De asemenea, în lipsă de Cartea cea mai mică[1] cu Cristian Popescu în colecţiile revuistice studenţeşti din Bucureşti, la ora redactării tezei de doctorat, trebuie evidenţiată şi conservată pagina numărul 10 a Atelierului literar cu titlul Lumină pe... CRISTIAN POPESCU[2] în care Mircea Martin semnează cronica Poetul ca vatman, Dan-Silviu Boerescu scrie textul Vitrina de familie Cristian Popescu şi Dana Cristescu semnează Arborele genealogic.

Voi reproduce o Notă scrisă de Cristian Popescu şi textul Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii citit pe atunci de autor la cenaclul Universitas condus de Mircea Martin.

Notă[3]

Aceste „poeme” şi „eseuri” au cunoscut de-a lungul a 6 ani mai multe versiuni (unele au fost publicate ca variante în reviste şi înainte, şi după ’89). Poate că acest fapt reprezintă şi o dovadă că scriitorii de vârsta mea au scris – stilistic sau în ceea ce priveşte implicaţiile sociale ale literaturii lor – indiferenţi faţă tulburările istorice. Generaţia noastră n-a simţit nevoia nici unui fel de esopism, nici unui fel de încifrare a mesajului social; şi asta mai ales pentru că a scris – înainte de Revoluţie – fără intenţia expresă de a publica. Actul ei literar a fost mai ales unul cenaclier, aproape gratuit.

Nu ştiu dacă în aceste condiţii „Arta Popescu” poate fi considerată o carte de sertar sau una de rezistenţă spirituală. Dar aş dori ca ea să fie considerată drept prima mea carte. (Chiar dacă nu şi debutul meu.) Şi asta pentru că „Cuvânt înainte” (Cartea Românească, 1988) nu avea nici titlul şi nici cuprinsul hotărâte de mine. Deh, meandrele compromisului literar şi ale cenzurii. „Familia Popescu”, cartea cu care ar fi trebuit să debutez, este o carte care n-a apărut încă (mai ales pentru faptul că nu este scrisă până la capăt). Rog cititorii (în special pe cei avizaţi) să ierte deocamdată unele reluări de imagini din trecutele apariţii. Doar prezentul volum are o variantă finală, şi atunci când – cu ajutorul lui Dumnezeu – o vor căpăta şi altele, aceste repetiţii vor dispărea.

Mulţumesc din toată inima editurii Adevărul şi, personal, lui Cristian Tudor Popescu, fără al căror entuziasm cultural „Artei Popescu” i-ar fi trecut în mare măsură vremea ei de apariţie. (Cr.P.)

Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii[4]

Caragiale, cînd se gîndea la artă, se gîndea la frizeri.

În bucata Un artist, „neînvinsa pornire către artele frumoase caracteristică la toţi bărbierii” este descrisă cu atîta savoare (şi parcă, dincolo de orice conotaţie afirmativă sau negativă), încît ne găsim în faţa unui ciudat soi de frumuseţe hilar-grotescă, fabulos-fantastică a kitschului. Bărbierul e în tinereţe corist la teatru. Învaţă fără profesor să cînte „cu ghitara, cu flautul şi cu ţimbalul”. Scrie poezii simboliste, de obicei galante. Are două pisici „bine educate”: una învîrteşte o „minaretă mică ce cîntă mazurca şi cealaltă joacă”. Are doi cocoşi deprinşi la „beţie de alcool”, beţie de boabe şi grăunţe „zăcute-n rom”. Pe peretele prăvăliei sale atîrnă o adevărată capodoperă-în-răspăr: o lucrare plastică realizată nu cu penelul, ci ţesută „în fire de păr de toate nuanţele posibile”. Pictură înfăţişînd un munte în vîrful căruia stă un călător care-şi aprinde ţigara de la luleaua ciobanului ce „păşunează” turma jos, în vale, lîngă o apă mare, vijelioasă. Iar cînd frizerul îşi ia ghitara şi intonează, în faţa prăvăliei, picior peste picior, marşul de la ’48, iar cei doi cocoşi beţi defilează soldăţeşte şi căţelul Samurache (alb, creţ, încins cu sabie şi muiat în boia de roşit ouă) face sluj – Nenea Iancu nu se mai poate abţine. Se-aşează pe laviţă „alături cu comandantul” – artist şi începe să-l acompanieze bătînd toba cu deştele pe fundul pălăriei. „Fără asta nu mergea, spune Caragiale, toba cu grupetele ei în contra-timp – ăsta e piperul marşului.”

Marea artă a lui Caragiale este contratimpul artei de mahala. Caragiale chiar reuşeşte să facă o pictură genială din fire de păr de toate nuanţele ţesute între ele. Un fel de Van Gogh sau de Utrillo ţesut din firele de păr ale clienţilor săi de Mare-artist-frizer din mahalaua Ploieştilor. Caragiale-scriitorul privit de Caragiale-omul pare a fi un fel de bărbier care, din cînd în cînd, mai citeşte, aşa, mai scrie cîte-o carte – cum ar asculta păsăruicile din colivii, cum ar învîrti la minavetă. (Colivia fiind o bibliotecă plină de canari îmbrăcaţi în pene de lux). Arta este pentru Caragiale o preocupare oarecum burlescă şi extravagantă, asociată prin definiţie – poate de aici şi contrabalansarea, la nivel psihologic, auctorial, printr-o socializare maximă (în teatru) a mesajului.

În Un artist ni se prezintă ironia îndreptată asupra lucrului iubit pînă la saturaţie. Cînd vorbeşti despre lucrurile care te apasă, te surpă, te macină atît de tare încît nu mai poţi simţi şi iubire pentru ele, lucrurile care te macină cu atîta ardoare încît dragostea poate deveni – uneori – sclavie, atunci n-ai ce face: scrîşneşti din dinţii încleştaţi ai zîmbetului. Iar zîmbetul acesta şui din colţul gurii ţi se prelinge la-nceput cleios ca saliva şi, pînă la urmă, îţi cade ca o lacrimă luminoasă de la colţul ochiului.

*

Eu, cînd mă gîndesc la artă mă gîndesc la Gică Petrescu.

Iar dacă arta, aşa, în general, ar reuşi să semene cît de cît cu Gică Petrescu la peste 80 de ani – şi-ar îndeplini menirea şi, împăcată, n-ar mai avea de ce să existe. În cazul vieţii şi operei marelui cîntăreţ nu poate fi vorba decît de exemplaritate. Senilitate şi muzică uşoară! Acea durere de la încheieturile sale de peste 80 de ani – cînd dansează! Şalele, inima, varicele şi gîlciul – artă întrupată! Cîtă înţelepciune a senectuţii, cîtă împăcare cu sine, cît orgoliu romantic al geniului îţi trebuie oare ca să cînţi şi ca să dansezi la 80 de ani, ca să poţi crede la această vîrstă în menirea şi gloria muzicii uşoare?! Vorbeam de viaţă şi de operă. La Gică ele există într-adevăr una prin cealaltă. De la marea şi ultima fericire, pînă la nasturii de la paltonul său, nasturi pe care şi-i aranja patru-cinci minute în faţa oglinzii din frizerie ca să fie perfect aliniaţi, tot ceea ce a ţinut de existenţa sa a trăit şi trăieşte prin muzică.

Mi-l închipui pe Gigă Petrescu inaugurînd (tăind panglica la) un bîlci rezervat bătrînilor. „Interzis accesul persoanelor sub 80 de ani”. Aşa să scrie la intrare. Iar la trenul ăla, sau cum îi zice, ăla de merge pe sus şi-ţi vine rău de la stomac cînd cobori în cea mai mare viteză, să fie adaptate doar scaune cu roate mari, pentru invalizi. Şi Gică, cu barba albă, sprijinindu-i-se pe piept, cu sprîncenele tot albe, stufoase, cu pletele cărunte, într-o plăcută neorînduială (vezi celebra poză de Tolstoi bătrîn), Gică să cînte de pe-un podium melodiile lui de neuitat. Şi aplauze… şi ovaţii…

Mi-l închipuit apărînd pe scenă după ce, cu cîteva ore înainte, mai făcuse un preinfarct. Îşi lipeşte microfonul de piept, în dreptul inimii, ca să se audă bătăile în toată sala. Toba bate rar, în ritmul lor. Gică dansează, cîntă. În ritmul inimii. Lumea bate din palme în ritm. Toba bate din ce în ce mai repede. Gică dansează. Inima îi bubuie asurzitor în difuzoare. Lumea scandează în ritm. El cîntă, dansează – după placul inimii. Mi-l închipui urlînd surd, gîtuit… Şi aplauze… şi ovații… urale…

Ce bine-i stă bătrîneţii ăsteia cu arta! Gică Petrescu instalîndu-şi difuzoarele în copacii din Cişmigiu şi cîntînd la nesfîrşit de-acolo: cip-cirip! cip-cirip! Gică Petrescu dînd afară – spre deliciul admiratorilor săi – toate păsărelele din Cişmigiu…

Mi-l închipui întins pe catafalc, înconjurat de plînsete şi de flori şi ducînd dintr-o dată spre buze lumînarea aprinsă de pe piept. Murmurînd un cunoscut refren de-al lui – ca la microfon.

*

*                      *

CONCLUZIE: Gică Petrescu – să zicem – zîmbeşte, aşa, înţelegător, cînd se gîndeşte la frizerul său; I.L. Caragiale – să zicem – zîmbeşte, aşa, înţelegător, cînd se gîndeşte  la Gică Petrescu; Constantin Noica – să zicem – zîmbeşte, aşa, înţelegător, cînd se gîndeşte la Caragiale; Ioan Scărarul – să zicem – zîmbeşte, aşa, înţelegător, de-acolo, de Sus, cînd se gîndeşte la Constantin Noica; Cristian e obligat să-l bage în mă-sa pe Popescu pentru că acesta din urmă vorbeşte prea mult şi rîde prea tare. (S-ar putea ca întors de-acolo, Popescu să fie un altul: mai bun şi mai frumos şi mai adevărat). Iar Dumnezeu, înţelegător, deasupra tuturor, se bucură şi se veseleşte de cum îl oglindeşte oglinda asta (încă) de bîlci a lumii.

[1] Recuperarea recentă (noiembrie 2015) a primelor două apariţii editoriale semnate de Cristian Popescu, Familia Popescu (1987) şi Cuvânt înainte (1988), în forma în care acestea au apărut în ediţiile princeps a fost posibilă cu ajutorul editurii Tracus Arte şi a criticului Mircea Martin, coordonator al cenaclului Universitas, care semnează prefaţa acestui prim volum din seria de autor şi lămureşte contextul istoric în care Cristian Popescu „s-a arătat a fi purtătorul unui talent organic, nu programatic – cum ne-au obişnuit atâţia dintre predecesorii săi imediaţi.” (Mircea Martin în prefaţa la vol. Opere I, Cristian Popescu, Familia Popescu, Ed. Tracus Arte)

[2] COCO, nr. 3, mai 1987, p. 10.

[3] Cristian Popescu, Arta Popescu, Edit. Societatea „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1994, pp. 170-171

[4] Cristian Popescu, Arta Popescu, Edit. Societatea „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1994, pp. 37-40

Notă scrisă de Cristi Popescu: Gică Petrescu, cîntăreţ român de muzică uşoară, celebru în epocă pentru longevitatea nefirească a carierei sale artistice. Personaj al folclorului urban bucureştean, simbol al senectuţii ridicole.