Cunoscându-l pe Vasile Larco în special în ipostaza de epigramist, când dai peste poezia lui de altă factură, nu poți, cel puțin pentru început, să nu fii descumpănit, fiindcă nu poți să nu încerci să-i evaluezi direcția demersului liric prezent, pentru a descoperi dacă este o prelungire, cu anume miză, a amintitului domeniu care l-a consacrat ori, cel puțin până la un punct, dacă se constituie într-o acțiune literară prin care, deliberat, ar merge în descendența creației poetice pașoptiste, a marilor clasici ori a simboliștilor, dar și a unor creatori mai apropiați de zilele  noastre, urmând, mai ales, latura clasică a poeziei primilor înaintași menționați, fiindcă, fire pozitivă, poetul pare a fi tentat să vadă, în special, laturile senine ale lumii, ale vieții.

Totuși, impresia că este sedus de maniera în care scriu antemergătorii amintiți este repede abandonată, fiindcă timbrul lui aduce, mai degrabă, o consistentă nuanță parodic-ironică (titlul însuși amintește, în acest mod, de cunoscuta romanță minulesciană Cânta un matelot la prora, tenta umoristică fiind îngroșată prin sonoritatea regional-populară a substantivelor „sturz” și „ciritei”), rezervându-și însă și posibilitatea ca volumul – Cânta un sturz prin ciritei, Editura Pim, Iași, 2016 – să poată să fie citit și ca un sui-generis omagiu pe care li-l aduce scriitorilor dinaintea sa, gestul amintind, mutatis mutandis (de fapt, schimbând proporțiile) de cel lui Mihai Eminescu din „Epigonii”.
    Cinstindu-și, pe de altă parte, direct sau indirect, înaintașii într-ale scrisului, poetul își manifestă concomitent și prețuirea față de folclorul din care derivă mare parte din literatura noastră cultă. Așa se explică prezența în volum a unor texte scrise în manieră populară (de unde nu lipsește, în acord cu genul literar care-i este cel mai familiar scriitorului, nici nota ironică), așa cum este, de pildă, un Descântec, pe care îl voi cita integral: Du-te, boală, / Intră-n oală, / Du-te iute să te fierb, / Du-te-n coarne la un cerb, / Sub copita calului, / În bătaia valului! // Du-te pe aripi de vânt, / La-ntuneric sub pământ, / Du-te-n gura șarpelui, / În fața șefului, / La spatele calului, / În valea plângerii! // Du-te-n gheara urii, / La Ciuma Pădurii, / În adâncul humii… / Și în gura lumii!  
    Un aspect remarcabil este că poetul trece (meditativ sau parodiind meditația), cu ușurință și sinceritate, de la satiră la idilă, pastel ori la elegie, transferând, în acest mod, în poezii o întreagă paletă de sentimente, dacă nu devastatoare, cu siguranță absolut firești, pe care le resimte omul, indiferent de nivelul său de evoluție spirituală: tristețea, dintotdeauna, determinată de fortuna labilis, dragostea, prezența fiorului religios, atașamentul față de lumea primordială a ființei, circumscrisă universului copilăriei, față de patrie, de lumea rurală, tradițională etc. Acestora li se adaugă, în ce-i privește pe creatorii de frumos, complexele trăiri generate de procesul de creație, de soarta  artistului și a realizărilor lui din sfera căreia i se dedică…
    O asemenea poezie are și o cantitate sine qua non de ludic, prin intermediul căruia se atenuează nuanțele grave induse de unele teme (cu miză – reală ori doar mimată – educativă) abordate în cartea care se dezvoltă însă ca un produs menit nu doar să moralizeze, ci și să destindă, să pună pe gânduri, cu alte cuvinte, indiferent de finalitatea proiectată, să creeze, fie și pentru scurtă vreme, benefica stare de catharsis.
    Mai mult chiar, pomenita formație de epigramist a autorului nu poate fi cu totul eludată nici măcar într-o carte de altă factură, drept care, când și când, iese la suprafață, ca în versurile: O floare este țara toată, / Un trandafir sau o lalea, / Iar unii spun că-i o mușcată, / Văzând câți au mușcat din ea. Dar, privitor la această latură a activității lui, poetul chiar își avertizează cititorii: Epigrame scriu de-o viață, / Lupt cu viciul, cu dezmățul, / Tuturor le spun în față, / Însă nu lovesc cu bățul…
    În plan prozodic, de vreme ce se lasă purtat de meandrele poeziei înaintașilor, Vasile Larco abordează mai ales versul tradițional, dar este prezent destul de mult și versul liber.
    Nostalgice, didactic-moralizatoare, ludice, parodice, așadar, poeziile, din acest volum, ale lui Vasile Larco aduc, pe rând, în prim-plan, dragostea, tinerețea, lumea naturală, nepervertită de păcatele civilizației, sentimentul filial, daruri pe care le primește de la viață orice om, dar cărora, de cele mai multe ori, nu le acordă importanța cuvenită decât (prea) târziu, când „obiectul” care le-a generat mai este doar amintire, încât unele destăinuiri târzii  sunt, deseori, singurul antidot la uitare.