Simona-Ioana Cucuian: Cum v-aţi petrecut copilăria în comunism?

Marian Ilea: Pe când împlinisem doi ani şi un sfert, mă băteam cu gâștele bunicii prin curtea casei din Mireşu Mare. Îl aveam ca aliat pe Lupu, un câine adus de taică-meu de pe Gutâi, unde lucra ca sondor. Slab colaborator. Nu se putea mişca în voie. Din pricină de lanţ. Lătra amărâtul în vreme ce gâștele mă fugăreau până-n baltă lor plină de căcat verzuliu, diareic, urât mirositor. Îmi ajungea până la brâu. Adio hăinuţe curate. Ieşea bunică-mea din bucătărie, de la rântaș, sărea câte două trepte, se ştergea de zadie la mâini, se apleca înspre mine. Eram recuperat. Lupu schelălăia. Eu mă aşezam în ligheanul cu apă caldă. Smălţuit. Mâinile bunicii miroseau frumos. Hainele mele erau aruncate pe trepte. În sobă duduia focul. Pe sobă fierbea ciorba de fasole cu ciolan afumat. În pătura curată, amirosind a sodă şi rântaș, era bine.

Sub masa din bucătărie. Îmi atinsesem scopul. Mă adăposteam într-o cetate. Cu patru picioare de masă. Cu tavanul din lemn de brad. Şi masa era verde. Şi balta gâștelor aşijderea. Căcatul ăla topindu-se arăta că mătasea broaştei.

La trei ani şi două luni boram

Simona-Ioana Cucuian: Deci, instinctiv, căutaţi protecţia, camuflarea, acoperişul... Dacă la 2 ani şi un sfert lucrurile se petreceau aşa în Raiul Mireşului Mic, mai apoi?

Marian Ilea: La trei ani şi două luni, gâștele renunţaseră la bătălie. Intram de unul singur în baltă. Lupu nu înţelegea nimic. Drept care nu mai lătra. Bunică-mea făcea rântaș după rântaș... Era să mă înec. Noroc cu o vecină. Înghiţisem o gură sănătoasă de căcat apos. Boram. Am luat şi oareşceva medicamente. Mă sufocam. Doctorul din sat trecea în fiecare zi să-şi vadă pacientul. Nu vroisem decât să ajung sub masă. În cetate. Am renunţat.

Cinci ani mari şi laţi de stăpânire a alfabetului

S.I.C.: Chiar aţi renunţat la ...rântaşuri?

Marian Ilea: Nu încă. Împlinisem cinci ani mari şi laţi, eram stăpânul tuturor literelor alfabetului. Aveam o carte cu poze de scriitori români. Colegi carevasăzică. Îi cunoşteam la chip şi la nume. Locuiam într-un soi de coteţ din lotbe de brad în apropierea unor galerii de coastă. Tata era mecanic la mină Şuior. Când ieşeau minerii din şut, murdari, galben-lutoşi, alergam la mama. În coteţul nostru mirosea a rântașuri. Plângeam. Îi şopteam cu spaimă. „Mamă, văd un om!”

Cocioabă în chirie

Marian Ilea: La cinci ani şi două luni, am coborât din munte. Tata luase cu chirie o cocioabă, înconjurată de straturi cu flori. Frate-meu avea 8 luni. Maică-mea ieşea în Baia Sprie, la piaţă. După cumpărături. Eu aveam grijă de ăla mic. Un căcăcios şi un pişolcos notoriu. Proprietăreasă vorbea de una singură. Ne despărţea un perete. Mă speriam. Ca să-mi fac curaj, mă uităm la fotografiile din album. Bunica. Bunicul. Mama. Tata. Prindeam curaj.

Casă nouă, bilă neagră

Simona-Ioana Cucuian: Care a fost curajul pruncului din Ieud?

Marian Ilea: La cinci ani şi patru luni m-am hotărât să acţionez. Venise bunică-mea în vizită. Tata ne-a dat banii de tren. Am luat calea Bucureştiului. „Mă duc până la Gheorghiu-Dej să-mi dea apartament”- i-am spus controlorului. Am ajuns la Comitetul Central. Oho! Ce săli! Ce birouri. Scria pe o uşa: „Audienţe!”, „Reclamaţii!”. Era plin de tovarăşi. N-am aşteptat prea mult. „Am venit la tovarăşul Gheorghiu-Dej că să-mi dea un apartament!” - i-am mărturisit unei femei de la unul dintre ghişee. Bunica-mea era ruşinată. Tăcută. Mă însoţea în prima mea misiune oficială. Tovarăşul ce-l credeam a fi Gheorghiu-Dej m-a lăsat să vorbesc. „Nene, stau într-o cocioabă, cu frate-meu, un căcăcios, cu mama cea dragă, cu tata cel puternic, şi, când mă plimb printre flori, chiar de nu le ating, ci doar le miros, o baba hâdă şi rea, care e proprietăreasă florilor, fuge după mine cu un măturoi. Şi plâng şi mă ascund în braţele moi ale mamei. Ea e bunica-mea. Nene Gheorghiu-Dej, am venit să cer un apartament la bloc. Să scap de ameninţare”. După o lună de zile ne mutăm în casă nouă. „Nenea Gheorghiu-Dej era un nene blând, bun şi-mi dăduse un apartament” - mă gândeam eu. Dormeam în paturi cu saltele de paie. Şi aveam o jucărie pe care o rostogoleam pe parchet. Era o bilă de rulment pe care mi-o adusese tata de la mină. Vecinii m-au reclamat la mama. N-am mai rostogolit bila. O aşezasem pe o noptieră. Îmi era suficient s-o privesc.

Oculistul şi Banca

S.I.C.: Şi cum o fost cu şcoala?

Marian Ilea: Eram în clasa întâi. În iarna aceea, doamna învăţătoare rămăsese acasă. Două luni de zile. Din pricină de fractură la piciorul drept. Noi, ăia mici, împărţeam clasa cu nişte uriaşi dintr-a patra. Mă împrietenisem cu banca. O salutam. Povesteam cu EA. Îi lăsăm jumătate din merinde. Să nu moară de foame. Cam pe vremea aceea apăruse între mine şi ochii mei Oculistul. Picături în ochi. Mărunte halucinaţii. Mi se părea că lumea din spatele picăturilor se hizise şi mutrele alea hidoase vroiau să mă răpească din braţele mamei. Nu mai vedeam literele din abecedar. O puneam pe maică-mea să-mi citească lecţiile. Le învăţăm pe de rost. La şcoală o păcăleam pe doamna învăţătoare. La fel şi pe colegi. Doar banca îmi cunoştea povestea. În primăvară, venise şi doamna noastră învăţătoare. Îşi târa piciorul. N-am mai vrut să merg la clasa întâi. Am rămas în clasa a patra. Eram cel mai bun pitic printre uriaşii aia care învăţau lucruri foarte complicate şi interesante. După două săptămâni, după ce mă integrasem într-a patra, am mărturisit oamenilor mari că voi rămâne câțiva ani în clasa aceea din pricina de BANCĂ. Au venit cei doi tâmplari ai şcolii şi mi-au mutat BANCA într-a întâia. Am revenit la matcă. Mă simţeam ÎNVINGĂTOR.

Bizăuașii,  şefu’ Lovinescu, „Ieudu fără ieşire” a lui Ioan Es. Pop şi fiorul farsei   (INSERT FOTO Ordonanța lui Lovinescu)

Marian Ilea: În clasa a şasea am aflat că bunicu-meu fusese ordonanţa militară a lui Eugen Lovinescu. Prin războaiele alea, Bizău Ion lăsase trei copii mici în Ieud şi plecase să-l slujească pe Lovinescu. Păi, despre şeful lui bunicu prinsesem a învăţa la şcoală. „Era un om bun şi blând domnul Lovinescu” - îmi spunea bunicul. „Mă întreba în fiecare zi: ce-ţi fac Bizăuașii de-acasă?” - completă el. Mare noroc avusese bătrânul. Era pe-o mână cu literatura română. Mă opinteam vârtos să-i calc pe urme. Scriam povestioare pentru „Luminiţa”. Şi-apoi am aflat că Bizău Ion cel tăcut, cel pus pe şotii, fusese autorul unei cacialmale celebre în literatură. Se‑ntâlnise bătrânul, în Piaţa din Cluj, cu un consătean. Erau acelaşi leat. Unu' Condruş, care era mare ziarist pe la Bucureşti. Aşa ştiau ăia din Ieud. Şi-i dăduse Condruş un plic gros, cu hârtii pentru Lovinescu. „Da-i-le căpitanului, Ioane, da' să nu-i spui că ţi le-am dat EU” - zisese Condruş. „Pune-i-le pe birou când nu-i acolo şi dispari”, mai zisese acela. Bunicu' se executase. Printre hârtiile alea erau două file acoperite cu un scris mărunt, în care Condruș vorbea despre ieudeni. Cam ca Ioan Es. Pop. Şi pentru el Ieudul era fără ieşire. Condruș era pasionat de literatură. Aproape toţi bărbaţii din sat stăteau prin cârciumi şi râdeau de el, care citea pe-apucate şi scria reportaje, proză scurtă, eseuri etc. Lovinescu fusese impresionat. Bunicu' îi mai plasase câteva plicuri pe birou. Scrisorile lui Condruș se discutau la Cenaclul lui Lovinescu. Hortensia Papadat Bengescu, Jebeleanu şi alţii adunau cărţi pentru Condruș. Aflat într-o inspecţie pe teren, tocmai la Satu Mare, Jebeleanu îşi prelungise traseul până-n Ieud. Îl căutase pe Condruș. La numărul de casă trecut pe plic. Constatase că ieudenii îs oameni cetiţi, harnici, plini de bunăvoinţă şi că minciunile lui Condruș erau pe măsura FICŢIUNII. Cenacliştii lovinescieni simţiseră fiorul farsei. Porniseră în anchetă. Lovinescu îşi anchetase ordonanţa. Degeaba. Scrisorile lui Condruş încetaseră să mai apară pe biroul lui Lovinescu. Apoi..., într-o zi, criticul, venind la gazetă, se oprise în faţa ghişeului portarului. Îl văzuse de nenumărate ori citind carte după carte. Îl întrebase răstit: „Cum te cheamă şi de unde eşti?”. „Chindriș, din Ieud, domnule Lovinescu” - zisese acela. „Peste o jumătate de ceas să vii la mine în birou, domnule Condruș!” - mai zisese marele critic. Şi uite-aşa, cu ajutorul bunicului meu, ajunsese mare ziarist la Bucureşti cel care se lăudase că trăieşte într-un fel de „Ieud fără ieşire” al lui Ioan Es. Pop. Şi uite-aşa pătrunsese bunicu-meu pe uşa din faţă a literaturii române!

„Final Cut Dej” şi conştiinţa literară

După o astfel de istorie, după ce plânsesem cu lacrimi amare la moartea lui Gheorghiu-Dej, m-am simţit mai mult decât obligat să continui drumul pe care bunicu-meu îl desţelenise, chiar fără să-şi dea seama, pentru nepotul lui ăl mai deştept..

Cum am devenit scriitor

După o prea lungă saga ce în final a dus la apariţia primului volum din Desiștea, în 1990, după ce vreme de vreo trei ani, '87-'89, la şedinţele de politică editorială de la Cartea Românească ba Crohmălniceanu, ba Ulici, ba Mircea Martin întrebau de ce nu se publică volumul, asta în vreme ce astfel de chestionări le aruncam şi eu înspre redactorul de carte, Gabriela Adameşteanu, au apărut şi reacţiile. Desiștea a luat premiul Salonului Naţional de Carte Cluj-Napoca pentru debut în proză. Petru Poantă mă căuta la telefonul de la Inspectoratul pentru Cultură Maramureş. Inspectorul-şef mă căuta pe la redacţiile de gazete. În final, ne-am găsit. Am vorbit. Şi, după un an şi ceva, am ajuns la Cluj cu treburi neliterare. Mi-am găsit şi diploma. Tot la vremea aia am șuetat, la o bere, cu Cărtărescu. Îl ştiam de la cenaclul lui Crohmălniceanu. Mergeam p-acolo atunci. Citeam şi alergam la tren. Ajungeam de dimineaţă în Baia Mare. Cît să prind schimbul de la mină. Scriam, pe foi de bloc de desen, pe buza vagonetului. Direcţia era a şinelor, uite-aşa se bălăngăneau literele, unele lungi, altele late, în lipăit de cizme se scria proza. Cu poezia era mai greu, cu eseul părea a fi imposibil.

Am renunţat. Şi-mi zice Cărtărescu: „Domnle, eşti la premiile Uniunii cu Desiștea?” „Îs” - îi zic eu. „Da e acolo şi proza aia cu Călătoria mecanicului în tri ţări?” - mă întreabă Cărtărescu. „Îi acolo” - zic eu şi cad pe gînduri. „Cu siguranţă va lua premiul” - socoteşte Cărtărescu. „N-are cine să-l ia” - mai zice el. Şi nu l-am luat. La vremea aia, agentu-mi literar secret, poetul Ioan Moldovan, în casa căruia pritoceam text după text, îmi zice: „Domnule, te invidiez pentru redactorul tău de carte, Gabriela Adameşteanu, e cea mai frumoasă doamnă a literaturii române”. Gabriela Adameşteanu era bătăioasă, severă cu textul şi gata de plecare de la editură. Păcat. A scos Desiștea şi a luat-o către "22". A doua Desiște a ieşit mult mai uşor. Magdalena Bedrosian era lector şi director la Cartea Românească. „Sînt trei cărţi în cartea dumitale. Ar trebui să fii mai zgîrcit cu apariţiile. Să-ţi gîndeşti strategiile literare” - zicea d-na Bedrosian. „N-am vreme de aşa ceva” - ziceam eu. Cînd volumul a ajuns pe piaţă, doamna Bedrosian nu mai era director la editură. Am vorbit la telefon: „Ai văzut ce mi-a făcut prietenul dumitale, Ulici...”, mi-a spus doamna Bedrosian. N-a fost un reproş. Era o constatare. Pe Ulici nu-l simţeam ca prieten. Ulici mă determinase (fără violenţă) să-mi schimb meseria. Pentru Ulici eram SCRIITOR. Mi-am zis că nu merită să-l dezamăgesc. Schimbarea doamnei Bedrosian de la editură fusese o mare greşeală. I-am spus. Şi-am rămas cu SPUSU'. Bun. Ideea era să lucrez cu o singură editură. Ai culoar. Te ştie naţia editorială. Nu te mai caută la dantură - de la zero. E ca la stomatolog. Aşa că a urmat, tot la Cartea Românească, volumul de teatru Ariel.

Mă sună Ulici şi zice: „Vezi că eşti nominalizat la premiul Uniunii pentru dramaturgie. Să vii la Teatrul Naţional.” „Cine mai e pe listă?” - întreb eu. „Naghiu” - zice Ulici. „N-am ce căuta acolo cu un dramaturg ca Naghiu” - zic eu.

Şi nu m-am dus. Am împărţit premiul cu Naghiu. Ulici era la microfon. Avea volumul în mînă. L-a lăsat să cadă pe un covoraş. L-am văzut la televizor. De-acuma începuse marea problemă a strategiilor literare. Magdalena Bedrosian avusese dreptate. Din Desiștea se putea trăi preţ de vreo două mii de pagini de literatură. Nu mai avea rost. Colac peste pupăză, mi se spunea prin unele cerculeţe literare: Desiștea. „Măi, să fie!” - mă gîndeam eu. Șuetam, vîrtos, cu Radu G.Ţeposu. Scoteam împreună o gazetă. În restaurantul Hotelului „Mara” din Baia Mare. Şi nu numai. Zice Ţeposu: „Măi Marian, e rea lumea asta literară, cum nu scrii doi-trei ani, exultă cu satisfacţiune: ai văzut, e gata de el, de cînd are bani, nu mai scrie.” „Foarte bine, domnule, bani să fie, că lumea, oricare o fi ea, rămîne cu satisfacţiunea zisului.” Ţeposu se apucase de pusu' dinţilor. La Puiu Tătaru. Un doctor cu ştaif şi cu materiale porţelanoase. Probe peste probe. Ba strîngeau pe stînga. Ba nu călcau cum trebuie pe dreapta. O lună încheiată. Nici beutul de fierbinţeli, nici sorbitul de lichide reci nu era pe placul dinţilor ce-i mai rămăseseră criticului. În luna aia, în camera de hotel, Ţeposu îl pregătea pe Blecher. Îl îmbrăcase frumos. Cu uriaşa lui putere de muncă. Ne-am luat şi la bătaie. Ca între amici. „Adică tu n-ai scris în Cuvîntul despre Desiștea” - am zis eu. „Aha, şi asta te cam doare?” - a zis el. Şi uite-aşa au ajuns doi conţopişti de la gazeta concurentă să se documenteze cum a fost cu bătaia de la cîrciumă.” ... Şi s-au pus pe băut bere, s-au îmbătat şi s-au bătut ţigăneşte pînă i-au aruncat ăia de la bar în stradă. A doua zi, ne controlam stricăciunile. „Măi, dar ce-am făcut noi doi aseară?” - zice Ţeposu. „Pe mine nu mă doare nici un os” - mustăci el. „Nici pe mine” - zic eu. Şi se apucă ăia de la concurenţă să scrie. Şi ne apucăm şi noi să mîzgălim. Şi zicem că am băut whisky, că ne-am prefăcut la scărmănat şi că fazanii căzuţi în plasă s-au îmbătat cu pălincă şi au ajuns în stradă pe post de cîrpe etc. etc. Şi semnează Ţeposu ca editorialist. La trei săptămîni de la bătaie, apare o cronică despre Desiștea în Cuvîntul. „Născut, iar nu făcut” se numea. Şi vine Ţeposu cu gazeta şi zice: „Am citit, ai avut dreptate, uite, să analizăm ce-am scris”. Ne apucăm de analizat, discutăm şi Ţeposu încheie: „Ei, treaba asta cu născutul, mon cher, nu cred că a mai aruncat-o altcineva despre Desiștea”. „Lasă, că nici cu Blecher nu mi-e ruşine” - mai zic şi eu, că-mi cam tocisem ochii cetind din dactilogramele textului.

Mă întîlnesc cu Iova la „Serile de Poezie” de la Desești. Stăm la masă. Sarmale. Iova pare disperat. „Ăştia, toţi care-s aşezaţi la masă, o să mănînce. O să vezi cît e de oribil, Marian. Noi doi o să ne uităm la ei” - zice Iova. „Ba o să te uiţi doar tu” - zic eu rupt de foame. „Ce, mă?! - zice Burnar, poetul, crezi că dacă eşti de la Bucureşti ne poţi da lecţii de poezie?” „Cine-i ăsta la care nu-i stă bine părul în cap şi care... uită-te cum mănîncă” - zice Iova. În după-amiază următoare îl duc la restaurantul din Sighet. „Adu-i o supă de găină cu tăiţei” - zic către chelner. „Aşa ceva am să mănînc” - zice Iova. Se aşază la masă noastră un corifeu bătrîior al presei din Maramureş. Are înainte-i un blid cu zeamă de burtă. Vorbeşte despre luptătorii din munţi. A scris o carte despre comunism. Sorbituri. Plescăieli. Iova, din gălbui devine cenuşiu. „Uită-te la el - zice - uită-te cum mănîncă!”. „Şi ăia erau anticomunişti, d-le Iova” - plusează corifeul. „Luptau în Munţii Maramureşului...”. Şi cum zicerea continuă cu strigături, se aude un „PLEOSC!!!” şi proteză-i dentară cade în blid.

Sar stropi ce par bălegoşi. Corifeul îşi bagă gheara după alcătuirea dințoasă, o scutură de zeamă şi şi-o aruncă în gură. Două clănţăneli. O probă ca de microfon. Totul pare în regulă. Soseşte şi supa cu tăiţei. Iova e de mult în camera de hotel. Spre seară, ne plimbam pe malul Izei. „Măi, ai văzut???” - mă întreabă Iova. „Ce să văd?” - îl întreb eu.

În urmă cu trei ani, îmi construiam casă. Grădină, balcon, terase, nuci. Îl chem pe Aurel-bacsi să-mi ridice un gard de piatră. Aurel-bacsi era vecinu-meu. Pensionar de mină. Lucrează de dimineaţă pînă-n noapte. Termină în două săptămîni. Îl plătesc. După un an, se îmbolnăveşte. În trei săptămîni pierde 40 de kilograme. Îl vizitez la spital. O umbră. Mă duc la înmormîntare. Mă întorc acasă. Mă uit la gardul de piatră. Mi-a rămas ceva din Aurel-bacsi.

Ăstea scrise şi multe altele sînt amănunte, sute de amănunte, care se aliniază de-a lungul CĂII. Aşa e şi-n Medio-Monte. Aşa se întîmplă şi-n destinul unei comunităţi. Riscul e ca din pricina amănuntelor să nu se vadă CALEA. E un risc pe care: Casa din Piaţa Gorky ori Vacek şi-l asumă cu bună ştiinţă. Bucătăria e ascunsă privirii, contează doar locul unde se serveşte masa şi, evident (vorba lui Iova), FOAMEA COMBATANŢILOR.

Există în Medio-Monte un personaj care zice la un moment dat cam aşa: „Cine vrea să vindece beteşugurile să nu fie stăpînit de ele. Important e a preveni ţie şi de-abia apoi altora. Nesimţind binele din ochiul tău, geaba îl cerci din al altora, cu scrupulozitate, d-le doftor Wagner. Caută-te pre tine însuţi, Doftore. Dacă în tine este răul, fugi de acela, trimite-l în exil. Al tău e şi al locului ce te mistuie. Această una e medicina boalelor tale. Locul, domnule Wagner, nu-l face pe om bun. E de lăudat hoitul virtuos pentru că e din Ierusalim? Bună vamă e semnul sufletului nestatornic înconjurat de biruinţele sale! Din loc în loc se va pofti după schimbări. Şi bagă samă la ceea ce-i oferi, domnule!". Să fie această a mai plină de sens definiţie a scriitorului? Pentru a afla, trebuie cetită cartea!