Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii.

Clopotele catedralelor bat şi absorb sub sunete tristeţe şi bucurie. Nu ştiu dacă ar crede cineva iubirea un păcat , când de fapt este o trăire, un continuu zbucium, o sete de adevăr şi dreptate, o rugăciune îndreptată prin cuvânt spre biruinţă şi înfăptuire. Întotdeauna fac un gest de plecăciune în faţa chemării de taină în dulcea respiraţie a visului frumos. Lacrimile boabe de mărgăritar picurate de stele, uneori haotic pe acoperişuri odată cu ploile răzleţe ne pierd şi ne regăsesc în şoaptele sfâşiate de incosecvenţa prezentului. Alb de salcâm cu fluturi ne umple sufletul de arome nemirosite încă
.
Străduţe înguste pe sub arcade ca acoladele unesc ziduri înroşite de sângele cărămizilor şi inimi înroşite de patimi, porunci nedefinite sălăşluiesc cu o sfinţenie de lut în drumurile noastre nesfârşite şi platonice. Din interiorul vechilor clădiri se aud nerostitele cuvinte ascultate şi înţelese numai de nobilii şi târgoveţii tăcerii. Ei ştiu cum să păşească pe treptele deziluziilor şi împlinirilor cu sufletul deschis. Se aud trubadurii şi menestrelii de altă dată fredonând sub ferestrele domniţelor iar pe podul miciunilor se dezbat la îmbinarea serii cu noaptea, în umbra lămpilor cu gaz, taine nebănuite şi întîmplări stranii din cetate. Şi ce frumos este când ochii de pisică ai acoperişurilor gotice ori baroce nu te urmăresc. Se aruncă peste balustradele podului tot ce sună fals şi nu este picant pentru urechile deschise la curiozitate şi bârfă iar străduţa pe dedesupt urcă domol avidă de întâmplări şugubeţe ca ochii orbului după lumină.
În tolba cu poveşti şi întâmplări adorm toţi oştenii, cavalerii şi prinţii în somnul de piatră din orologiile din turnul sfatului ori al catedralelor, purificat de credinţa fiecăruia în zeitatea sufletului său , mereu deschis la demnitate, iubire şi aspiraţie.

Munca, iubirea şi lupta pentru menţinerea cetăţii întotdeauna neîngenuncheate şi înfloritoare prin meşteşugul fiecărei bresle şi cetăţean rămân blazonul şi esenţa care răzbat şi se transmit şi astăzi ca o apoteoză a primordialităţii, unităţii şi utilităţii valorilor reale de creaţie umană, odinioară şi astăzi, în cultura şi civilizaţia europeană.