Inegalabilul univers liric din „Ofrandă sufletului meu” de Valentin Lupea

Liliana Moldovan

În volumul „Ofrandă sufletului meu”, Valentin Lupea construiește un univers liric inegalabil de frumos, inconfundabil din punct de vedere stilistic și tematic, ce scoate în evidență, încă de la primele pagini, faptul că autorul versurilor are un respect deosebit pentru creațiile lirice pe care reușește să le expună într-un spațiu literar eliberat de orice fel de constrângeri. Când se referă la poezie, Valentin Lupea se teleportează într-o lume ideală și armonioasă menită să îi pună în mișcare imaginația. Pentru a-și putea exploata în liniște emoțiile interioare și interogațiile existențiale, scriitorul se retrage în lumea poeziei ori de câte ori este dezamăgit de realitățile lumii materiale.

De-a lungul timpului – așa cum scrie în textul care prefațează cartea – Valentin Lupea recunoaște că a alternat scrierile lirice cu volume de critică literară și scrieri filosofice. De asemenea, un loc important în compartimentul preocupărilor sale este alocat scrierii unor studii și volume de specialitate din domeniul educației și al psiho-pedagogiei.

Contemplația naturii în poemul - "Miros de primăvară” de Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   Poemul „Miros de primăvară” al poetului Valentin Lupea se așază sub semnul liniștii și al contemplației. Nu este doar o descriere a naturii care renaște, ci mai ales o stare de regăsire a sufletului în mijlocul firii. În versurile sale, domnul Valentin Lupea nu privește primăvara doar ca pe venirea unui anotimp, ci ca pe acel moment tainic în care omul redescoperă legătura profundă cu natura și cu ritmurile simple ale vieții.
   În această atmosferă de liniște interioară, poetul percepe primăvara mai întâi printr-o senzație discretă, aproape imperceptibilă. 

Versurile:
„Se simte-n aer un miros discret
și se degajă pașnic, uimitor,
acel lirism panic, saturat
de miresme și culori, îmbălsămat…”
sugerează că renașterea naturii nu vine brusc, ci se strecoară tainic în respirația lumii.    

Tăcerea care ordonează cosmosul: fata de împărat în „Luceafărul”

Roxana-Gabriela Bogde

Titu Maiorescu l-a numit pe Eminescu „poet nepereche”, subliniind profunzimea ideilor, perfecțiunea limbajului și caracterul filozofic al poeziei. Criticul G. Călinescu îl vede ca pe un creator de mituri și un poet universal, afirmând că poezia eminesciană unește două curente literare: romantismul și clasicismul. Universul său este dominat de tema geniului și a iubirii imposibile, iar Călinescu pune accent pe complexitatea imaginarului și pe dimensiunea cosmică.
Poezia eminesciană transmite autenticitate prin sinceritatea trăirii lirice, prin vocea poetică profund personală și prin naturalețea limbajului. Eminescu recurge frecvent la mit pentru a exprima idei universale, precum mitul geniului singuratic, mituri cosmogonice și filozofice, dar și motive romantice precum Zburătorul, visul sau eternitatea. Poezia sa pune accentul și pe rituri, redate prin invocații, repetiții, formule solemne și gesturi simbolice (chemarea Luceafărului, visul nocturn, contemplarea naturii). În plus, criticul C. Noica interpretează poezia eminesciană ca pe o meditație asupra timpului, ființei și cunoașterii.

TELEVIZIUNEA SOTI- PROIECTUL DE SUFLET AL UNUI SPECIALIST, ARTIST ÎN PROFESIA SA

Valentin Lupea

         Cartea Domnului Gheorghe Mitrofan, născut la 26 februarie 1936, în comuna Găiceana, Bacău, Doctor inginer, Cercetător științific, Cadru didactic la Facultatea de Electronică și Telecomunicații, I.P.B., cu o activitate neîntreruptă în Radio-televiziunea Română (1961- 1999), MĂRTURISIRI - TELEVIZIUNEA SOTI - PRIMA TELEVIZIUNE INDEPENDENTĂ DIN ROMÂNIA, (1991- 1994), Editura AGIR, 2026, este a treia carte de profil a autorului, după LA MULȚI ANI, BĂTRÂNICA MEA!, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2024 și DEALUL DIN FAȚA CASEI, UNDE SE PITEA SOARELE..., Editura AGIR, 2025, carte prin care, la fel ca și prin celelalte două, aduce niște prețioase contribuții teoretice și practice în domeniul televiziunii, invenții, articole și consemnări tehnico-științifice, în țară și-n străinătate, concepții de proiectare și realizare a unor noi aparate și echipamente, dar și interesantul și spinosul traseu de naștere a primului post de televiziune independentă din România - Televiziunea SOTI, (1991- 1994).
          Domnul inginer Gheorghe Mitrofan este autorul, nu numai a celor trei cărți "grele" de specialitate, cu caracter istorico-evolutiv al "fenomenului" numit TELEVIZIUNE, dar și al unei sumedenii de articole de presă (1990-1997), precum și fondator al Grupului profesionist pentru independența Televiziunii Române, membru fondator și director executiv al Televiziunii...

ION BREAZU ȘI PAVEL DAN

Valentin Lupea

          Anul 1936 este pentru Ion Breazu anul în care îi apare BIBLIOGRAFIA PUBLICAȚIILOR (1931-1939) în DACOROMANIA, an VIII (1934-1935), București, 1936, p. 359-482; LITERATURA TRIBUNEI (1884-1895), PARTEA I: PROZA, București, 1936, p. 111, Extras din DACOROMANIA, an VII și LITTERATURES CONTEMPORAINE EN ROUMANIE, Extras din REVUE INTERNACIONANALES DES ETUDES BALKANIQUES,Tome IV,1936.Tot acum, își continuă colaborarea la TRANSILVANIA, DACOROMANIA VII, GÂND ROMÂNESC (cu însemnări despre Blaga, etc.).
          Un eveniment oarecum mai aparte, mai deosebit pentru acest an, eveniment în centrul căruia se află nu nu numai figura lui Ion Breazu, ci și a prietenului său Pavel Dan, este concursul literar instituit de ROMÂNIA NOUĂ, concurs la care Pavel Dan se prezintă cu nuvela IOBAGII (este un fel de a spune "se prezintă", deoarece în momentul concursului, ca de altfel și-n perioada premergătoare acestuia, Pavel Dan se afla internat la o clinică din Cluj unde de fapt a și scris nuvela) iar Ion Breazu face parte din juriu, alături de Octavian Tăslăoanu, Prof. Dumitru Popovici, Olimpiu Boitoș, Ion Chinezu, Nicolae Buta și Ion Costea (ultimii doi, redactori ai ziarului ROMÂNIA NOUĂ).
          Premiul întâi este acordat lui Pavel...

Estetica albului și taina trecerii în poezia domnului Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   Poemul „Slujbă pentru sufletul meu” de poetul Valentin Lupea se configurează ca o meditație lirică asupra morții, integrată într-un registru simbolic dominat de motivul recurent al albului, investit cu valențe metafizice și ritualice. Încă din incipit – „Tind mereu / să cred / că momentul / morții mele / va fi un moment / al morții albe” – se conturează o perspectivă profund interiorizată, în care moartea nu apare ca ruptură, ci ca o stare anticipată, asumată în liniște.
   Din punct de vedere tematic, poemul se apropie de lirica reflexivă a lui Lucian Blaga, în special prin tendința de a converti experiența-limită într-o revelație a misterului. Ca și în universul blagian, moartea nu este epuizare, ci trecere într-o zonă a necunoscutului fertil, unde tăcerea capătă densitate ontologică, sugerată aici prin imagini precum „noaptea albă” și „oglinzile albe / din vis”.
    Simbolistica albului, omniprezentă în text, amintește de rafinamentul imagistic din poezia lui Ion Barbu, unde elementele cromatice devin coduri ale unei realități abstracte. La poetul Valentin Lupea, însă, albul nu este abstractizat până la opacitate, ci liturgic: „acelei zile albe mari”, „un buchet de albi luceferi” și „năframe albe, fulguind” construiesc un cadru aproape ceremonial, sugerând...

Ziua Femeii

George PETROVAI

8 Martie 
(Ziua Femeii de pretutindeni) 

Iubită mamă, soață, soră și fiică, 
simt trebuința să vă spun 
- de ziua dedicată vouă 
pe al Pământului rotund – 
cât sunteți pentru toți ceilalți 
(masculi la diferite vârste) 
de importante orișicând, 
între născare și mormânt: 
părinților bolnavi, 
bărbaților placizi 
și pruncilor prea corcoliți, 
ce-adesea jertfa v-o plătesc 
cu ifose de dictatori stupizi, 

Cântecul Mărțișorului

Roxana-Gabriela Bogde

Astăzi sufletul îmi cântă,
Sentimentele abundă,
Mărțișorul vine iară,
Semn că este primăvară.

Totul învie în energie,
Culorile se contopesc,
Albul pur ce stă în șoapte,
Roșul, chiar cel pământesc.

O mai mare bucurie
Nici că se putea primi,
Între suflete distinse,
Darul dulce de-a primi.

1 Martie

George PETROVAI

Mărțișor pufos 
din zăpadă scos, 
fii binevenit, 
de noi toți iubit! 
Tu spre soare urci 
și nădejdi ne-aduci...
An de an răsai 
și doruri ne dai: 
dorul de schimbare 
de la frig la soare, 
dorul de verdeață 
ce secretă viață, 

Poezii de Roxana-Gabriela Bogde

Roxana-Gabriela Bogde

Fineţea 

În fineţea timpului, bunica zâmbea,  
Sub soare blând, speranța creștea.  
Pe chipul ei, riduri ca drumuri de dor,  
Iubirea se scria, încet, fără fior.  

Un test al vieții, trecut cu răbdare,  
Cu mâini ce-au țesut alinare.  
Și-n ochii ei, lumina se-ascunde,  
Ca praf de stele ce veșnic pătrunde.  

ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 1

Eugen Oniscu

„Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: «Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne bătătoare la ochi. Nu se va zice: “Iat-o aici” sau “Iat-o acolo”. Căci Împărăția lui Dumnezeu este între voi.»”
(Evanghelia după Luca 17:20–21)
 
Capitolul 1

 Viețile unor oameni sunt marcate de dramatism, dar au și bucurii, iar privite în ansamblu devin fascinante. Așa era și viața lui Octavian Tudor, care, dintr-un anumit punct de vedere, era frumoasă, iar dintr-un altul, grea. Frumoasă pentru că, în timpul liber, se dedica literaturii, iar acest lucru însemna foarte mult pentru el. Era redactor la o mică revistă din provincie și toată acea muncă literară, pentru care nu era remunerat, îl încânta. Deși era conștient că revista sa se afla în umbra marilor reviste din capitală și a celor de prestigiu, cu o anumită tradiție culturală, era totuși mulțumit de activitatea pe care o desfășura pe ogorul literaturii, considerându-se doar un salahor al condeiului.

Afară plouă, Alessandro

Simona Cratel

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Ospiciul local

Flavius Lucăcel

PERSONAJELE :

Lola

Greta

Roli

Lulu

Tinoleti

Vocea de la difuzor

Scena 1

Locuinţă spaţioasă, o aripă a casei elegantă, cealaltă lăsată în paragină. O parte din acţiune se va desfăşura în beciul casei, amenajat ca ospiciu. Locatarii, oameni comuni, de profesii diferite, dar cu idealuri asemănătoare: să trăiască bine, să moară frumos. Toţi în beciul casei, spaţiul de terapie al ospiciului local, urmăresc la televizor ştirile politice.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

(10) TENDINȚA MISTICĂ, DEMNITATEA OMULUI

Valentin Lupea

         Disecția anatomică era și ea o metodă ajutătoare de laborator pentru artiști la convertirea materiei prime naturale a profesiei lor în știință. Rafael și Dürer au utilizat scalpelul, iar Michelangelo și-a împins cercetările atât de departe, încât începuse a nutri ambiția de a scrie un tratat erudit despre baza anatomică a mișcării umane. 
          Munca lui Leonardo în domeniul anatomiei supravețuiește sub forma multor desene importante, prin care a adus întregiri substanțiale științei anatomice. Caietele sale de schițe pot fi considerate ca o parte din materialul didactic necesar școlilor medicale. În mintea lui Michelangelo nu se dădea nicio luptă între experimentalismul științific și reverența față de clasici. A deschis toracele cu instrumentul său de disecție ca orice student în medicină. Dar lăcașul de lut pe care-l mânuia și-l observa în felul acesta era pentru el totodată un model de simetrie și proporție pentru clădirea arhitectului. 
          Vitruviu l-a învățat pe Michelangelo această proprietate a corpului omenesc. "Rezultă de aici cu toată certitudinea că elementele arhitectonice trebuie să urmeze aceeași regulă ca și membrele corpului omenesc", îi scria el cardinalului Rodolfo Pio din Capri. "Cel ce n-a ajuns să stăpânească sau nu stăpânește figura omenească și mai cu seamă anatomia nu v-a putea să o înțeleagă niciodată"(MICHELANGELO, ed, CARDEN, p, 315). 

(9) ARTA ESTE NATURĂ PE O TREAPTĂ MAI JOS. ROLUL MATEMATICII

Valentin Lupea

          Studierea naturii de către artistul renascentist și folosirea simbolului de către meșteșugarul medieval nu reprezintă, așadar, atitudini opuse. Într-adevăr, tocmai printr-un fel de atenție pasionată la coloritul și forma obiectelor naturale individuale și printr-o neobosită practică a desenării lor poate nădăjdui artistul să dobândească înțelepciunea. Dar ambiția artistului nu se limitează la o copie corectă. El nu înțelege că natura pe care o imită să fie doar un asanblaj de entități independente, nici rezumându-se la simplul aspect exterior. 
          Există, este drept, afirmații ale marilor italieni care ar părea să justifice țelul îngust al simplei reduplicări ca scop al artei lor. "Pictura cea mai vrednică de laudă este aceea care seamănă cel mai mult lucrului ce-l înfățișează. Spun aceasta pentru a-i înfunda pe pictorii care vor cu tot dinadinsul să îndrepte lucrurile din natură"(TRATATUL DESPRE PICTURĂ, p, 126, fragm. 405). Sau: "Spun pictorilor că niciodată și niciunul nu trebuie să-și însușească felul de a lucra al altuia; i s-ar zice că este un nepot și nicidecum un fiu bun al naturii; lucrurile naturale găsindu-se într-atât de mare belșug, este mai bine să te îndrepți către natura însăși, decât către meșterii care tot de la dânsa au învățat"(Ibid, p, 48, fragm. 79). Același elogiu al libertății în contrast cu constrângerile regulilor și meșterilor este mai viguros exprimat în pasajul: "Acela care se poate duce la izvor, nu se duce la ulcior (THOUGHTS ON ART AND LIFE, trad. Bering, Boston, 1906, p, 110).