30 aprilie 2015, Ioan Groşan, Boema 33 – Piaţa Romană în lucru, ambianţă picamere, excavaţii, atmosferă etern lucrativă, ca înainte de 1 Mai.
Ars Amatoria a fost un grup pe care l-am format în anul I de facultate, la Filologia clujană, împreună cu regretatul meu prieten Radu G. Ţeposu, cu Lucian Perţa – cel mai bun parodist din ţară la ora actuală, cu George Ţâra din Prundu Bârgăului, cu Ioan Buduca, mai mare cu doi ani ca noi şi, în trupa de teatru – făceam teatru în primul rând, cu Emil Hurezeanu, care, ulterior, a fost, după cum bine se ştie, unul dintre cei mai activi redactori la Europa Liberă. Interesant este că numele grupului l-a dat Ţeposu, chiar în anul I de facultate, când noi am intrat cu Latina – trebuie specificat asta.
Foarte multă lume a crezut şi mai crede că Ars Amatoria înseamnă artă amatoare şi cădea foarte bine în epoca aceea: artă amatoare, Cântarea României, nu ştiu ce, dar, de fapt, este o expresie, una din expresiile pentru care Ovidiu a fost exilat la Tomis. E ars amandi în sensul vulgar al cuvântului. Primul care s-a prins, că noi am avut rubrici şi în Scânteia Tineretului, şi ne-a zis „măi, dar cum publicaţi voi sub numele ăsta?”, a fost domnul Paleologu, el ştiind latină şi ce înseamnă ars amatoria. Simplu spus, înseamnă arta de a fute. Şi ne-am format acest grup şi lucram textele în grup: brain storming, cum s-ar spune azi. Am avut succes cu nişte piese pe care le-am scris eu, dar în care jucam toţi din trupă. Am luat şi marele premiu al Primăverii studenţeşti cu piesa mea, Şcoala ludică, detronând, după ani şi ani, un ansamblu folcloric, Mărţişorul, pe care îl conducea Dumitru Fărcaş la Cluj. După aceea, la terminarea facultăţii, am fost repartizaţi. Eu, terminând al doilea în an, spre surpriză generală, am ales Bucureştiul, pentru că, tot spre surpriza generală, au scos 8 posturi în Bucureşti – ceea ce era o minune! Aşa că, având media a doua, am luat Bucureştiul. Iar, după mine, imediat, ca să nu ne pierdem, au venit, în judeţul Teleorman, Radu G. Ţeposu şi George Ţâra. Buduca, deja, era angajat la Viaţa studenţească, aşa încât am putut în continuare să ne lucrăm textele împreună, pentru că ei făceau o navetă infernală, dar stăteau în Bucureşti. Apoi, George a plecat la el, la Bistriţa, Ţepi, Ţeposu, a venit şi el la Viaţa studenţească... Apoi, nu că ne-am dizolvat, dar n-am mai lucrat împreună. Şi atuncea, serialul, de exemplu, O sută de ani la Porţile Orientului, pe care l-am publicat în Viaţa studenţească, l-am scris numai eu, păstrând numele Ars Amatoria. Şi astăzi, în Caţavencii, am rubrica aceea Nutzi, spaima Constituţii, semnată Ars Amatoria. Deci, am vrut ca acest pseudonim să rămână. Tot aşa am publicat în Ştiinţă şi tehnică, sub pseudonimul Ars Amatoria, Planeta mediocrilor, de care mă şi mir cum a putut să apară atunci. Acum, adunată în volum, mi-am dat seama că era ceva teribil să publici în penultima pagină în Ştiinţă şi tehnică... care avea un tiraj imens. Şi astăzi, când vreau să-mi ascund texte mai acide, mai corozive sau nu ştiu ce, semnez Ars Amatoria. Dar, din păcate, nu mai suntem grup. Cu Buduca mă văd aproape zilnic... el a intrat într-o zonă steineriană, cu antropozofia...şi nu-l mai pot scoate de acolo. Cam asta e Ars Amatoria... A fost un fenomen Ars Amatoria, pentru că după noi, profesorul Ion Vartic de la Cluj, a făcut o trupă, Ars Amatoria şi fiii, vedetă fiind Ioan Gyuri Pascu, foarte bun - Dumnezeu să-l odihnească! - în care juca şi soră-mea, cu şapte ani mai mică decât mine. Vartic, un om de-un mare ludism inteligent. Nu ştiu dacă mai există această trupă, fiindcă Vartic s-a retras... Niciodată nu ştii când Vartic e bolnav, se ascunde de multe ori sub ideea asta de boală, adică nu răspunde la telefon, iese rar, dar, când îl vezi, e vioi ca totdeauna A fost mentorul nostru într-un fel. Şi el ne-a găsit pe noi, şi noi l-am găsit pe el. Am fost a treia promoţie a Echinoxului, dupa primele două, care erau întemeietoare, sobre, seriozitate ardeleană, dar noi am adus dimensiunea asta ludică, pentru că toţi eram nişte jucăuşi, toţi eram nişte farseuri şi aşa mai departe. Câte farse am făcut, puteam umple un volum şi ceva... tuturor profesorilor, colegilor, et caetera... Profesorul Ion Pop, de exemplu, era victima predilectă, pentru că el se prindea foarte greu de poante... fiind aşa sobru, ardelean, maramureşan, totdeauna impecabil, la patru ace... el era victima predilectă. Unuia singur, care se prindea imediat, nu i-am putut face niciodată vreo poantă. El era Marian Papahagi, care avea o inteligenţă ieşită din comun şi o energie uluitoare. Lui nu, nu i-am putut face... I-am făcut odată o poantă lui Vartic, care a fost la un moment dat secretar de stat la Ministerul Culturii, dar eu nu m-am dus imediat sa-l văd, nu voiam să creadă că merg să-i cer ceva. Pe atunci lucram la revista Contrapunct, care era la Casa Presei, unde era şi Ministerul Culturii. A trecut o lună, două şi el m-a sunat: Groşan, tu ce faci? Am înţeles că eşti la patru birouri de aici. Nu treci să mă vezi?. Zic: Ba da! Intru în antecameră. Acolo, cum umblu eu aşa mai zăpăcit, mai slab îmbrăcat... secretara zice: Pe cine căutaţi? Pe domnul Ministru Vartic. Aveţi audienţă? Nu, nu am, dar dânsul m-a chemat... Aia a băgat capul: Unul Groşan, zice.
„– A! Da, da.”
Intru. Ne îmbrăţişăm...Avea un birou somptuos, cu zeci de butoane...
„– Ce bei?
– Păi, ce aveţi.
– N-am nimic, dar mă duc să iau de la chioşc.”
Era foarte respectuos. N-o trimitea pe secretară. S-a dus la nu ştiu ce bufet să ia coniac sau votcă. Şi atunci mi-a venit în cap ideea: m-am pus pe locul lui, cu picioarele pe masă, în stil a l’amerique, şi am sunat. A intrat aia. Atuncea se schimbau foarte des miniştrii, secretarii de Stat... şi s-a uitat uluită la mine. Zic:
„– Sunt noul Secretar de Stat, domnul Vartic a fost dat afară, vreau două cafele!”
Aia a îngheţat, m-a văzut aşa, cu pantofii pe masă, şi a venit tremurând cu două cafele şi în urma tipei, Vartic. Se uita la el, se uita la mine. Eu – cu picioarele pe masă. El s-a prins imediat, că e băiat deştept. Zice:
„– E noul nostru coleg. O să fim doi Secretari de Stat.
– O! N-am ştiut, zice doamna, acum, vă rog să mă scuzaţi...”
Nu ştiu cum a rezolvat el pe-acolo, că dup-aia, nu m-am mai dus. Da. Era un mare falseur. Când i-a apărut cartea Spectacolul interior, la Dacia, aveam un coleg, Emilian Necula, foarte bun pictor. A făcut trei tricouri albe, pe vremea aia nu se imprimau aşa ca acum, el le picta cu pensula, cu ulei, i-a desenat cartea aşa, într-o explozie de lumină: "Spectacol interior", Ion Vartic The bestseller, aşa ca la Hollywood, şi am îmbrăcat trei rugbişti de la Agronomia Cluj, din ăia aşa, mai mutălăi. Veniţi şi staţi la masă la Arizona, vă dăm noi 3 coniace şi staţi numa’ la masă cu tricourile alea pe voi. Şi acolo beau zilnic cafea Zaciu, Buzura, Vartic şi Papahagi şi au intrat ei, şi Zaciu a observat primul, erau mese dintr-ăstea, la varice. Ce scrie, mă, pe tricourile ălea? Se uită Vartic. Păleşte! Se duce Vartic la ei şi îi întreabă: Nu vă supăraţi, de unde aţi luat tricourile astea? [Băieţii răspund, n.n.]: De la Republica, de acolo, de la magazinul ăla de ţesături. Trage Vartic o fugă până acolo, a crezut că cineva i le-a băgat în magazin. Daţi-mi, vă rog, toate tricourile cu Vartic, Spectacol interior, tricourile albe cu Vartic. [Vânzătoarea, n.n.]: N-avem domne’, numai tricouri cu Nadia Comăneci. (Râs) (Convorbire telefonică)
Deci, asta a fost Ars Amatoria, dimensiunea ludică care ne-a salvat tinereţea în facultate... că altfel, te cam plictiseşti la facultate, cursuri imbecile de slavă veche, de dialectologie, plus, profesori mai în vârstă care-şi citesc aceleaşi cursuri din anii ’60, Miron Costin, Grigore Ureche... Doar la Vartic, care făcea seminarii splendide de teatru, la Ion Pop, cu un curs impecabil despre poezia lui Blaga şi la profesorul Ion Vlad, mai trăieşte şi acum, are 90 de ani, nu ne plictiseam. Da, profesorul Ion Vlad, teoria literaturii... ălea erau bune, în rest... A, şi am mai făcut ceva cu Ţeposu. Noi am intrat cu latina, dar ne-a căzut un text atâta de simplu, de clasa a IX-a, din Caesar, De Bello Gallico, "Germani agriculturae non student" Colegul meu, Lucian Perţa, a tradus aşa la examenul de admitere: „Germanii n-au studenţi în agricultură”, din De Bello Gallico! Celebrul profesor Weiss, când a văzut cum a tradus candidatul, atâta a râs, încât nu i-a dat 1 sau 2, i-a dat 4. Or Perţa, luând 10 la literatură, 10 la gramatică, cu media 8 a intrat. Am făcut armata imediat după reuşită, fiind prima promoţie care intra în serviciul militar înainte de facultate. Murise Franco, se deschiseseră relaţiile cu Spania şi am făcut o cerere la Minister, eu cu Ţeposu, fără să trecem pe la nimeni. Am făcut o cerere la Minister că, datorită deschiderii relaţiilor spre o Spanie democratică, vrem să studiem spaniola la Cluj. În două săptămâni am avut aprobare, s-a înfiinţat secţia de Română-Spaniolă. În care, bineînţeles că au venit (i-am ales pe sprânceană), 6 băieţi de la Latină şi 6 fete de la Franceză, care erau bâtă. Dar o iei de la zero, Spaniola părea simplă, ce mai... eram toţi egali. Evident că n-am învăţat nimic, pentru că ne-a venit o profesoară, au adus-o nu ştiu de unde, o văduvă la 40 de ani, şi îi făceam curte cu schimbu’. Băieţii aveau invariabil 10 şi fetele 8. Dar n-am învăţat decât nişte melodii de Julio Iglesias. Noi nu ştiam să scriem sau altceva şi au adus un zbir de la Bucureşti de a băgat ăla spaniolă în noi cât a mai apucat, un an, era şi ăsta mare băutor. Aşa că ştiu mai bine franceză şi rusă decât spaniolă, deşi am terminat Română-Spaniolă. Şi aşa toţi, şi Ţepi, săracu’, şi Perţa şi Ţâra, Horia Pop, Ţion. Ce ai acolo?
S.I. C.: Am adus nişte xeroxuri din colecţia Convingeri comuniste din ’85 (nr. 3), unde apare pe ultima pagină în interior un mic spaţiu intitulat Din arhiva „Ars Amatoria”, iar design‑ul revistei Coco s-a îmbunătăţit vizibil odată cu numirea lui George Ţâra ca redactor-şef. Cum era posibil?
[Textul prezent în Coco: Arhiva Ars Amatoria
„Participarea studenţilor la campania agricolă de toamnă se face simţită din plin şi în evoluţia folclorului contemporan. Iată, mai jos, cîteva strigături culese din zonele de influenţă a studenţilor asupra creaţiei populare orale:
Bade multe vorbe-ţi ies
Că nu ştii juca ales
Şi la horă şi la bal
Dănţuieşti arhetipal
Prinde-te mîndruţă-n joc
Şi mă strînge mai cu foc
Nu sta aşa bosumflată
Că-i ajunge-o refulată
Meri mîndruţă şi-mi dă pace
Dacă ce vreau eu nu-ţi place
Nu mă ţine pe tăciuni
Numai din efuziuni
Sări mîndruţă pe podele
Că ţi-oi cumpăra mărgele
Vină să te ţuc amu
– Lasă, bade, ‘i superfluu” ]
Asta da, Ţâra şi cu mine am făcut-o... Păi le dădeam şi lor, "Convingerilor comuniste" Aveam ălea din lirica universală, care erau absolut trăznet. De exemplu, asta era a lui Lucian Perţa: Din lirica chineză: poemul „Vremea recoltei”:
Se recoltează orezu-n mai / Un om, un pai / Un om, un pai.
George Ţâra: Poem patriotic: „Ştefan cel Mare întrebându-şi fiii”:
– Fiind mari, ce vreţi să fiţi, copii?
– Spahii, Măria Ta, spahii
– Dar fiii voştri peste ani?
– Americani, americani.
Şi era Horia Pop (la Agerpress sau Rompress lucrează), care nu avea deloc umor, dar recita absolut fermecător, imbecil, era alb tot... Avea un succes nebun! Nu era în grupul de cinci şi i-am zis: „Băi, Horică, fă şi tu o lirică din asta, ca să intri cu drepturi depline, că tu nu compui, numa’ reciţi. Trebuie să fii şi creator”. S-a chinuit săracu’ vreo două luni şi vine Horică: „Gata, am făcut şi eu un poem...” Noi, prudenţi: „Ia s-auzim, Horică, ce-ai făcut?” „Poem ştiinţific: Cauza răului: Curge râul încet, încetinel / Din cauza diferenţei de nivel.”
Gata, Horia! Eşti în grup. Geniu... de o stupiditate teribilă.
Ars amatoria a început aşa: eram eu, Radu G. Ţeposu, Lucian Perţa, George Ţâra şi, pe parcurs, l-am cooptat şi pe Ioan Buduca. După terminarea facultăţii, l-am cooptat şi pe Ioan T. Morar. Ăsta a fost nucleul de bază, iar ca actor, foarte bun: Emil Hurezeanu. Din grup s-a dus numai Radu G. Ţeposu. (...) George Ţâra s-a retras la Bistriţa, e un fel de mâna dreaptă a lui Gavril Ţărmure.
Augustin Frăţilă (Gusti) este cantautor, dar şi poet... S-a dus şi el...Ultimul lui volum, din proximitatea morţii, foarte bun. Un om extraordinar! Mare pescar, cu el mergeam la pescuit. A fost redactor la Editura All şi şi-a făcut o colecţie de proză românească pe care a deschis-o cu mine, cu Caravana cinematografică. Şi el era ardelean şi ne-am găsit aici. Vorba lui Cărtărescu: falanga ardeleană, a venit falanga ardeleană. Nu lucra la texte cu noi (Augustin Frăţilă, n.n.), dar am făcut multe chefuri împreună. El acapara mereu atenţia cu melodiile lui... O să-ţi aduc un CD, să vezi ce bun era. Mi-a povestit că l-a invitat Nichita la Struga, când i-au dat marele premiu. Avea dreptul să ia două persoane. S-au dus cu Dora şi Augustin Frăţilă. Machidonii ăia neştiind că vine cu Dora, i-au adus două tipe cu picioare până-n laringe. Splendide!
S.I.C. …cu burice...
Ioan Groşan: Da, cu burice... , dar Nichita n-a putut mişca nimic, că era Dora. Nichita i-a şoptit la ureche lui Frăţilă: Băi, niciodată nu mă mai duc la drum cu hrană rece...
Filmul Caravana cinematografică nu-i nici prost, nici capodoperă, e mediu. Ce să zic... că m-am dus şi eu pe la lansări, cu regizorul în dreapta, cu Vivi Drăgan în stânga. Ăla nu-i Ghepardul sau Război şi pace sau Moartea la Veneţia... e un film. Întrebarea inevitabilă: Ce părere aveţi de film, vizavi de carte? Ce să zici? Na! Atunci de fiecare dată spun un banc:
„Doi şoareci ronţăie pelicula într-o cabină de proiecţie. Unul îl întreabă pe celălalt:
– Tu ce ronţăi?
– Pe Aripile Vântului.
– Şi cum e?
– Era mai bună cartea...”
Asta, ca să zic aşa, tot în stil Ars Amatoria.
(...) Bulbucata, unde s-a născut Nichifor Crainic.. .Ioana Crăciunescu are o casă acolo. Am făcut Paştele cailor cu Nicu Covaci şi urmează să facem Înălţarea cailor...(...)
Mai ales pe subiectul ăsta Tismăneanu e cam inabordabil. Nu-i place să-i aduci aminte... Tismăneanu e prieten bun cu Mihăieş. El a venit prima dată în ţară, m-am întâlnit cu el întâmplător, în 14 iunie ’90, când băteau ăştia minerii pe aici. Atunci l-au luat pe Ţâra minerii. El stătea la Hotel Bucureşti aici. Când a văzut ce se întâmplă, odată s-a făcut palid şi a zis: Haideţi la mine în cameră, să bem un whiskey, că eu nu mai suport ce fac ăştia aici... Am luat o sticlă de whiskey de la recepţie de acolo şi-i spun: Măi, ăştia l-au luat pe Ţâra... Tismăneanu sună imediat la Ambasada Americană. Asta se întâmpla pe la ora două, când l-au luat pe Ţâra. La 5, a apărut ştire la Europa Liberă: „Jurnalistul George Ţâra a fost luat de mineri...”. Şi-a ascultat tată-su, mă, din Fundu Bârgăului... Eu stau cu el cam până la 7 seara şi m-am dus acasă. Mă sună tata lu’ Ţâra. Nelu, face. Da’ l-au luat pe George, mă? Da, zic. L-au luat. Da’ l-o lovit? Mie mi-o zâs secretara de la Cuvântul (de acolo l-o luat) că i-o dat una pe spate, aşa, ce să zic. Da’ în cap i-o dat? Nu. No, să-i fii dat şi în cap, să nu mai umble cu golanii ăia! Tată-su, mă! (râs) Îţi dai seama care era impresia provinciei despre Piaţa Universităţii... La televiziune numai asta se dădea: golani, golani, golani! Nu erau posturi pe atunci, doar TVR-ul lui Răzvan Teodorescu. Al dracului şi ăla. Când am făcut filmul Piaţa Universităţii, lucram la studioul lui Pintilie atunci, el a fost producătorul atunci. Culmea! Ministerul Culturii a produs un film despre FSN. Contra, evident! Şi îi luăm interviu şi lui Răzvan Teodorescu (el credea că noi nu ştim ce şi cum). Zice: Piaţa Universităţii a fost o curte a miracolelor. Curtea miracolelor era aia cu ciungi, cu loviţi... Şi-apăi l-am futut în vreo trei articole. Adică ce acolo erau ciungi, leproşi... El a crezut că scapă cu asta: curtea miracolelor! M-am dus şi i-am studiat şi articolele. Erau compilaţii despre arta medievală. Imediat îţi dădeai seama... Le-am comparat. Nu era plagiat, erau furate idei cu alte formulări. Am şi scris despre asta: pe ce şi-a construit ăsta prestigiul? Pe nişte compilaţii pe arta medievală? De atunci, oriunde ne întâlnim, pe la recepţii, mă ocoleşte ştii cum…
S.I.C: Întrebarea din filmul Caravana cinematografică: „Lumina cu care smulgem din întuneric masele populare?” este a dumneavoastră sau este o adaptare scenaristică a regizorului Titus Muntean?
I.G.: Nu mai ştiu. Adevărul este că în carte este un stil indirect-liber şi probabil ei au transformat asta în dialog... dar aşa, cu lumina care va rupe întunericul... acolo există. El aşa îi face curte, cu un limbaj de lemn... că altul nu ştie. Vivi Drăgan Vasile a ales locaţia (Pârneşti), dar au stat o săptămână degeaba, că n-a plouat. Trebuia să ploaie... Actorii buni, nu pot să zic, activistul ăla din Moldova...
S.I.C.: Şi Ovidiu Ghiniţă...îl ştiu de la Teatrul din Arad. Foarte tare!
I.G.: Mi-au băgat scena violului... dacă a vrut regizorul... ca să arate că e violul şi asupra spiritualităţii, şi asupra satului... N-am scris eu scena, l-am lăsat pe el. I-am dat drepturile şi atât. Ca să fie şi mai clară pătrunderea politicului în cultură, a zis că bagă viol. Fă-l, mă, da’ să-ţi iasă. În rolul învăţătorului Benea, eu l-aş fi vrut pe Rebenciug. Eu chiar am lucrat cu el, în Balanţa. Atâta trebuia să fac: să-l trag de mânecă, să-l temperez când se certa cu preotul. Dar nu prea puteam, fiindcă mă înfunda râsul. Avea replica aia: Vă spui io, ăl mai prost om din lume-i american. Bă, cum o putea spune... am tras vreo 12 duble. O spunea cu atâta ură, aproape scuipând... că ne căcam pe noi de râs... toţi. Că Pintilie aşa face: totul e real, dacă se mănâncă raţă, raţă! Băutura era apă colorată
Ioan Groşan: Dar a tras 13 duble la scena chefului. Și s-au adus rațele pe masă, rumenite bine… Și ne-a ținut până la 12 noaptea fără mâncare, ca să mâncăm lacomi așa, știi? Și eu mă arunc și nu iau copanul, iau o aripă, acuma, aripile îmi plac. Iau o aripă, ronțăi, eram în prim-plan. În prim-plan american, de fapt, că se vedeau și Rebenciug, și încă unul. Și na, replica… Mâncăm, stop! Bun, se iau rațele alea, se aduc altele noi. Eu zic: acuma mă dau la copan. Nu numai la aripă. Nu apuc să rup copanul, să-l duc la gură... stop! „Groșan, ce faci acum?”... „Ce să fac?...mănânc, că...” „Păi ce ai mâncat până acum?...tu vrei să-mi strici filmul?...Păi, tu știi ce e ăla racord?” Știu! „Păi, dar, dacă...ce ai mâncat?”... Aripă!... „Păi, aripi să mănânci!”. Treisprezece aripi am mâncat, futu-i mama mă-sii! De atuncea mi se face lehamite numai când le văd. Că n-am avut... nu făceam racordul. Se vedea… Mare figură maestrul Pintilie!
S.I.C.: Da, nu ştiu dacă o să mai pot continua cu filmul, dar...
Ioan Groşan: De ce să nu continui? Gată odată asta şi gata!
S.I.C.: E rău, că toate proiectele mele filmice sunt în stand by. E şi un film cu...un documentar despre jocul de Feciorească…
Ioan Groşan: Aha!
S.I.C.: E la Rupea!
Ioan Groşan: La Rupea, da…
S.I.C.: Şi chiar au murit toţi bătrânii ăia care sunt deja în film. Eu i-am chemat pe toţi la o şezătoare, ca să aflu povestea, şi mi-au povestit bătrânii... şi cum…
Ioan Groşan: Şi ai apucat să filmezi?
S.I.C.: Da, am…! Am făcut un promo de 10 minute şi urmează să definitivez filmul. Şi am făcut încă patru, cinci etape de filmări în satul ăla. Cu bătrânii, cu preotul cu...
Ioan Groşan: Da, da! Am fost într-un juriu la documentare a lui UCINA. UCIN... cum se numeşte? Ăia...nu UCINA!
S.I.C.: UCIN, nu?
Ioan Groşan: Nu, UCIN! Ăștia-s separaţi… UCIN-ul. CEN... CNC, măi! Consiliul Naţional al Cinematografiei. Ăștia-s marii...
Ioan Groşan: Şi… Eu cu încă doi, nu i-am cunoscut! Dar culmea, că notele... Erau paisprezece filme, promo-uri, promo-uri şi scenariu. Şi, culmea! Ne-am cunoscut, am luat fiecare teancul ăla de scenarii... Zic: mă, nu ne vorbim între noi, hai să dăm note şi să vedem, dacă-s mari discrepanţe, vorbim! Măi, ce să-ţi spun!? Parcă ne-am înțeles toți trei! Diferență cam de 50 de sutimi… Dar ăștia s-au prins de o chestie... Că are Casa lui Tudor Giurgiu, ăsta cu caravana, are un film despre fiul lui Brâncuși, fiul din flori al lui Brâncuşi. Care trăieşte! Bă și avea un deviz de 800.000 de euro... (ăla a ieșit pe primul loc), din care el venea cash numai cu 100.000 de euro, restul și-a băgat el în camere, recuzită, nu ştiu ce… Şi restul să vină de la CNC. Au cam strâmbat din nas, dar dacă a ieșit, o să-i dea banii până la urmă. Că se schimbă toată kalimera dacă se dovedește că este fiul lui... Are proces la Paris cu legatarii operei lui Brâncuși. Dacă e într-adevăr, ăsta ia... Are 80 de ani tipul, dar e vioi, se ține bine. Îți dai seama ce moștenire fabuloasă poate să prindă...! O englezoaică…
S.I.C.: Despre „Serbările mării şi tinereţii”, că existau tot felul de efemeride ...anexate…
Ioan Groşan: Da… Păi acolo le făceam... Le făceam cu Ars Amatoria, în care intram eu și Ioan T. Morar. Asta după `85, până prin `90 și ceva… Şi cu Divertis în formula veche, știi? Cu Toni Grecu, cu toată lumea. Și eu l-am adus la Divertis pe Gyuri Pascu, eu l-am băgat în grup. Era...serbările astea erau… Astea „ale mării și tinereții și ale zăpezii”, organizate de B.T.T., Biroul de Turism al Tineretului… Erau ... Ştii ce erau, de fapt? Erau o supapă prin care se mai dădea drumul la satiră, umor...
S.I.C.: Magazin…
Ioan Groşan: Magazin…
Ioan Groşan: Dar odată ne-a luat rău, rău, rău de tot! Ne-a luat Securitatea rău de tot, pentru că m-am scăpat eu la microfon... Era un maraton de dans, în saci de plastic de Azomureş… Şi m-am scăpat la microfon, acolo cu 30.000 de oameni pe plajă... Iată la ce sunt bune produsele industriei noastre chimice… Azomureş contribuie... Şi mi-am dat seama că de industria chimică răspundea asta mă, Elena Ceaușescu. Mama mia! Odată s-au tăiat microfoanele, au venit doi cu geci și cu... „tovarășul Groșan? Nu mai prezentați nimic!” Eu nu mi-am dat seama! Dar ce-i? „Ce-i” făcea ăla, „ce-i?”, parcă arată așa, știi? Nu putea să zică. Zic: ce-i? Aoleu, când m-am prins, am belit-o! Noroc că ne-a salvat unul care a fost după aia Ministru Secretar de Stat la Cultură. El l-a ajutat și pe Pleșu, când era asta ostracizat la Tescani. Ştii?. Îi ducea ăla pachete … Vorba lui Pleșu: „a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Am stat, am scris idila lui Enescu, aprovizionare cât cuprinde...”
S.I.C.: A şi cântat cu Johnny Răducanu.
Ioan Groşan: A şi cântat, da! Păi da, era, îţi dai seama...
S.I.C.: Dar Andrei Pleşu a fost Ministru …
Ioan Groşan: A fost Ministrul Culturii prima dată.
S.I.C.: Da, prima dată ministru... Deci el a debutat... Adică …a scris şi el în Convingeri comuniste, a semnat câteva articole, foarte insesizabil.
Ioan Groşan: Da? (râde) Păi da, că era… Da, era Revista Centrului Universitar!
(...) Stai să mă duc să-mi iau o bere, că văd că...
S.I.C.: ...deşi nu am nici o certitudine. Cred, totuşi, că m-am prins prost... El a fost într-adevăr şi Ministru de Externe.
Ioan Groşan: Ministru de Externe, da. (....) era Ministru de Externe în Guvernul Constantinescu. Asta, când a ajuns preşedinte Emil Constantinescu.
(...)
Ioan Groşan: Cocoş?
S.I.C.:(zâmbind autoironic) La „Coco”, revista „Coco”…aşa o porecliseră studenţii.
Ioan Groşan: A, „Coco”....
Ioan Groşan: Maestre, dă-mi două Ciucuri! Două şi un pahar. Două Ciucuri şi un pahar de bere.
S.I.C.: Da, așa m-am prins eu! Ei, nu ştiu exact dacă zic bine… Dar sper să nu greșesc! Că și ăsta-i complexul, ca să nu... emit vreo inepţie! Îs perfecționistă! Şi cu anii, și cu... Că e mai simplu să scrii proză, să mă debranşez în lumea mea liberă, decât să inventariez. Eu așa am declarat la primul referat pe care l-am susținut că eu am acum, în faţa acestui subiect de cercetare, am o meserie de tâmplar, mă ocup cu woodlanguage... şi cu reconstituirea de colecţii cariate. Nu înțelegea nimeni de ce... Asta trebuie să fac... Eu trebuie să văd colecțiile astea, câte există, cum...
Ioan Groșan: Hai să-ți fac...
Ioan Groșan: Fă-mi și notă maestre!
S.I.C.: A, și Stelian Moţiu…
Ioan Groșan: A, Moţiu săracul, da…
S.I.C.: Practic, el a tolerat aceste ….
Ioan Groșan: Sigur că da! Era un om, un om extraordinar! Un activist din ăsta, urcat de jos, dar cu dragoste de cărți. El ne-a dus prima dată… Ne-a pus în mână... El mergea în delegație în străinătate și de fiecare dată venea...
Ioan Groșan: Maestre, să-mi faci și nota, da? Cât e? 18 lei și cu patru, 22. Douăzeci și cinci lasă…
Ioan Groșan: El ne-a dus prima dată la Gulag. Lua cărți numai de acolo din străinătate. Alţii veneau cu blugi, cu cafele, cu săpunuri, farduri, el lua cărți. Dar era mare bețiv, mare băutor...mare, mare! A și murit de ciroză.
S.I.C.: Dar există o colecţie Moţiu?
Ioan Groşan: Cum?
S.I.C.: A strâns o colecţie de presă, Moţiu?
Ioan Groşan: Moţiu?
S.I.C.: Moţiu! Există aşa ceva ?
Ioan Groşan: Nu! Dar a fost redactor şef la „Viaţa Studenţească” 27 de ani.
S.I.C.: Eu le-aş face, dar nu ştiu unde-s colecțiile complete, pentru că de la Academie lipsesc câțiva ani buni. Lipsesc…!
Ioan Groşan: Mă mir! Până în `89 să nu fie complete? Dar la BC...
S.I.C.: BCU! La fel sunt…
Ioan Groşan: Nu! Dar la BCS?
S.I.C.: N-am fost acolo! BCS…
Ioan Groşan: Păi ăia trebuie să aibă, nu se poate…
S.I.C.: Asta unde-i? BCS?
Ioan Groşan: Păi e aia de pe cheiul Dâmboviţei, clădirea aia nouă.
S.I.C.: Asta nouă?
Ioan Groşan: Da!
S.I.C.: Asta mi-au și zis… Primul lucru acolo m-am dus, că era aproape de mine. Și zic: a, păi e numai bine că merg pe jos și... Și mi-au zis că nu, că or să dureze ani mulți până... Ei lucrează sincron, cu UpToDate cu cele la zi. Și de-abia... Că nu au personal care să facă...
Ioan Groșan: A, deci nu-i depozit acolo, cum ar veni!
S.I.C.: Și eu m-am oferit. Zic: haideți, lăsați-mă, că vă ajut! Eram în stare să caut revistele. Dar nu... Nu știu cine ar putea...
Ioan Groșan: Eu am avut un prieten, dar l-au mătrășit...ăla...directorul. Pleșu l-a pus pe acela. Cum îl chema? Era grafician, unul solid, imens. Dinescu l-a pus și cu Pleșu. Dar l-au prins cu ceva și l-au dat jos. Și acuma nu mai e. A câștigat o tipă, mi se pare, concursul... Era concurs de management. A câştigat o tipă de la PC. Pe asta nu o știu. Biblioteca Centrală, da BCS, Biblioteca Centrală de Stat.
Ioan Groșan: Te servesc, draga mea!
S.I.C.: BCS, da!
S.I.C.: Mulțumesc! S-ar putea să terminați dumneavoastră.
Ioan Groşan: Ce să termin eu?
S.I.C.: Berea!
Ioan Groşan: Bărbatul termină primul.
S.I.C.: În jumătăţi…
Ioan Groşan: (râde)
S.I.C.: Bine, mulţumesc!
Ioan Groşan: Stai, stai să-ţi pun! N-ai de ce, tiza mea dragă... Noroc!
S.I.C.: Doamne ajută!
Ioan Groşan: Baftă! Gata, o lună călare pe lucrare. Şi vii şi tu la Braşov?
S.I.C.: Păi asta vroiam, să mă încurajez! Să văd ce pot să scriu…
Ioan Groşan: Păi când e?
S.I.C.: Trebuie să anunţ luni. Să dau titlul…
Ioan Groșan: Păi până luni îți fac eu rost de carte, mâine mă duc și iau cartea de la Polirom. Nu are rost să dai tu 230, 229…
S.I.C.: Păi nu, că dau… Nu e asta… Dar nu...
Ioan Groșan: Nu trebuie să dai, dacă ți-o dau eu. De ce?...la banii tăi, ce să mai dai bani pe carte? Ți-o dau eu! Vine undeva, cum să zic?...
S.I.C.: Păi nu vreau să vă fac... Ar fi culmea! Nu!
Ioan Groșan: Păi știi ce? Că...nu…
S.I.C.: Dar eu v-am zis că nu vă zic ce am, pentru că e patetic. Lăsați, că eu cât vrea Dumnezeu mă chinui!
Ioan Groșan: Stai mă! Lasă-mă că patetic! Patetic, nepatetic, asta e! Deci ăștia au sucursală la București pe acolo, pe lângă biblioteca BCS. Pe cheiul Dâmboviței, de la Unirii, te duci spre Timpuri Noi. Deci, tu stai aproape acolo de BCS?
(...)
Ioan Groşan: Mă, unde-i? A…
S.I.C.: Înainte alergam, dar acuma nu mai pot…
Ioan Groşan: Acuma ce vrei... Asta e…
S.I.C.: De asta am zis că...
Ioan Groşan: Să depăşeşti psihic, în primul rând…
S.I.C.: Da, dar vedeţi că asta e...
Ioan Groşan: Păi, aşa facem dragă. Deci, mâine mă duc să iau cărţile, pe la 12-13. Măi, ia dă-mi telefonul! Deci Simona Cucu?
S.I.C.: Cucuian.
Ioan Groșan: Cucuian. (râde)
S.I.C.: După aia m-am gândit să văd și ce înseamnă, de unde-i numele acesta.
Ioan Groșan: Nume ardelenesc…
S.I.C.: Da! […] Şi voiam să vă mai întreb. Cum s-a terminat cu acest „Ars Amatoria”?
Ioan Groșan: Păi s-a terminat. Ca grup, s-a terminat la vreo doi, trei ani după terminarea facultății. Când...când n-am mai lucrat brainstorming. Și când am lucrat numai eu. De fapt, de la o vreme încolo, încoace… S-a terminat prin…noi am fost repartizați în `78... Am mai lucrat… A, așa în grup, când a fost Universiada din `81. Ce să-ți spun? Scoteam o revistă, „Universiada”, așa se numea, care era plină numai de parodii și de...câteva rezultate, reportaje toate ironice.
S.I.C.: Dar unde apărea revista?
Ioan Groșan: Apărea în timpul...în chioșcuri. Cred că am vreo câteva numere să-ți arăt.
S.I.C.: În București sau...?
Ioan Groșan: În București, în București.
Ioan Groșan: Atuncea da, atunci am lucrat împreună. Pentru că ne-au scos din producție din profesorat ca să facem ?. Nicu Ceaușescu, ordin, zbang...a fost o...zece zile de nebunie totală și pe bani frumoși atunci. Mi-am luat și eu televizor. Era o (râde)… La poze... Că de aia...De acolo se moștenesc la Cațavencu „bule”. Erau doi din ăștia, milițieni din ăia ţâfnoşi așa, unul în fața celuilalt, cu niște stații din alea imense, Motorolla din alea. La dialog: „Alo, mă, Petre, tu ești? „Eu sunt!” Și ăștia erau față în față (râde).
S.I.C.: Făceau probe. (râde)
Ioan Groșan: Da, da!
Ioan Groșan: Ode, ode făceam la... Că noi aveam și misiunea de a găsi Miss Universiada. Și era o negresă din echipa Andreei… Poză mare, pe prima pagină. Era impecabilă! Așa cum ar fi Rihanna sau mai mișto. Și i-am făcut o odă, știi? Și (râde) eu, când am văzut cum o cheamă, era (?) Beverly Goda. Na, zic: așa o cheamă! Da` n-am observat că era Billboardul cu Beverly. Beverly era Universitatea, că trebuia să fie studentă la Universitate. Și i-a dat titlu, mă, de miss! Numai că pe locul doi a fost o cubaneză din echipa de volei. Şi când am anunțat acolo: Beverly Goda, Miss Universiada `81, probabil cubanezii aveau listele mai complete…și, culmea! o chemă Rosemarie Goda. Și au protestat ăia că nu... A ieşit scandal, că de ce am zis Beverly. Nu m-am uitat, eu am recrutat-o, știi? Și odă… O să vezi ce odă splendidă! Avea de toate, nu era sfrijită așa. Avea sâni frumoși, ochi albaştri… O mulatră! A și câștigat proba. Da, „Odă în 100 de metri plat”, așa se numea. Era frumoasă ca dracu, Rosemarie Goda.
Ioan Groșan: Când veneam în ultima zi de Universiadă… S-a făcut un mare chef de-ăsta, în Tei. Cu toate echipajele de acolo, cu toate echipele și încheierea festivă… Cu mici peste tot locul, cu grătare, perinița... Și aveam un fotoreporter, unul mic aşa, un obsedat sexual, știi? Și zice: „băi, neapărat trebuie să fut și eu ceva prin tufișurile astea”. Ce să fută? Că erau echipele oficiale, nu puteai să... Mai ales la cubaneză… Le păzeau ca pe... Și bineînțeles că nu a prins nimic. Ce să prinzi acolo, cu atâta lume? Unde să te duci tu? Şi veneam așa, spre trei noaptea, spre casă, io, Ţeposu` și fotoreporterul ăsta… Şi, la un moment dat, Ţeposu se uită și îmi arată și mie… Mă, era excitat așa... Şi așa mergea! Țepi se uită, mai mergem noi așa, vreo zece metri, și îmi spune mie, așa, mai aparte: Mă Ioane, zice, adevărul este că la Universiada asta s-a futut enorm. Şi celălalt zice: da, futu-i mama mă-sii, şi eu nu am prins nimic! (râde). Nu ştiu acum, e fotoreporter, nu ştiu, pe la Gazeta Sporturilor. S-a futut pe dracu’, nu s-a futut nimic!, zic.
S.I.C.: Și ați spus, la un moment dat, dar nu mai știu, cred că erați la Bistriţa sau... George Țâra … Era o lansare... E un filmuleț pe net. Lansarea cred că la „Porțile Orientului”, Şi spuneţi, la un moment dat, că e o calchiere după Soledadul spaniol.
Ioan Groșan: Păi e ăla, e aia, Cien años de soledad, a lui Marquez.
S.I.C.: Marquez ?
Ioan Groșan: Da, dar i-au zis „O sută de ani de zile” să nu fie chiar...
S.I.C.: Mă tot întrebăm ce...
Ioan Groșan: Da, da, da, de Marquez, da …„Un veac de singurătate”.
S.I.C.: Deci după… calchiere în sensul ăsta, al titlului.
Ioan Groșan: Al titlului, sigur că da. Calchiam toţi, toți am putut calchia. Eram și tânăr atuncea și toată cultură aia îngurgitată...
S.I.C.: Vă inspira…
Ioan Groșan: Păi îmi aduceam aminte... Numai clișee aveam în cap din lecturi.
Ioan Groșan: Atunci să-ți dau și o carte, să nu uit mâine să o iau… Piesa cu care am luat noi cu școală ludică, am luat toate festivalurile.
S.I.C.: Păi deja e o listă din ce trebuie să-mi dați.
Ioan Groșan: De ce? Două cărți, ce?
S.I.C.: Două cărți și cantautorul...
Ioan Groșan: A, și aia, da, bine că mi-ai adus aminte!
S.I.C.: Îmi dați prea multe.
Ioan Groșan: E, îți dau prea multe! Sunt subțirele toate…
S.I.C.: Înseamnă că aveți încredere în mine!