acest cenaclu nu a fost scutit de presiuni; noroc cu un premiu internațional în Franța, la Convenția Europeană  SF, când au mai slăbit chingile.) Și acele descinderi care se întâmplau la București, la Cluj, la Craiova sau în altă parte, le făceam într-un fel de coparticipare.

S.I.C.: Vă rog să detaliați cuvântul acțional „descinderi” și semnificațiile lui în context comunist.

V.M.: Deplasările astea intrau în zona „schimburilor de experiență” între diferite centre universitare. Pe lângă lecturile și discuțiile comune „în cadru organizat” se ajungea  inevitabil la „prelungiri” - agape în miez de noapte până spre dimineață în camere de cămin, pe holuri, unde se putea, că birturile trăgeau oblonul devreme tare.

S.I.C.: După ’90?

V.M.: După ’90, s-a ivit șansa să am o editură[4]. De fapt, nu este în întregime a mea, dar îmi poartă numele, nu aș fi dorit niciodată așa ceva, dar un unchi al meu, cel care a întemeiat-o, a avut acest gust. El a făcut 17 ani de pușcărie politică comunistă și a încercat această recuperare pe tărâmul acesta să-i zicem memorialistic, literar... El fusese un simpatizant al extremei drepte, or eu, setos de democrație, nu aveam nicio afinitate cu o asemenea ideologie. Când a ieșit din închisoare, în 1964, m-a întrebat dacă se mai știe ceva despre un poet numit Ștefan Aug. Doinaș și s-a pornit să recite din Mistrețul cu colți de argint. I-au dat lacrimile când i-am spus că a ieșit și el din pușcărie, că acuma e bine mersi și că scoate cărți. Și, în fine, acest om care a murit de câțiva ani, a înțeles foarte bine că eu nu vreau să ideologizez într-un anume sens editura, vreau să vorbesc în cărțile pe care le public despre gulagul românesc, dar, pe de altă parte, vreau să dau o șansă poeților care au fost tineri, cei din generația ’80, și chiar și prozatorilor, pentru că până la urmă eu sunt prozator, dar, ca peste tot (acuma nu aș mai putea să vorbesc cu exactitate despre acest lucru), noi aveam un deficit de prozatori. Nu prea aveam prozatori, ori acești prozatori nepublicați înainte de ’90 în volum, datorită neșansei de care am spus, am încercat să-i public într-o serie de poezie destul de coerentă și care a fost apreciată de observatorii atenți ai fenomenului. Mă gândesc la Alexandru Mușina, la Al. Cistelecan, la Ion Bogdan Lefter, la George Crăciun, care, deși prozator, este un excelent cititor de poezie și la atâția alții. Iată, prietenii noștri de la Oradea, unde suntem acum, clujenii, ieșenii și așa mai departe. În felul acesta, n-am reușit decât să-l public postum în niște condiții pe care le-am descris undeva, pe Ion Monoran, zic eu un poet emblemă al generației ’80, și, dacă îl citiți, veți vedea că nu vorbesc aiurea. Pe Mircea Bârsilă nu l-am publicat, el a apărut în altă parte. El a fost redescoperit de Alex Ștefănescu. Aproape că mi-a venit să râd când am auzit de această descoperire... Eu îi știam de mult pe Mircea Bârsilă, pe Adrian Derlea, pe Petru Ilieșu, pe Eugen Bunaru și pe atâția alții.

Simona-Ioana Cucuian: Sunt niște nume oarecum provinciale... într-un fel. Adică, practic, ei nu au reușit să se impună cumva? Sunt buni ca poeți și nu mă îndoiesc de această apreciere...

V.M.: Da, din păcate, probabil că toată povestea are acum un iz provincial... Și Mușina l-a inclus, spre exemplu, pe Ion Monoran, de abia în a doua ediție a volumului său în care antologhează poeții optzeciști. Cred că a fost o fatalitate și, probabil că, după ’90, interesul pentru poezie, pentru literatură a fost destul de scăzut, receptarea a fost la cote joase. Eu nu cred că lucrurile sunt definitiv pierdute... Pentru că multă lume zice: Aaa! Posteritatea! Să nu ne mai mințim cu așa ceva... Dacă vrem ca lucrurile să se miște, trebuie să-i reincludem pe unii dintre ei, probabil că în cazul unora a operat entuziasmul, dar pe unii dintre ei trebuie să-i reincludem în această cursă a recuperării unor valori solide.

S.I.C.: Din Arad este vreo latură lirică?

V.M.: Da, sigur. Am publicat după ’90 și mulți [n.a. poeți arădeni]. M-am ferit de acest statut provincial cu toate că, bineînțeles că au fost mai mulți timișoreni fiindcă acolo am stat, dar au apărut și Romulus Bucur cu poezie, și Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, poeți foarte buni, brașoveni, de asemenea, și Ruxandra Cesereanu de la Cluj...

S.I.C.: Vasile Dan?

V.M.: Vasile Dan era deja un poet afirmat și el, cumva, cred că ține mai mult de așa-numita generație ’70, deși există tangențe profunde cu optzeciști… El a fost întotdeauna prietenul nostru, întâlnirile noastre de la Arad și Timișoara erau mereu foarte frumoase.

S.I.C.: Puteți, vă rog, să ne spuneți unde vă aflați acum și cu ce ocazie ați venit la Oradea?

V.M.: Am venit la Oradea, nu ca să vorbesc despre Orizont, unde încă figurez în caseta redacțională, nu ca să vorbesc despre editura pe care o reprezint, nu ca să vorbesc în calitate de dascăl la Facultatea de Științe Politice, secția Jurnalistică, de la Universitatea de Vest din Timișoara, ci să vorbesc despre un proiect în care ne-am angrenat trei prozatori: Daniel Vighi, Lucian Petrescu și cu mine. Proiectul se cheamă Ariergarda[5], avem chiar o Asociație Culturală cu acest nume din care, pe lângă noi trei, mai fac parte și nevestele noastre pentru echilibru… și de fapt care urmărește să promoveze proza, nu neapărat timișoreană. Acum suntem nevoiți să venim cu patru romancieri timișoreni foarte tineri și toți foarte buni. E un mic Dessant, fără să cred în ideea grupei sau a plutonului, un mic Dessant în maniera celor de pe vremuri, dar și poate așa cum a făcut Poliromul. Sunt poeți cu individualitate certă și poate acum peste vreo oră când va avea loc lansarea o să-i știți mai bine. Veți fi surprinși să îi descoperiți și, mai ales, veți fi plăcut surprinși atunci când îi veți citi.

S.I.C.: Într-un fel se poate spune că Zilele Familiei orădene sunt o familie a Timișoarei?

V.M.: Da, într-un fel. Suntem prieteni vechi, Oradea a fost întodeauna un reper pentru noi...Am învățat împreună să ne căutăm repere și subterfugii. Fără a face caz, exista un anumit fel de a rezista în cultură. Acum lucrurile probabil că stau altfel. Niciodată, după ’90 n-am deplâns faptul că oamenii s-au îndepărtat de literatură, nu mai scriu și nu mai citesc. Au găsit alte interese, probabil la fel de percutante, la fel de solicitante. Asta se întâmplă și nu trebuie să ne speriem până la urmă. La Familia găsim niște prieteni constanți, niște buni cititori de literatură… Niște prieteni până la urmă.

S.I.C.: Vă mulțumesc!

Ianuarie 2017, interviu realizat prin corespondenta cu prozatorul Viorel Marineasa din Timisoara

1. Cum funcţiona viaţa redacţională la Forum studențesc? În ce perioadă aţi fost redactor acolo? Cine era redactor-şef? Revista Forum studențesc s-a format prin 1972-1973, ca urmare a comasării revistelor de institut (Universitate, Politehnică, Medicină, Agronomie). Argument: e de preferat să existe o singură publicație puternică la nivel de centru universitar decât 4 slăbănoage. De fapt, Partidul avea în vedere re-centralizarea și înăsprirea controlului ideologic. Revista era patronată de Consiliul Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști (UASC) din Centrul Universitar Timișoara. (UASC România însemna Uniunea Tineretului Comunist pentru studenți. Președintele UASCR pe țară se număra printre secretarii UTC la nivel central.) Redactorul-șef al revistei era propus de șefii UASC din centrul universitar (C.U.) respectiv și validat de organul central. Trebuia să fie student și să nu aibă pete la dosar. Mai putea să rămână redactor-şef încă un an după absolvire. Președintele UASC pe C.U. era un asistent universitar sau un șef de lucrări/lector (niciodată un student), de obicei de la Politenică, selectat dintre cei ce se remarcaseră ca activiști în „viața de Asociație”. Casele de cultură ale studenților trecuseră prin 1971-1972 (eu am ajuns metodist în 1 ianuarie 1973) din subordinea Ministerului Învățământului în cea a UASCR-ului. Omul-tampon era directorul Casei de Cultură a Studenților. Al nostru – un ins mai copt, predase la Universitate, trecuse prin perioada de relaxare ideologică (1964-1971), voia să mențină autonomia Casei față de politruci, precum și un standard valoric care s-o ridice peste casele de cultură municipale, sindicale, nu mai vorbesc de cămine culturale. Singur directorul avea statut de activist, ceilalți eram lefegii cu sabia lui Damocles deasupra capului. Unii dintre colegii mei din diferite centre universitare erau celebri, așa că amenințările nu-i atingeau: Ion Luchian Mihalea, Cătălin Naum, Dumitru Fărcaș, Emilian Dumitru, Dorin Cuibariu, George Obrocea, Ioan T. Morar... (Precizez asta, deoarece, după 90, s-au găsit unii să mă tachineze că aș fi fost activist. Adică aș fi avut un trecut așa ca ei. Probabil, ca represalii pentru că sunt membru fondator al Societății Timișoara.) Am prins patru rânduri de președinți cu echipele lor. Fiecare președinte cu stilul, cu apucăturile sale. Unul tocmai venise de la studii din SUA, filozofa mult, încerca să împace ireconciliabilele. Următorul, un neamț fain, nu se băga, mergea pe mâna celor de la Casă. A venit altul mai ambițios (așa a rămas și-n democrație și i-a mers foarte bine), dar și play-boy, care a amenințat la început, dar căruia i-am prins slăbiciunea ulterior: iubea science fiction-ul, astfel că-l alimentam cu cărți din toate direcțiile, iar când era vorba de fanzinul Paradox al cenaclului G. Wells, care apărea ca supliment la Forum studențesc, ne dădea aprobarea fără probleme. Ultimul președinte, cel pe care l-a prins revoluția, s-a arătat în pas cu vremurile, adică a fost opresiv până la comanda Ho! Ce căutam eu (dar și alți colegi) ca metodist/instructor la revista studenților? Oficial, nu aveam atribuții. Numai că redacția Forum studențesc era în incinta Casei, iar revista se cerea alimentată cu materiale dinspre cercul de presă, cercul foto și cenaclurile de aici. Așa că era normal să ne băgăm și să conlucrăm cu diferitele echipe studențești (asta – dacă voiam să iasă ceva ca lumea). Forum studențesc apărea în regim de 10 numere pe an (16 p.) + 1-2 suplimente literar-culturale + 1-2 suplimente Paradox. Eu apăream în caseta de redacție doar la suplimente. O scurtă perioadă am figurat și în cea curentă, în componența unui soi de colegiu.

2. Care a fost contextul scrisului jurnalistic atunci? Motivaţia? Ce însemna relaţia cu cenzura? După Tezele din iulie 1971 se strânsese șurubul. Dacă în perioada 1964-1971 am avut acces la o presă cu tentative de liberalizare (știri și reportaje „pe bune”; de pildă, informație abundentă, în notă favorabilă, despre generația hippie; presa sportivă consacra materiale problematicii dopajului, mutațiilor androgine; ziarele aveau rubrici în care cititorii comentau critic unele măsuri preconizate de autorități etc.), a-nțărcat bălaia după câteva avertismente (cel mai serios mi s-a părut cel care a dus la cvasi-interzicerea filmului Reconstituirea). Presa oficială s-a mohorât peste noapte. Venit după un apostolat dăscălesc la țară, am asistat, prin 73-74, la o luptă acerbă între niște grupări studențești pentru a pune mâna pe nou înființata publicație Forum studențesc. Comandamentele cereau ca revista să nu se mai ocupe de fleacuri (cum, cică, se întâmplase la cele din institute), ci să reflecte „viața de asociație”, să fie o curea de transmisie pentru politica partidului. Sigur că au apărut instantaneu oportuniștii, gata să scrie editoriale mobilizatoare, să fabrice materiale stas. Unii studenți or fi vrut să se remarce pentru a intra în presa de partid sau doar să-și construiască un profil care să-i ajute în ascensiunea profesională. Au fost destui însă cei care au văzut în presa studențească o șansă de a spune ce gândesc și de a scrie ce văd. Primul meu contact cu cenzura a survenit în 1973, când, datorită concediului prelungit al unui coleg, am fost trimis să soluționez chestiunea difuzării la chioșcurile din țară a fanzinului Paradox al cenaclului G. Wells la Direcția Presei, numele de atunci al cenzurii oficiale. M-au frapat cinismul și spiritul discreționar manifestate de persoanele care „lucrau” acolo. Până la urmă, difuzarea publicației s-a limitat la perimetrul local.  Apoi Ceaușescu a desființat, pe hârtie, cenzura, de fapt întărind-o. S-a ajuns la cenzura întregului popor. Avertizat, autorul unui/unor text/texte se autocenzura atât cât îl ducea capul, în compensație strecurând/insinuând șopârle, fitile, cripto-literatură pentru inițiați. Practic, cenzura s-a multiplicat. În cazul revistelor studențești, recte suplimentele la care am lucrat (literare, science fiction), eu, chiar dacă aveam rang de metodist, mă duceam cu numărul respectiv la redactorul-șef student, acesta se ducea el însuși sau mă trimitea pe mine la președintele CUASC pe C.U., apoi ajungeam amândoi la secretarul PCR cu propaganda pe centru universitar, ca la urmă să încercăm obținerea BT-ului (bun de tipar) de la secția de propagandă a județenei de partid; uneori urcai până la secretarul 2, care făcea observații pe materiale, le elimina pe unele, te întorcea, refăceai și abia atunci își punea apostila.
3. Care era(u) cenaclul(cenaclurile) pe care le-aţi frecventat în studenție? Ce amintiri nescrise aveţi despre alte cenacluri din țară? Din anul al II-lea de facultate am frecventat cenaclul de la Casa Studenților. Mergeam și pe la cel al Asociației Scriitorilor. Din când în când treceam și pe la cenaclul Lumina de la fabrica ELBA (Electrobanat), unde se aciuiseră poeți refuzați din tot orașul, underground-ul în toată splendoarea lui. Cenaclul studențesc Pavel Dan stătea, între anii 1963-1967, sub semnul micii liberalizări ce a marcat comunismul românesc. I.I. Popa, proaspăt asistent universitar, preluase oarecum frâiele ședințelor de duminică dimineața. Absolvent al Universității din Cluj, care, pentru noi, timișorenii, se asemuia cu luna de pe cer, a avut inspirația s-o invite pe Ana Blandiana, încă studentă, dar cu debut editorial, ce ne-a surclasat ca pe niște tontălăi prin frumusețea răpitoare, prin vocea de înger, prin sonurile nemaiauzite din poezia sa. De la Popa am prins gust pentru Jacques Brel și pentru Georges Brassens. Îl seconda în aceste întâlniri Vasile Crețu, viitorul etnolog, student ca noi, dar cu vreo șase-șapte ani în plus, consecință a unui dosar de copil deportat. Șerban Foarță venea cu o educație și cu o bibliotecă de familie la care noi nu avuseserăm acces. Cornel Ungureanu avea cele mai întinse lecturi și judecăți de valoare echilibrate. Marcel Turcu vorbea și scria în manieră suprarealistă; pe deasupra, coresponda cu Geo Dumitrescu. Din această vreme mi-a rămas în minte o deplasare la Institutul de Mine din Petroșani, acolo unde un student localnic a citit poemul Femeia cu ciorapii roșii, ceea ce nu era puțin pe atunci. La întâlnire a fost prezent și fiul criticului proletcultist Mihail Novicov, probabil sfătuit de tată să urmeze cariera minelor, care s-a dat ocoș și cunoscător, dar n-a prea avut suflu în fața alor noștri. A urmat o perioadă la care n-am fost martor (1968-1972). Știu doar din auzite, din citite. A fost una bună, înainte și după închiderea ideologică. Criticul Nicolae Ciobanu, un redutabil pedagog, era flancat de Sorin Titel, de Livius Ciocârlie, de Marcel Pop-Corniș. Cenaclul Pavel Dan a devenit Excelsior. Marlen Heckmann și Andrei Ujică au avut succes cu proză citită la cenaclul Junimea al Universității din București, coordonat de Ov. S. Crohmălniceanu. Cred că și George Ivașcu avea un rol. Când am ajuns metodist la Casa Studenților (1973), cenaclul se numea iarăși Pavel Dan și era într-o pronunțată degringoladă. Resurecția a intervenit prin 1975. Poate că am avut și eu un oareșce merit.
4. Vorbiţi-mi, vă rog, despre anii de studenţíe (boemie, grup de prieteni literaţi sau nu, gaşcă, tabere, FACS-uri, Casa de Cultură a Studenților din Timișoara? Adevărata mea studenție s-a întâmplat începând din 1973. A fost una prelungită, iar la un moment dat aveam să mă satur de ea. Scrisesem și până atunci, însă în preajma prietenilor de la Pavel Dan mi-am regăsit afinitățile, generația literară, am dat de presentimentul optzecismului, de optzecismul plenar. În 1977, la Oradea, conducerea UASCR a avut imprudența să organizeze o întâlnire a cenaclurilor și a revistelor studențești. Destul ca oamenii să se vadă la față, să audă ce și cum scriu, ca apoi să-și articuleze protestul, insurgența, atât cât au fost. L-am dus și pe Mono (Ion Monoran), năbădăiosul poet-muncitor ce ura pretinsa dictatură a proletariatului. După zicerile din „cadru oficial” au urmat două nopți explozive în căminul Institutului Pedagogic, când aproape nimeni n-a pus geană pe geană. Ce se întâmplase între timp la Timișoara? Petru Ilieșu traducea din Allen Ginsberg și din Ezra Poud, mai strecura câte un poem în Forum…, scris în maniera celui ce slobozise Howl.  Bârsilă, Mono, Derlea creaseră gruparea numită monodersilism în interiorul cenaclului; se împotriveau lirismului flasc ce cotropise revistele și volumele, scriau despre cotidianul orașului pe care-l percepeau cu toți porii, buchiseau pe Introducere în poezia americană contemporană a lui Serge Fauchereau, se bazau pe sugestii venite de la Bacovia și de la „generația pierdută” (Geo Dumitrescu, Tonegaru, Caraion, Stelaru). În 1978, după o luptă prelungită cu cenzura de la nivel de județ, am publicat un Forum studențesc de 32 p. la 30 de ani de cenaclu Pavel Dan. Eram tari, optzecismul, cât capra, pândea la ușă. Deși cu 8-10 ani mai copt, mi-am recunoscut imediat generația. În 1978 am vorbit cu cei de la Amfiteatru să vină la Timișoara. Mă autocitez: „Triumviratul sosit de la București – Mihai Tatulici, Dinu Flămând, M.N.Rusu – ne-a avertizat că, dacă nu avem poeți competitivi la Casă, aceștia vor fi rași la discuții. La lectură, bucureștenii urmau să prezinte o veritabilă artilerie grea: Magdalena Ghica, Domnița Petri, Patrel Berceanu.  De la noi ne-am gândit să citească  (…) doi studenți (…) și poetul-muncitor Ion Monoran. N-am pomenit nimănui de datul afară din UTC, de ancheta Secu, de milităria pușcăriașă de la diribau (din biografia lui Mono - n.VM). (…) Până la lectura de duminică dimineața a fost seara-dezastru de sâmbătă. Casa a dat o masă pentru bucureșteni, la „Șari-neni”, fost bordel, devenit loc onorabil. Monoran a venit montat, iar pe parcurs s-a făcut praștie. Spre stupoarea tuturor, s-a luat vehement de oaspeți, în special de Dinu Flămând, vinovat că scria poezie și că n-o scrie așa cum vrea Mono. A doua zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Monoran a apărut freș, în ținuta sa sărbătorească: sacou, cravată, blugi. A fost un triumf. Dinu Flămând avea să-i facă prezentarea în pagina pe care i-a consacrat-o în Amfiteatru. Un mic triumf, deoarece volumele Locus periucundus și Ca un vagabond într-o flanelă roșie i le-am publicat abia după ce el a murit.” (V.M., „Bucuria ciudată a celor ce fac poezie în subsoluri”, în Lecturi parțiale. Librăria de nișă, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2014, pp. 199-200) Din 1980 s-a desfășurat tabăra de literatură (și de presă studențească) de la Crivaia (la 20 km de Reșița, în apropiere de Muntele Semenic) în cabana UASC din C.U. Timișoara. O construcție precară, dar în care noi ne simțeam OK. Un modest colț de rai. Ștabii nu veneau decât în scurte recunoașteri. Ei aveau alte perioade de mas, când se destrăbălau separat. Eram noi înde noi, bașca informatorii. Conducere studențească. De pildă, Vighi ne-a distribuit Caietul brigadierului pentru a ne lua notițe. Mostră de program la Crivaia: micul dejun la „cabana de lemn” (inițial BTT, apoi a militarilor în refacere); „cu generația la debarcader”, vorba lui Ioan T. Morar alias Biju (plajă, înot, hidrobiciclete pe lacul de acumulare Văliug); prânzul; ora 17 – prima ședință de cenaclu, discuții cu câte o berulă în față; după cină (20) – a doua ședință de lecturi; controverse după miezul nopții, mici scandaluri, picioare în uși, răgete lansate spre pădurea aflată la doi pași, preambul la o idilă în vreun cotlon. Programul suferea modificări atunci când se punea de-o drumeție: pe Semenic, la peștera Comarnic, la Gărâna (unde în zilele noastre se face, vară de vară, jazz de performanță), în satul pemesc (pem = boem = neamț venit din Boemia) Lindenfeld, părăsit, apoi nemurit de același Biju într-un roman de succes. Au trecut pe la Crivaia-tabără: Herta Müller (da-da!), Mircea Cărtărescu, Cornel Ungureanu, Elena Ștefoi, Alexandru Mușina, Matei Vișniec, Mircea Mihăieș, Petru Ilieșu, Mircea Bârsilă, Vasile Popovici, Gheorghe Crăciun, Daniel Vighi, Marcel Tolcea, Simona-Grazia Dima, Richard Wagner, Sorin Antohi, Dan Alexe, Ioan Groșan, Călin Vlasie, William Totok, Mircea Pora, Eugen Bunaru, Ioan T. Morar, Johann Lippet, Pavel Șușară, Gheorghe Ene, Viorel Boldureanu, George Șerban, Simona Constantinovici, Ion Monoran, Adrian Derlea, Gheorghe Pruncuț, Ion Chichere, Corina Rujan, Marcel Sămânță, Lucian P. Petrescu, Andrei Bodiu, Helmuth Frauendorfer, Robert Șerban, Adrian Bodnaru, Gheorghe Secheșan, Traian Pop Traian, Ioan Crăciun, Valeriu Drumeș, Florian Mihalcea, Horia Dulvac, Dana Gheorghiu, George Lână, Constantin Mărăscu, Marian Oprea, Mihai Octavian Ioana, Viorel Marineasa ș.a. Șederea se încheia printr-un foc de tabără în ultima seară. Ieșea întotdeauna cu craval (scandal, hărmălaie). Într-un rând s-a strigat în cor, de au răsunat văile: „Vin americanii!” S-au sesizat niște șefuleți de pe la vile, dar n-a ieșit nimic. Poate că vreo urmă s-o fi aflând în dosare.

Ședințele cenaclului Pavel Dan de la sediu începeau duminică la ora 11 și intrau în prelungiri până seara târziu la Oltul (o crâșmă-grădină de vară frecventată de cociși/ căruțași și de lumpen), la Sinaia, la  Vaporul, în alte birturi. Despre FACS (Festivalul Artei și Creației Studențești) s-au găsit unii deștepți să spună, după 1990, că era Cântarea României. Nici 5% din ce se petrecea la diverse secțiuni nu se încadra într-un asemenea profil. Cât privește literatura, liderii pe țară ai UASCR se plângeau că nu pot colecta nici măcar o broșură de 40 de pagini pe care s-o prezinte conducerii superioare de partid. Mulți dintre componenții generației 80 au fost premiați cu acel prilej. Decidenți în jurii erau persoane ca Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Florin Manolescu ș.a., iar asta arată că unii șefi ai UASCR, prin delegări de asemenea calibru, urmăreau valoarea, calitatea, nu cedările propagandistice. Șef la jurații secțiunii literatură-presă era mai mereu poetul de primă pagină Nicolae Dragoș, dar acesta, întreținut de organizatori cu băuturi fine, nu participa la discuțiile în care se stabileau ierarhiile; își îndeplinea însă cu aplomb rolul de vestitor al premiilor.

Nu trebuie puse în paranteză nici legăturile celor de la cenaclul Pavel Dan cu Aktionsgruppe-Banat, nici întâlnirile informale (pe lângă cele canonice cu Sorin Titel) cu Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu.

5. Care este povestea fanzinului science fictionParadox? Cum a fost posibil premiul EuroCon, Montpellier din 1987 într-un regim totalitar? CenaclulH.G. Wells (în perioada 1978-1989) era o formă de evadare din automatismele și regulile închistate ale comunismului târziu?   Cenaclul H.G. Wells a fost înființat în 1969 prin diligențele lui Adrian Rogoz, cel ce coordona populara colecție Povestiri științifico-fantastice. Sub auspiciile cenaclului apare Paradox, primul fanzin SF tipărit din România (1972). Aflând despre iminenta apariție, cei de la clubul Solaris al Casei  de Cultură a Studenților din București au recurs la o șmecherie, improvizând un fanzin șapirografiat în câteva zeci de exemplare și l-au lansat cu niște săptămâni înainte, ca să obțină un soi de întâietate îndoielnică. Din 1978 până în 1989 am avut grijă să apară 12 numere ale Paradox-ului, ca suplimente ale revistei Forum studențesc. Nu le-am putut numerota ca atare, deoarece nu te lăsa legea comunistă: n-aveam aprobarea pentru regim de periodic. Cenaclul a avut mai mereu un nivel ridicat, membrii săi înțelegând că „literatura SF e în primul rând literatură, nu se constituie într-un teritoriu paralel”, zice scriitorul și cineastul Lucian Ionică, unul dintre fondatorii cenaclului. Fără falsă modestie, cred că am avut și eu o fărâmă de merit în deschiderea către mainstream-ul literaturii. E clar că autorităților nu le-a fost pe plac nici „priza la real” a optzeciștilor, nici evadarea din real a SF-iștilor. În 1984, bucureștenii au vrut să organizeze consfătuirea națională a cenaclurilor SF la Clubul Uzinelor 23 August. S-a prezentat lume din toată țara. Când să înceapă lucrările s-a arătat un tovarăș goangă mare la Partid și a ținut o cuvântare doldora de truisme ideologice, dar și de amenințări la adresa celor ce calcă pe bec. Ne-am zis că or să ne aresteze pe toți, însă doar ne-au împrăștiat pe care încotro; pe provinciali i-au direcționat spre gară. Cam de pe atunci nu s-a mai vorbit oficial despre science fiction, ci s-a recurs la formula indigestă, cât de cât în pas cu cerințele regimului: literatură de anticipație tehnico-științifică. Sigur că pe măsură ce realizărili comunismului covârșeau patria, gustul cenacliștilor pentru texte distopice (citite sau scrise) înainta și el. De pildă, o povestire intitulată Gunoya, intrată deja în sumarul unui Paradox, a căzut în ultimul moment la cenzură: Gunoya era o planetă autarhică, ocolită cu oroare de celelalte civilizații.

Despre episodul premiului (iarăși mă autocitez): „1987. Tovarășul Ștălog de la Județeana de Partid mă convocase la 7 dimineața în sala de la Orizont, ca să-mi bage mințile-n cap. Era freș, dur, încrezător, probabil că venea după una din proverbialele lui acuplări consumate pe masa cu pânză roșie de la sediu, când subordonatelor li se (re)comanda să geamă cu asupra de măsură. Ce-i aia Uăls, ați înnebunit? Nu știți pe ce lume trăiți? Wells a fost un om de stânga, tovarășu' Ștălog, l-a primit Lenin. Lasă-mă cu chestii din astea, 's fumate. Ziceți-i și voi E. Racoviță (…), că altfel vă desființez. Noroc că a picat fie-iertatul Ion Hobana (secretar al Uniunii Scriitorilor, scriitor și istoric SF – n.VM), m-am plâns de presiuni la un drink. Peste puțină vreme ne-am trezit că Paradox, producția wells-istă, luase premiul pentru cel mai bun fanzin la Eurocon-ul de la Montpellier. Călătoriseră până acolo revista cenaclului și salutarul Hobana, noi nu. I s-a înmuiat și scula lui Ștălog.” (VM, „Kakotopia ți-a trecut prin geam”, Lecturi parțiale…, p.203)   (Două precizări: Tovarășul aka Ștălog era ditamai secretar 2, cu propaganda, la Județ. Cel ce i-a înmânat în ultimă instanță lui Ion Hobana Paradox-ul abia ieșit de sub tipar pentru a-l duce în Franța se numea Mircea Nedelciu.) Pe de altă parte, nu trebuie să transformăm aceste mici trucuri în acte de disidență. Am vrut doar să rezistăm în limitele sistemului.

6. Povestiți, vă rog, contextul debutului dumneavoastră și publicarea cu SecțiuneaUnchiul din volumul Drumul cel mare, Editura Facla, Timișoara, 1985 și, mai apoi, cu Litera albă (roman), tot la Editura Facla, Timișoara, 1988.    M-am zbătut între mai multe debuturi. Prin 1970, 1971 (nu mai țin minte, iar docomentele le-am rătăcit) m-au publicat (aproape deodată), la Poșta redacției, Ștefan Augustin Doinaș în Familia și Păunescu în Tribuna. Poemele se intitulau Minunata Duminică (ironic!), respectiv Împușcătura. Scriam poezie din clasele primare. Coleg de liceu cu Eugen Bunaru, făceam cenaclu în doi, ne citeam unul altuia ultimele producții și le disecam. În paralel, notam bruioane, nuclee de proză pentru când îmi va veni mintea la cap, adică îmi propuneam să le dezvolt la maturitate. Ajuns la Casa Studenților, am publicat ceva poezie și ceva proză, când sub pseudonim, când cu numele meu, în Forum studențesc și în Paradox. Lucrul sistematic la proză a început inadmisibil de târziu (prin 1980). Mi-au văzut câteva texte Lucian P. Petrescu și Daniel Vighi, confrați mai tineri. Ei s-au ținut de capul meu. Mi s-a dus buhul și la „profesioniști”, am citit acolo și am luat premiul pentru proză al revistei Orizont și al cenaclului Asociației Scriitorilor Timișoara pe anul 1982. Apoi am citit și la cenaclul din (baza) Tei împreună cu Daniel Vighi și cu Mircea Pora. Au condus ostilitățile Radu Țeposu și Ioan Buduca. A fost prezentă toată floarea optzecismului. A ieșit foarte bine. La urmă am încins o miuță și am băut bere. Revista Amfiteatru ne-a consacrat paginile din mijloc. Am mai citit, de unul singur, la cenaclul Junimea în urma intervenției lui Nedelciu. Amicii mei au cam strâmbat din nas atunci când am acceptat debutul colectiv în Drumul cel mare. Începeai de pe o poziție umilitoare. În plus, Editura Facla nu avea o cotă prea bună, deși ieșiseră acolo și cărți, autori de băgat în seamă. În virtutea inerției, romanul Litera albă (deși rezervă în planul editorial) a apărut la aceeași editură. De precizat: cei de la cenaclul Pavel Dan nu erau bine primiți nici la Orizont (singurii altfel: Cornel Ungureanu, Adriana Babeți, apoi Mircea Mihăieș), nici la Facla; în ceea ce mă privește, mă stricasem un pic și cu unii prieteni, care pledau pentru robespierrianism la scutul creditului deschis pe care-l aveau la Cartea românească. Depusesem și eu un manuscris de proză scurtă acolo, dar nu se găsise nimeni să-l deschidă.
7. Cu ce tipuri de cenzură v-ați confruntat în perioada ceaușistă? Care a fost relația dumneavoastră auctorială cu această instituție „specializată” și ramnificată pe mai multe paliere subtile? Puteți să ne dați exemple semnificative? La Facla te citeau pe rând redactorul (pe atunci se zicea „lector”) de carte, redactorul-șef, directorul, tovarășa de la București din Consiliul Culturii și Educației Socialiste care răspundea de editură. Am avut noroc că redactor îmi era un prieten, poetul Marcel Tolcea. Eroul din Litera albă este un țăran-scriitor-gazetar isteț și cultivat din anii interbelici, care, ca atâția în Banat, și-a vândut parte bună din avere pentru a scoate ziare și cărți pentru luminarea și organizarea clasei sale, proslăvită doar demagogic de politicieni. Călăuză spirituală nu-i era marxism-leninismul, ci antroposofia lui Rudolf Steiner. Instalarea comuniștilor îl determină să refuze înrolarea la revista lor pentru sate, așa că piere în anonimat după ce-și petrecuse ultimii ani ca portar la o fabrică. A fost o luptă aspră pe text, dar și eu întinsesem destule nade parșive. Să te iei de țărănimea muncitoare cu dragoste de învățătură? Să te iei de Marea Unire, chiar dacă iluminarea finală te trimite la revelațiile înțeleptului de la Dornach? Tovarășa de la „centru” mi-a făcut un referat împuțit; Marcel, periclitându-și situația, mi l-a arătat. Dacă nu își punea el în funcțiune abilitățile, cartea (e drept, cu înlocuiri de vocabule, cu tăieturi de pasaje) n-ar fi apărut.

Interesantă a fost experiența la Editura Militară. Mă îndrumase într-acolo, ca spre un loc mai prielnic, Adriana Babeți. Numai că peste noapte se schimbase ceva în urma turnătoriilor publice ale lui C.V. Tudor, care înfiera cu mânie patriotardă în Săptămâna două romane deja apărute, unul al lui Sorin Preda, altul al lui Tudor Vlad. Romanul În pasaj fusese respins de reprezentantul Consiliului Culturii în aprigul decembrie 1989, cam prin 19-20, tocmai bine: Timișoara era deja în alt univers. În ianuarie 1990 am fost chemat să reintroduc ce fusese scos. Dădea bine atunci un autor din Timișoara. Eu nu prea aveam chef: luptam pentru „instaurarea noii orânduiri”.  Oricum, mi-a surâs iarăși șansa, am avut un redactor tenace și receptiv: Mariana Avanu. Prototip al eroului din roman fusese Sever Bocu, politician și gazetar de elită, lider țărănist,  fost ministru al Banatului, care „binemeritase” de la patrie, fiind ucis în 1951, în temnița de la Sighet. M-ai făcut să citesc o întreagă bibliotecă, mi-a spus Ioan Talpeș în 1989, când era șef al departamentului istorie-beletristică de la Editura Militară. Cum zic, am (re)băgat în text tot ce scosese Consiliul Culturii (și tot nu fusese destul!), însă a trebuit să observ că se instaurează o nouă cenzură, catifelată: mi s-a cerut să-l înlocuiesc pe soldatul român cel fără cămașă sub uniformă cu corespondentul/aliatul său rus. În prostia/entuziasmul momentului, uite că am acceptat. Volumul a apărut în 1990. Apoi, în 1992, la Cartea românească, Unelte, arme, instrumente (și ăata cam zăcuse).

8. Cum explicați termenul aluziv „șopârlă” întrebuințat cu discreție în perioada comunistă? Cred că am zis deja câte ceva despre asta.
9. Ați interacționat cu cenaclurile din București, în ce context? Am spus: la nivel instituțional, am avut schimburi (tur-retur) cu cenaclul Amfiteatru, dar și cu (în același regim de reciprocitate) cenaclul Universitas al lui Mircea Martin (zorii nouăzecismului!). Cei de la Cenaclul de Luni s-au arătat și ei la Timișoara, dar fără mentorul Nicolae Manolescu. Au revenit, ca invitați individuali ai cenaclului, Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea, Ioan Groșan (nu prea lunedist, dar de peste tot). Pe Liviu Ioan Stoiciu ni l-au respins cei de la Asociația pe C.U. taman în opșnouă. „Mai invitați și d-ăilalți”, mi-a spus prezășul (=președintele) „Asociației” pe C.U. Știam formula din Săptămîna și din scremutele/eșuatele pacificări ale lui Păunescu în Flacăra (încerca să-i pună la aceeași masă pe Eugen Barbu și pe Ana Blandiana).
10. Revenind la regretatul poet Ion Monoran, pentru o mai mare coerență și interdependență semantică între interviurile care mi-au fost acordate pe tema revistelor/cenaclurilor studențești în comunism, George Țâra povestește telefonic din Bistrița cum tânărul timișorean, invitat fiind, a citit texte la cenaclul din Tei (Complexul Studențesc Tei din București, presupusă formă de continuitate mascată a Cenaclului de Luni). Vă mai aduceți aminte de acest moment? Am povestit cum am descins de câteva ori „cu grupul/gruparea” la București. De la un punct, unii componenți ai cenaclului Pavel Dan și-au luat soarta în propriile mâini. S-ar putea ca George Țâra să aibă dreptate. Nu-mi amintesc. N-am fost martor. Mono (Ion Monoran) câștigase concursul debutanților de la Editura Albatros, dar, datorită plecării din țară a lui Ion Caraion, președintele juriului, s-a ales cu două-trei poeme publicate într-un anost volum colectiv. Așa a fost Mono, retractil și răzbătător, retractil atunci când ar fi trebuit să pledeze pentru propria-i cauză, răzbătător în clipa în care lumea se întorcea pe dos, când, în 20 decembrie 1989, a fost în stare, el însuși prins în transă, să magnetizeze mulțimile, să le scoată de pe platformele industriale și să le aducă în miezul fierbinte al urbei. Eu, ca editor, și el, ca autor, ne-am pus în funcțiune cam târziu. În 2 decembrie 1993 ne-am dat întâlnire la prânz. Stabiliserăm aproape totul, până la virgulă, cum va fi volumul Locus periucundus. Nu ne hotărâserăm pentru un singur poem. Astăzi îmi este greu să explic acea ezitare: volumul e perfect. Întârzia. M-a sunat Bebe Costinaș (cel ce avea să dispară în condiții ciudate), ca să-mi dea vestea cea rea. Mono murise în acea dimineață. Era întins pe canapea, își îmbrăcase sacoul, își pusese cravata, nu se despărțise nici de blugii eternului protest.
11. Ce ne puteți spune despre festivalurile studențești de la Timișoara? Ars Amatoria, de exemplu, a ajuns și în Vest în acele vremuri? Festivalul Artei și Creației Studențești (FACS) se organiza pe secțiuni: teatrul într-o parte, grupuri satirice și brigăzi în altă parte; la fel – literatură și presă; cinecluburi și foto; muzică pop, rock, folk, estradă (aici parcă intra și dans modern); folclor. În centrele universitare mari aveau loc secțiunile „grele”, cele ce presupuneau un efort organizatoric deosebit (posibilități de cazare, spații pentru spectacole etc.). Am prins nenumărate desfășurări de forțe la Timișoara, dar și în alte părți, unde „aveam misie” să merg. Am rămas cu multe amintiri frumoase. Am văzut, la nivel de jurizare, destule porcării. Iubeam enorm dramaturgia lui Marin Sorescu, inclusiv pentru nota sa subversivă, însă m-a dezamăgit la culme când a blocat, cu motivații lașe, spectacolul Tânguire de mior  (după o povestire de Mircea Nedelciu), pus în scenă de Diogene Bihoi cu studenți ai Institutului Agronomic din Timișoara.  Arhitectul Radu Radoslav știa să-l aducă mereu la zi  pe nenea Iancu prin Studioul de caragialeologie de la Facultatea de Construcții. Un ilustru actor aflat în ipostaza președintelui de juriu (Victor Rebengiuc) i-a spus că profesioniștii ar avea multe de învățat de la trupele studențești.

Ars amatoria  a avut spectacole la Casa Studenților din Timișoara (cred că prin 1984) într-un turneu  ce nu avea nimic de-a face cu „festivățurile” organizate tot la doi ani. Spiritul trupei l-am regăsit oarecum la grupul Divertis din Iași. Fuseserăm înregimentați mai toți metodiștii de la Case pentru o așa-numită reciclare la Izvorul Mureșului, la care participau și studenți din activ. Dimineața, pe lângă chinuitoare dezbateri de bătut apa-n piuă, șefii UASCR mai veneau și cu câte o pradă importantă. De pildă, Valentin Lipatti (fratele marelui pianist), ins subțire ce se predase „roșilor” și care-ți făcea din rahat bici când trebuia să laude politica „noastră” externă, sau Radu Budeanu, redactor-șef la Lumea, care avusese temeritatea să ne spună că viitorul conflict de anvergură pe plan mondial nu va fi cel dintre Est și Vest, ci acela dintre Nord și Sud. Seara cam începea distracția. La reprezentația Divertis (trupa era nouă, doar trei, figura și ăl cu vioara, pregnant, dar nu scotea o iotă) ne-am tăvălit pe jos de râs, inclusiv conducerea UASCR. Lectorul Comitetului Central al Partidului ce tocmai conferențiase (i-am uitat numele), aflat singur în primul rând, bătrâior și pesemne dogmatic, s-a făcut stacojiu, mai să-l lovească șlogul/apoplexia. Un asemenea afront la minunatele realități nu putea să îndure. S-a dat pe lângă el un ștab UASCR, cred că Stelian Moțiu  (l-a avut ideolog pe Ion Cristoiu, pe care, când se îmbăta, îl gratula cu formula „Futu-ți Cistoiu mă-tii”), bag sama că-l lămurea că e altfel la studenți, mai liber, mai cu hlizeală.

12. Pe atunci, publicația Orizont apărea lunar în format tip carte până în 1972, când s-a transformat în săptămânal social-politic și literar artistic. Chiar dacă ați devenit membru în colectivul de redacție al revisteiOrizont de abia din 1990, după Revoluție, puteți comenta, în genere, aceste „mutații-directive” de statut, denumire propagandistică impusă și profil revuistic „cultural-științific” de la începutul anilor ’70? 

În Orizont am început să public în 1982 (când am luat premiul pentru proză). Nu era revista mea preferată. Le citeam mai degrabă pe altele. Cât au fost cenzori p-acilea, Eugen Florescu (secretar PCR cu propaganda) et alii ejusdem farinae au făcut inestimabile ravagii. Dacă publicam două proze pe an (în Orizont-ul având regim de săptămânal) era mult. Mi se cereau texte dedicate, reportaje, cronichete. N-a prea mers. Am descris o cezariană văzută prin „hublou”, am făcut o dare de seamă despre  morgă și autopsii. I-am făcut o recenzie proastă amicului de amic șef în redacție. Bară de bară. Nu le-au publicat. A intrat însă în revistă ceva cu o pendulare la Uzinele Mecanice, dar m-am ferit să halesc rahat, am băgat mare cu tinerii furioși englezi, cu Alan Sillitoe din Sâmbătă seara, duminică dimineața, estompând cu tact curvăsăraiurile strungarului Arthur Seaton, am mai dat tare și cu prozatorul siberian Gheorghi Vladimov, un strop de păcăleală pentru cenzură, nu apucaseră să afle că rusul se ușchise în Germania Federală. E adevărat că presiunea a fost mai consistentă în partea de vest a țării. Dar, dacă stăm să citim, de pildă, Documentele antume ale „Grupului de la Iași” de Luca Pițu, vedem că nu-i chiar așa. Oricât s-ar supăra câțiva prieteni ai mei care au lucrat la Orizont și la Editura Facla, acestea erau percepute  în țară ca fiind coadă de listă în privința coloanei vertebrale. (Acest fapt contrasta cu underground-ul care clocotea în oraș. Lui Ceaușescu nu i-a plăcut niciodată să vină aici: recolta cele mai puține aplauze.) Sintagma „cultural-științific” venea tot pe directive, adică băgați, băieți, mai multă propagandă, nu vă lăbărțați cu literatura și arta, știință însemnând atunci cântecuțe în strună pe marginea operelor Tovarășului și Tovarășei. Nici măcar un articol doctrinar care să ne pună în relație cu ce se întâmpla în mișcarea comunistă de aiurea n-am văzut. Citeai două-trei texte, iar în rest – obediență grețoasă. Nici asta nu ajungea: Eugen Florescu voia mai multă imaginație, mai mult entuziasm în lingăleală. Ca să ne convingem: înapoi la colecția revistei!

[1] octombrie 2005, Oradea, Zilele Revistei Familia, difuzat la Info TV Arad, Reportajul zilei. Sunt intervievati de asemenea si directorul publicatiei, Ioan Moldovan si scriitorul Alexandru Musina, in Pasajul Vulturului cu ocazia expunerii de carti. Interviul transcris din 2005 a fost completat/adaugit in ianuarie 2017.

[2] Vezi foto Viorel Marineasa captura dupa materialul video difuzat la Arad

[3] când se împlineau 140 de ani de la prima apariţie a revistei Familia, la Pesta, începând din 5 iunie 1865, din iniţiativa foarte tânărului Iosif Vulcan, la numai 24 de ani ai săi.

[4] Între timp, din 2015 Editura Marineasa și-a încetat activitatea

[5] Față de 2005, Ariergarda și-a diversificat preocupările, mizând, printre altele, pe „susținerea patrimoniului istoric din preajma noastră prin literatură, turism cultural, performance și happening, dar și prin mitinguri dacă este nevoie”.

INSERT FOTO 2 Marineasa – cel de-al doilea interviu perfectat in luna ianuarie 2017