CASSIAN MARIA SPIRIDON – „PIATRA DE ÎNCERCARE”, EDITURA JUNIMEA, 1995

Ochiul critic al cititorului avizat este în măsură să descopere creşterea sau descreşterea, după caz, valorică, a unui poet. Pentru acesta, fiecare nouă carte, îi permite să îngroaşe sau să mai şteargă din contururile spiritualităţii celui vizat de exerciţiul său critic. În funcţie de starea şi statutul noii/noilor realizări.

La mulţi poeţi, de-a lungul vremii, astfel de evoluţii sau involuţii au putut fi constatate. E şi cazul poetului ieşean Cassian Maria Spiridon. El a crescut în ochii criticii de specialitate cu fiece nouă carte. Fiecare din acestea i-au îngroşat contururile spiritualităţii proprii.

Asta a făcut să fie (deja) etichetat, clasat, catalogat… Într-un cuvânt: recunoscut. La justa sa valoare.

Ceea ce a scăpat însă comentatorilor de până acum ai operei sale, e faptul că acest poet îşi „sudează” volumele de versuri. Mai exact spus, după ce în aproape întreg volumul „Zodia nopţii” (Editu- ra Cartea Româneasca, 1994) „poza” în neputincios, într-un „perso- naj” copleşit de trecerea spre niciunde ireversibilă a vremii, bine punctând, prin priviri profund introspective, zbuciumul său interior, lupta cu el însuşi spre sfârşitul cărţii se împacă cu Dumnezeu, anihi- lând, ştergând cu/prin ajutorul a doar câteva versuri imaginea creată prin alte multe poeme. Nimic morbid, gata cu obsesia morţii, gata cu negrul determinat de (f)rigiditatea cotidianului, a unei realităţi de-a dreptul improprii visului.

Această stare transpare şi din porii fiecărui vers din poemele volumului „Piatra de încercare” (Editura Junimea, 1995). Numai că, de data aceasta, „subiectul” e ridicat la rang de temă a cărţii. Nimic morbid, spuneam, nimic care să sugereze neîmpăcarea cu sine. Un tonus pozitiv au versurile, poemele. Chipul revoltatului neputincios se estompează lăsând locul cuiva care-şi trăieşte din plin bucuria vieţuirii: „şi zic/ salut tinereţe inconştientă de sensurile multe/ pe ca- re le dă timpul nemăsurat” (O altă călărire în zori), sau: „aşa sunt za- rurile/ nicicând nu-i cel aşteptat/ se-nvârt pe eşichier/ în zornăitul lor arab/ şi cad întotdeauna invers/ aşa şi ploile când cad târziu/ sunt apă/ doar să umfle râul şi marea să adape/ îndestul” (Tristeţea şi sin- gurătatea lui UNU).

Dacă ar fi să privim superficial sugestiile şi deducţiile, dacă nu chiar şi remarcile poetului, am putea vorbi de aceeaşi stare gâtuitoare de nemulţumire. Diferenţa de sens şi de nuanţă vine din tonalitatea lor, însă. De data aceasta nu mai întrezăreşti revolta, explozia insatis- facţiei interioare nu mai ameninţă cu împlinirea, cu materializarea ei. E acalmie totală. De data aceasta, Cassian Maria Spiridon pare a con- semna stări demult trăite, cu detaşarea celui „vindecat”, celui care a depăşit momentul: „oricum/ din cele omeneşti/ nimic uitării n-a fost dat” (Oricum), sau: „cine cunoaşte mai bine/ somnul frunzei în pătu- ra groasă a iernii/ în drumul către humus/ către humanus/ conștiinţa astfel/ postum/ se exprimă/ printr-o rigid-flexibilă cămaşă de cuvin- te”, sau, după cum notează câteva versuri mai încolo: „cei care se în- dreaptă către moarte/ ştiu că se îndreaptă către moarte” (Despre bu- na folosire a celor învăţate). De aceea şi zice poetul: „îndărătul zidu- rilor/ zloata şi vântul izbind/ liniştea oraşului/ oameni pustiiţi/ femei/ transfigurate de singurătate” (Ordinarius sau Singurătatea nopţii).

Definitorie pentru nuanţa acestor poeme este detaşarea poetului. Mult mai puţin se preocupă de el însuşi. Atenţia lui este îndreptată, aşa cum s-a putut constata şi din ultimul citat, asupra probleme- lor şi frământărilor celorlalţi. Această nouă atitudine îi dă poetului posibilitatea unei neimplicări subiective, el poate observa mult mai bine efectul/efectele unei stări. Rolul de purtător de cuvânt - ca să fo- losesc un termen „la modă”- al celui de lângă, îl determină pe Cassi- an Maria Spiridon să devină uşor sfătuitor: „Nimic să nu te cheme/ povestea celor întâmplate/ să-ţi fie înşirată/ cu toată nepăsarea/ ca de- o străină gură” (Viaţa impersonală), sau: „când nopţile se trec/ şi zile- le asemenea îţi par/ atunci priveşti trecutul prin ochean/ cu spaima unui marinar/ aflat de luni şi luni/ pierdut/ în largul fără leac al pus- tiirii/ tu vezi/ acolo afli… începutul” (caracter grecesc). Pentru a fi mai convingător în demersul său , poetul generalizează: „nu se ştie de ne vom scula dimineaţa/ nu se ştie de/ şi ce vom mânca la amiază/ nu se ştie când ne vom părăsi iubita/ nu se ştie/ când se vor opri cea- surile” (Dupa diluviu), sau: „ce importanţă are/ de vom muri azi sau mâine/ de creşte sau dispare copacul vieţii noastre/ când inima se- ntoarce în haina palidă a durerii” (Om de iarnă), sau: „se ştie / lumea va merge înainte/ şi ploile din cer vor fi tot sfinte/ (ele întotdeauna spală eşafodul)” (Spovedanii pe malul oceanului).

Ca şi cum cei de lângă i-ar fi transmis şi lui tulburările, ne- liniştile lor, o stare de frământ interior începe să pulseze-n poem:

„trag nădejde/ cuvintele să-mi schimbe paloarea în sânge” (Corpul de moloz), sau: „sunt uşi pe care nu le voi deschide niciodată/ sunt locuri unde nici gândul/ nici pasul/ nu vor străbate/ sunt vise/ moarte înainte de-a se naşte” (Sunt uşi). Salvarea, liniştea totală, plenară vine  se putea oare altfel? - de la Dumnezeu. Dacă în celalalt volum Cas- sian Maria Spiridon încearcă să-şi rezolve singur problemele, acum el îngenunchează la picioarele divinităţii. Spunându-şi păsul: „o! Doamne/ nu lua seama/ aici/ la sfârşitul tuturor zilelor” (Lupta cu pietrele), sau: „toiagul lui Moise/ înscrie traiectorii albe pe zăpada morţii/ (dă-ne-o nouă astăzi/ cu-ntristare)/ urme lăsate în alb/ urme vii” (Om de iarnă).

Iubita poetului îşi face şi ea simţită prezenţa. Numai că, de da- ta aceasta, ea întruchipează sursa de rău care-l tulbură pe poet. Altfel nu s-ar explica versuri ca: „ce simplu ar fi/ să nu fi iubit niciodată/ să fim două fiinţe păşind pe asfalt/ la amiază/ sub lumina indiferentă/ de sfârşit de april/ cu frunza şi iarba turbată” (Poem pierdut pe as- falt), sau: „nu viaţa ta mă-ndeamnă/ când porţile sunt larg deschise/ spre adâncuri” (pag.63).