Simona-Ioana Cucuian[1]: Cum funcţiona sistemul U.A.S.C.R (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România)? Care este istoria reală a acestei Uniuni, în calitate de editor principal al revistelor studenţeşti (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Convingeri comuniste, Universitatea comunistă ş.a.)?

Călin Vlasie: Nu cunosc exact cum funcţiona. Ca şi acum, şi atunci exista o entitate juridică în calitate de  editor. Doar că pe atunci exista şi cenzură.

Simona-Ioana Cucuian: Cunoaşteţi care erau ierarhiile/criteriile asunse pe traseul publicaţie (revistă/ziar) – tipografie - cenzori?

Călin Vlasie: Eram atât de naivi pe atunci – nu ne puneam aceste probleme. Eram bucuroşi că puteam publica.

Simona-Ioana Cucuian: Ce au însemnat anii studenţiei pentru dumneavoastră?

Călin Vlasie: Ani de studiu intens – în primul rând. Atât pentru viitoarea profesie, dar şi pentru scris. Eu am urmat Facultatea de Pedagogie. Am fost atras de didactică, pedagogie experimentală, de pedagogie cibernetică şi psihologie, în special de teoriile învăţării şi de psihologia cibernetică. Poezia mea a fost influenţată complet de aceste studii.

S.I.C.: Care erau cenaclurile pe care le frecventaţi sau pe care le-aţi propus?

Călin Vlasie: Frecventam, la început, cenaclul Facultăţii de Filosofie, Charmides, condus de Ion Ianoşi[2] şi NicolaeTerulian[3], dar şi cenaclul Amfiteatru, de pe lângă Revista Amfiteatru şi Viaţa studenţească. De câteva ori am fost invitat de Cornelia Maria Savu[4] la cenaclul Junimea al studenţilor filologi. Din martie 1977[5], am frecventat exclusiv Cenaclul de Luni[6] al cărui membru fondator, dar şi iniţiator, am fost. Eu sunt cel care l-am sfătuit  pe Radu Călin Cristea[7] să-i propună lui Nicolae Manolescu să accepte coordonarea acestui cenaclu. La prima şedinţă a cenaclului am citit eu, din partea studenţilor de la Filosofie, şi Vasile Poenaru, din partea studenţilor de la Filologie.

S.I.C.:Când aţi început să publicaţi poezie sau recenzii de carte în presa studenţească? Ce v-a determinat? Care a fost conjunctura?

Călin Vlasie: În anul I[8] de facultate am aflat de Charmides şi Universitatea comunistă. Aici i-am cunoscut pe Stelian Tănase[9], Gabriel Stănescu[10], Dan C. Mihăilescu[11], Nicolae Scurtu, Mircea Oliv, Nicolae Iuga, şi atâţia alţii. Nu a fost o conjunctură specială. Am aflat unii de alţii fără vreun efort special. Şi pe atunci circula informaţia, chiar dacă nu exista facebook. Până la Tezele celebre din vara lui 1971, Universitatea comunistă se numea Universitas. Mircea Martin era responsabil din partea Senatului Universităţii de această revistă studenţească. Aici au publicat mulţi scriitori ai anilor‘70 şi ‘80. Cenzura era mult mai relaxată, probabil din cauza tirajelor mici şi a circuitului închis al distribuţiei. Revista era distribuită doar în cadrul Universităţii Bucureşti.

S.I.C.: Care credeţi că ar fi raportul procentual, cu aproximaţie, dintre cele 3 „mărci” (informaţie, pseudoinformaţie și propagandă) din revistele Convingeri comuniste şi Universitatea comunistă? Care a fost impactul lor asupra receptorilor-studenți?

Călin Vlasie: Habar nu am. Pe noi ne interesa să publicăm textele noastre literare. Manolescu ne sfătuia să publicăm oriunde, numai să publicăm pentru a fi marcate astfel istoric textele. Nu noi ne ocupam de partea de propagandă. Nu m-a obligat niciodată vreun redactor-şef să scriu un text propagandistic. Şi nici nu am scris. De obicei, de asta se ocupau redactorii-şefi care erau întotdeauna cadre universitare. Convingeri comuniste, de exemplu,  îl avea ca redactor-șef pe Vasile Macoviciuc, asistent pe atunci la Catedra de Filosofie a Academiei de Științe Economice.

S.I.C.: I-aţi cunoscut pe cei din redacțiile presei tinere din anii ’70-‘80?

Călin Vlasie: Pe cei de la publicaţiile studenţeşti din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj. O parte însemnată dintre ei au format generaţia ‘80.

S.I.C.: Cunoaşteţi cazuri de mistificare a vreunui articol, de pseudoauctoriat?Puteţi, vă rog, să le povestiţi pe scurt?

Călin Vlasie: Nu.

S.I.C.:Cum au ajuns să publice în CoCo (ediţia’76), Traian T. Coșovei, Matei Vişniec, Tismăneanu, Stelian Tănase, Radu Călin Cristea, Cărtărescu, Manolescu, Mariana Marin, Romulus Bucur, Călin Vlasie, Ion Stratan, Alexandru Mușina şi, ulterior, în anii ’80, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu sau I.B. Lefter? Care era anturajul? Cenaclul de Luni sau Universitas?

Călin Vlasie: Cum marile reviste nu ne publicau, revistele studenţeşti  erau singurul refugiu. Eram bucuroşi că fentam cenzura. Textele publicate de noi în COCO[12] nu erau deloc ortodoxe. COCO devenise într-un fel revista Cenaclului de Luni. S-a şi dorit acest lucru încă dinaintea înfiinţării cenaclului. Luam numerele de revistă în care publicam şi le trimiteam colegilor noştri din alte centre universitare. În felul acesta, ne-am cunoscut dinainte de a ne vedea fizic. Spiritul noii literaturi, în acest mod, s-a multiplicat.

S.I.C.:Toată reţeaua de reviste comuniste a avut la origine un patent sovietic cu funcţie propagandistică?

Călin Vlasie: Probabil, dar, repet, nu asta ne-a interesat pe noi atunci. Am fost mult mai pragmatici. Am folosit aceste publicaţii ca pe nişte vehicule mult mai profitabile decât publicaţiile nestudențești. Noi între noi, la cenaclu, sau la simpozioanele naţionale vorbeam extrem de  liber şi fără nicio frică. Bineînţeles că eram cu toţii monitorizaţi, mulţi, ca şi mine, aveam dosare de urmărire informativă (celebrele D.U.I.) întocmite de Securitate şi de care am aflat după 1990.

S.I.C.: Vă rog să îmi povestiţi despre soarta cenaclului Charmides al studenţilor de la Psihologie din Bucureşti.

Călin Vlasie: O corecţie mai întâi: Cenaclul Charmides al studenţilor de la Filosofie, nu Psihologie. La Filosofie erau patru secţii: Filosofie, Psihologie, Pedagogie şi Sociologie. Am găsit acest cenaclu funcţionând şi bineînţeles că am fost interesat să particip. Aşa i-am cunoscut pe Stelian Tănase, pe Mircea Oliv, pe Gabriel Stănescu, pe  Elena Ştefoi, pe Matei Vişniec – cu Matei redactam gazeta de perete Charmides, afişată într-un hol la etaj. Acolo publicam articole diverse, cronici, poezie. Schimbam textele o dată pe lună.

S.I.C.: Vorbiţi-ne, vă rog, despre debutul dumneavoastră literar.

Călin Vlasie: Revuistic, am debutat de mai multe ori, pentru că am publicat la intervale extrem de mari. Prima oară, am publicat în revista Argeş, în 1971, fără voia mea. Poetul Gheorghe Tomozei, redactorul-şef al revistei, a făcut o selecţie de poezie din revistele şcolare piteştene. Apoi, în 1973, în Luceafărul, prin Ion Gheorghe, şi în 1979, prin Nicolae Manolescu, în România literară, împreună cu colegii mei de la Cenaclul de luni, care pe atunci se numea Cenaclul Centrului Universitar Bucureşti.

În volum a fost şi mai dificil. Am depus volumul de debut la mai multe edituri începând cu 1979 – la Eminescu şi Albatros. La Albatros am apărut în Caietul debutanţilor 1979-1980 cu o parte din Neuronia şi în volum individual abia în 1984, în luna decembrie, după ce prima formă a cărţii mele de debut fusese topită în martie 1984, după o recenzurare teribilă şi după un referat fulminant, negativ, (eram făcut fascist) de către un politruc al timpului, Liviu Călin. Am apărut cu o altă parte a cărţii mele, dar şi aceasta cu titlu modificat: Laborator spaţial[13], în loc de Laboratorul! Mircea Sântimbreanu  m-a ajutat foarte mult – nu a cedat şi şi-a ţinut promisiunea de a mă publica, deşi o făcea cu 4 ani întârziere. Viorel Padina[14]  n-a avut deloc norocul acesta la Cartea Românească, editură cu care s-a judecat până la urmă...

Noroc că în 1981 am scos, un truc – cum spun francezii, o plachetă în revista Argeş[15] cu o postfaţă de Nicolae Manolescu. Manolescu m-a sfătuit să public acolo şi bine a făcut.

Scânteia, Săptămâna lui Eugen Barbu şi Era socialistă m-au făcut ţăndări. Nu am mai putut publica nimic până în primăvara lui 1990.

[1]drd. Universitatea Transilvania Braşov, Facultatea de Litere.

[2]Ion Ianoși (n. Ioan-Maximilian Steinberger, 1 mai 1928, Brașov), este un scriitor și eseist de origine evreiască din România, profesor de filosofie și estetică, teoretician, monograf, traducător și specialist în filosofia și literatura rusă. Gânditor de stânga, membru al Partidului Comunist Român și activist al Comitetului Central la cumpăna anilor '50-'60, a fost unul dintre puținii teoreticieni „luminați" ai stângii, care au jucat un rol important în modelarea câmpului intelectual românesc. În 1956 devine instructor al CC, la Sectorul de Artă la Secția de Știință și Cultură, iar în anii '70 și '80 începe o prodigioasă activitate de scriitor și profesor, ajutând ca referent de editură la apariția unui număr de lucrări considerate „dificile” în epocă (Jurnalul de la Păltiniș, Epistolar etc.).

După o perioadă în care folosise în activitatea didactică și publicistică pseudonimul Jánosi și varianta românizată Ianoși, în anul 1958 își schimbă oficial numele în Ioan-Maximilian Jánosi. A purtat corespondență și a păstrat legături de prietenie și colaborare, de-a lungul timpului, cu numeroși scriitori sau teoreticieni români de marcă, printre care Belu Zilber, Constantin Noica, Henri Wald, Alexandru Dragomir, Radu Cosașu, Gabriel Liiceanu sau Zigu Ornea. Este autor a numeroase lucrări de filosofie, estetică, istorie literară, monografie și memorialistică, în care sobrietatea speculației se împletește cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor și mentalităților, eseurile lui Ianoși pledează în general pentru nuanțare și analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecințe ideologice și practice devastatoare. De  peste patru decenii, Ion Ianoși este profesor de filosofie și estetică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Din 2001, este membru de onoare al Academiei Române. Anul 2008 a fost declarat de Grupul Ideea Europeană&Euro Press „Anul Ion Ianoși” – prilej cu care eruditul cărturar este sărbătorit printr-o serie de conferințe și dezbateri.

[3]prof. Nicolae Tertulian, estetician care este la Paris încă din anii '80.

[4]Cornelia Maria Savu s-a născut în 4 septembrie 1954 la Vatra Dornei, judeţul Suceava, şi a murit în data de 22 noiembrie 2014 la Bucureşti. Aceasta a absolvit cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română (secţia română-engleză) a Universităţii Bucureşti în 1977. A semnat volumele de versuri Totem în alb, Editura Albatros 1973, Uraniu, forme şi oameni de zăpadă, Editura Eminescu, 1978, Emblema, Editura Eminescu, 1980, Aventuri fără anestezie, Editura Eminescu, 1983, Semne de viaţă, Editura Eminescu, 1987, Roman cu sertare, Editura Vinea, 2005, 2009, Editura Dacia XXI, 2012. A fost profesoară de limba engleză, editor la Editura Ion Creangă, redactor, şef de departament, editorialist, editor senior la cotidianul Curierul naţional şi la revista Cultura. De asemenea, Cornelia Maria Savu a primit premiul Nicolae Labiş pentru poezie, dar şi premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România (USR), premiul pentru jurnalism cultural al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editorilor din România (APLER) şi premiul pentru jurnalism cultural al revistei Tomis. Totodată, aceasta a primit distincţia Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer conferit de preşedintele României şi premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru volumul "Roman cu sertare", (2005).

[5]Întâmplarea – care ţine de istorie – a făcut ca în anii imediat următori celebrelor Teze de la Mangalia din ‘71, dimensiunea ideologică să prindă mai mare consistenţă şi să devină predominantă, atfel încât în anul 1977 s-a desfiinţat practice Facultatea de Filosofie, prin desfiinţarea cu totul a secţiilor de Pedagogie, Psihologie, Sociologie. (cf. Vasile Morar, sursă: http://www.filos.ro/revista/num_ant/luni7/interviu.html)

[6]Cenaclul de Luni (1977-1983), Bucureşti. Cenaclul de Luni a fost un cenaclu literar al studenților din Centrul Universitar București. Inițiat de Radu Călin Cristea, la sugestia lui Călin Vlasie şi Doru Mareş, a fost condus de Nicolae Manolescu, Cenaclul de Luni a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația ’80 sau generația în blugi. A fost înființat în anul 1977 și desființat în 1983 de secretariatul P.C.R. al Universității București, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiile de poezie Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983. Deși s-a considerat a fi un cenaclu dedicat aproape în exclusivitate poeziei, în ședințele sale au debutat sau și-au au citit textele și prozatori precum: Ioan Mihai Cochinescu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Cristian Teodorescu și alții.

[7]Radu Călin Cristea este  critic literar, scriitor, eseist și jurnalist român. A fost colaborator şi redactor la programul „Actualitatea Românească” la Radio Europa Liberă (1990 - 2002). A fost director al Muzeului Literaturii  Române din București. În vara anului 2012, a fost director general (interimar) al TVR. Apoi a rămas în TVR, ca șef al Departa­mentului „Literatură. Arte”.

[8]Călin Vlasie a absolvit în 1978 Facultatea de Filosofie - Istorie, secţia Pedagogie – limba franceză, a Universităţii din Bucureşti

[9]Stelian Tănase (n. 17 februarie, 1952, București) este scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic român. Stelian Tănase este Președintele Societății Române de Radio și Televiziune.

[10]Gabriel Stănescu (n. 9 septembrie 1951, București - d. 22 noiembrie 2010, București) a fost poet optzecist, eseist și  editor român-american.  Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Poet al generației optzeciste, eseist, editor româno-american , este licențiat al Facultății de Filosofie, Universitatea București, promoția 1977. Doctor în Filosofie din anul 2002, cu teza: Particularități etnoculturale  ale  românilor americani. Contribuții la studiul comparativ al etnosului românesc. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin. În 1990, începe publicarea revistei Noul Criterion, care va apărea în câteva numere. În 1991, se stabilește în Atlanta, S.U.A, unde, în iunie 1997, fondează Origini  Romanian  Roots,  A Review of  Literature, Ideas, and the Arts, iar la scurt timp după aceasta, înființează editura Criterion Publishing la care, din anul 2000, începe să publice Caiete Internaționale de Poezie și Almanahul Origini.

[11]Dan C. Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953, București) este critic literar, istoric literar și eseist român contemporan.  A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (secția română-franceză), Universitatea București (1972-1976). Din 1980 până în 2003, a fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, secretar de redacție la Revista de istorie și teorie literară (1983-1986), editorul suplimentului Litere, arte, idei (LAI) al ziarului Cotidianul între (1991-1996) și (2001-2004). În 1999, a devenit consilier pe probleme de comunicare al Președintelui Societății Române de Televiziune. Realizează emisiunea Omul care aduce cartea pe Pro TV, din 2000. Este autor  a  numeroase cronici literare, în revistele Transilvania (1984-1989), 22 (1994-2000), Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar (2000-2006),  Idei în dialog. A debutat publicistic, după mai multe prezențe în reviste liceale și studențești, în 1974, în România literară.

[12]CoCo – poreclă dată de studenţi revistei Convingeri comuniste (1974-noiembrie 1989)

[13]Laborator spațial (titlul original, Laboratorul, fiind respins de cenzură), (1984)

[14]Viorel Padina, pseudonimul luiViorel Abălaru, (n. 29 octombrie 1950, Gura Padinii, județul Olt) este un poet și publicist român; a fost membru al Cenaclului de luni și al Cenaclului Amfiteatru de la înființarea acestora, în anii 70. În martie 1978, publică în revista Amfiteatru un interviu controversat cu poetul Nichita Stănescu. După finalizarea studiilor în anul 1979, primește repartiție, ca jurist, la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist în Izbiceni, județul Olt. În această perioadă poartă o corespondență intensă cu membrii importanți ai scriitorimii (corespondență despre care Nicolae Manolescu va afirma că reprezintă „una dintre cele mai teribile mărturii pentru o epocă și pentru o lume”), dar scrisorile îi sunt interceptate de Securitate. În anul 1980, redactează Apel către Europa, „singurul text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80” (Sorin Cucerai), pe care intenționa să-l trimită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă manifestul a fost interceptat de Securitate - în urma unei trădări - și nu a mai ieșit din țară. În august 1981, repetă tentativa de a lansa Apelul către Europa, precum și samizdatul NU! („organ anticomunist, prim-redactor A.V.Padina”), însă din nou este interceptat de Securitate (din pricina aceluiași trădător). În august 1982, este premiat la concursul de debut organizat de editura Cartea Românească, pentru volumul de versuri Poemul de oțel, însă volumul premiat nu va mai apărea în perioada programată, deoarece autorul refuză toaletarea manuscrisului. În anul 1987, dă în judecată editura Cartea Românească, pentru nepublicarea volumului Poemul de oțel, fiind singurul scriitor din perioada fostului regim care a chemat în judecată o editură comunistă.

[15]În anul 1965, observând că în ţară încep să apară reviste literare, scriitorii piteşteni au prins curaj şi s-au manifestat, îndeosebi în cadrul şedinţelor Cenaclului literar Liviu Rebreanu, dar şi în  mediul universitar, în favoarea apariţiei şi aici a unei reviste. Nimeni nu a zis nu, singura problemă fiind aceea a alegerii celor care urmau să o realizeze. Întrucât la Institutul din Piteşti profesau Gabriel Ţepelea, Augustin Z.N. Pop (Şerban Cioculescu tocmai plecase), Gh. Vrabie, Mihail Diaconescu ş.a., forurile au preferat universitarii. Deja în toamna acelui an,  revista începea să prindă contur (întâlnirile aveau loc la Piteşti, dar şi la Găeşti, în casa lui Aurel Iordache, Gabriel Ţepelea cooptându-l deja pe Baruţu Argezi). Primul număr al revistei judeţene de cultură – intitulată Meşterul Manole – a apărut în ianuarie 1966. Nu a apărut pe piaţă, la intervenţia unui vigilent: mai existase o revistă cu acest titlu la sfârşitul anilor ’30, una de orientare oarecum legionară. Şi nu care cumva să se interpreteze! Extrem de curios: revista Meşterul Manole nu avea casetă redacţională. După liniştirea spiritelor, la 1 iunie 1966, ieşea de sub tipar Argeş (şi aici au fost probleme, unii susţinând că mai există până şi un restaurant cu această denumire, Mihail Diaconescu arătând că, în aceste condiţii, numele trebuie transformat în renume!), în care au fost preluate majoritatea textelor din Meşterul Manole, ba chiar şi echipa era cam aceeaşi. Cel mai important lucru a fost acela  că revista putea să apară şi avea şi sprijinul necesar al autorităţilor (obligatoriu), acceptându-se şi subtitlul de „revistă politică, socială, culturală editată de către Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş”. Din primul colectiv redacţional făceau parte: Baruţu Arghezi, Dan Biţică, ing. C. Budan, Al. Cerna-Rădulescu (secretar general de redacţie), Şerban Cioculescu, Mihail Diaconescu (redactor-şef), arh. V. Manu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Stănculescu, Gabriel Ţepelea, ing. Nicolae Ţivilea. (vezi scurtă istorie a revistei Argeş în cap. Anexe III)