CASSIAN MARIA SPIRIDON - „ZODIA NOPŢII”, EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1994

Puţini sunt cei care nu-l ştiu, care n-au auzit (măcar atât!) de poetul ieşean Cassian Maria Spiridon. De-a lungul timpului şi-a adunat numele pe mai multe cărţi, de soarta mai multor reviste. Bla- jinătatea lui marchează, prin ea te apropie sau te îndepărtează de el. Un uşor aer de melancolie îi marchează fiinţa. Simţi în el poetul, chi- ar dacă nu știi că el chiar e poet: Poetul Cassian Maria Spiridon. O ciudata energie emană el, ea-ti pătrunde-n toate cotloanele trupului şi spiritului, făcându-te să-i îndrăgeşti prezenţa. Îi cauţi cărţile, setos le parcurgi.

Căutându-l. Ca într-o imperioasă necesitate a prelungirii unei senzaţii de bine.

Fiece vers, fiece poem, fiece carte, întru final, te ajută să-l simţi în preajma-ţi. Şi dacă senzaţia este dublată şi de-un noian de-amintiri reveria e-aproape!… Bucuria de-a ţi-l şti prieten e mult mai profundă atunci.

Cu poetul Cassian Maria Spiridon m-am întâlnit de multe ori. Dar, parcă nici una din (re)întâlniri nu m-a marcat mai mult decât… cea prilejuită de apariţia volumului „Zod ia nopţii” (Ed itura Cartea Româneasca, 1994). Volumul, bine ticluit tematic în două părţi, în două cicluri: „Suferinţa materiei” şi „Zodia nopţii” - care şi dă titlul, îmi pare a fi cea mai „rotundă” carte de până acum a acestui poet. De data aceasta lumea, cotidianul, trăirea imediată e privită cu o detașa- re care aduce cu resemnarea. Nu e, însă, resemnare. Tonalitatea po- emelor trădează zbuciumul interior, frământările generate de nepu- tinţa unei intervenţii în forţă asupra demersurilor şi mersului impla- cabil al destinului: „cunoaştem formele iubirii/ retraşi cum plantele în somnul iernii/ percepem foşnetul/ greoi/ al timpului/ cum peste trup îşi lasă dâra de limax” (Primus movens), sau: „valuri/ rostogoli- te la-ntâmplare/ trec peste trup”(Poziţia trupului), sau: „şi nu cer ni- mic/ viaţa pe sârmă a arlechinului/ mă așteaptă” (Imaculata con- cepţiune).

Cassian Maria Spiridon te poartă prin toate meandrele poe- mului cu nonşalanţa celui de sine sigur. Impresia că poetul nu-şi poa- te face jocurile propriei existenţe începe să pună stăpânire pe tine. Versurile au scurgere lentă, şoaptele - decibeli mult prea puţini. Numai un soi de agitaţie, şi ea generată de aceeaşi neputinţă, dibu- ieşti printre rânduri. Poetul nu precupeţeşte nimic în a-şi etala nepu- tinţa unor intervenţii în forţă, radicale, ştie că efectul demersurilor sale e mic: „caut/ printre manuscrise/ clădesc nervos/ nepăsător ca umbra/ pregătit pentru orice” (Scintilaţii 1), sau: „am un ochi trist/ de dimineaţa până seara/ şi-n tot lungul nopţii/ toţi mor cum mor/ sub lumina palidă/ vocea unei femei în dreptul/ inimii” (Scintilaţii 3), sau:

„ce să mai spun/ de pasul incert al destinului” (Scintilaţii 4), sau: „sunt viu/ am fost să caut moartea” (Primus movens). Neputinţa-l marchează, îl face să caute explicaţii: “de va fi moarte/ un frig galac- tic/ o-nverşunată oră/ vom recunoaşte/ prin ele am mai trecut” (Fri- gul), sau: „doar lacrimi/ vechi dureri/ sunt semnul trecerii” (Iniţie- rea), sau: „prin mine trec/ corăbii negre/ vise/ drumurile rupte/ ale morţii” (Zodiac).

O mai veche vorbă spune că oamenii învaţă atât din propriile greşeli, cât şi din cele ale celorlalţi. Cassian Maria Spiridon, se pare, pe căi numai de el ştiute, într-un mod numai pentru el revelatoriu, a descoperit înțelegerea a tot ceea ce i se întâmplă lui însuşi şi în jur:

„înţeleg primejduindu-mi viaţa” (pag.18), sau: „ învăţ suferinţa/ du- pă chipul şi asemănarea cui se-ntâmplă/ a călca peste trup” (Despre unele îndemnuri şi semne), sau: „încă mai scriu/ aşa/ îmbrăcat în că- maşa zădărniciei” (Zodiac). Zice poetul. Căutând refugiul în el în- suşi, în însingurare. Dar, odată găsită această stare, liniştea ei copleşi- toare îl (cam) sperie. Nevoia unei companii capătă contur. Şi ce este oare mai la îndemâna poetului decât o prezenţă feminină, o „mu- ză”?! Nici atunci căutarea de „soluţii” nu încetează. De parcă poetul ar „dormi pe scânduri ude”: „să ne culcăm pe patul/ nevăzătorilor din prima generație/ să nu mai vedem găurile şi molozul/ altarele şi zeii” (Prim plan sau Alternanţa memoriei 1).

Un soi de maliţiozitate, generată de duritatea faţetelor cotidi- anului, îşi face simţită prezenţa, transfigurând substanţa poemelor:

„trupul sprijinit în cuţite/ să folosim patul tare/ acoperit de şpan/ să lunecăm pe banda rulantă/ cu voluptate/ înstrăinaţi de fiinţă şi raţiu- ne” (Prim plan1). De parcă poetului nu i-ar mai fi rămas decât calea autoflagelării. Pentru a-şi întâlni şi trăi mântuirea dorită. De aceea şi spune: „e bine să ai luciditatea morţii”.

Ideile şi nota în care sunt scrise poemele incluse în primul ci- clu al cărţii sunt regăsibile în cel de-al doilea. Numai că aici poetul nu mai locuiește-n mijlocul esenţei poemului său. Stă undeva în exterior, parcă-ntr-o stare de levitaţie. Noua „poziţie” îl ajută să vadă, să audă şi să simtă mai bine. Cuvintele au mai multă forţă, versul e mai plin de sensuri şi mai îmbogăţit cu sintagme poetice: „văd sfârşitul incer- titudinii/ naşterea viului” (Vârtejul timpului), sau: „acolo/ răstignit/ (la marginea oricărui drum)/ în spate am cerul (nepieritor al amurgu- lui)/ în fată/ lumea (indiferentă) coborând/ către case/ şi secera lunii veghind” (Imitatio Christi).

Şi în această parte a cărţii se face simţită nevoia poetului de „muză”. De data aceasta apropierea, prezenţa ei îi provocă valuri de frământări interioare: „aş vrea să nu te iubesc/ aşa vom rămâne în- tregi/ cu sufletul/ lacuri răcoroase/ adânci/ primitoare/ cum primitor va fi şi mormântul pustiului/ unde să rătăcim/ avem tot timpul de- acum încolo/ în mine plâng tristeţi reale/ ca zăpada” (Iarnă perma- nentă), sau: „îmi pare firesc să mă iubească mai multe dintr-o dată/dar rămân/ cu permanent aceeaşi/ Moartea” (Încerc să nu mai scriu). Şi totuşi: „iubitele sunt toate sălcii/ ca zilele vieţii”.

Parcă speriat de propriile concluzii, poetul se lasă pradă dis- perării. Obsesia morţii, subtil strecurată prin vintrele fiecărui poem, capătă contururi bine definite într-altele: „până la urmă eşti sătul/ de lume/ de ochii verzi permanent” (Alt poem metafizic), sau: „iertaţi- mă că mai trăiesc/ …/ iertați-mă că mai respir şi cuget” (Poem meta- fizic), sau: „(născut) spre/ a-mi distruge sufletul/ şi trupul/ în somnul existenţei cenuşii/ aici/ aflu moartea treptată” (Moartea treptată).

Şi, cum şi era de așteptat, poetul nu voiește a-şi încheia aşa de uşor conturile cu viaţa: „las amintirii/ dreptul să uite/ toate sărutările tale/ dar nu mai mult de una pe an/ …/ las în pătrunderea fiinţei/ toa- te intrările deschise/ ale cunoaşterii şi lucidităţii/ ale permanentei şi înfricoşatei lumini/ las totul/ în seama posibilului” (Testament provi- zoriu). Da, dar nu înainte de-a încerca, măcar în ceasul al doispreze- celea, cum s-ar zice, o apropiere de Dumnezeu, o recunoaştere a pre- zenţei acestuia în viaţa fiecăruia dintre noi, la cârma destinului fiecă- ruia dintre noi. Deci, şi la cel al lui. De aceea şi versuri precum: „Ah! Doamne/ ostenit şi osândit/ mă aflu/ în casa rugăciunii tale”(Psalm), sau: „femeie/ chipul tău mă înspăimântă/ şi să nu plângi/ dacă săru- tul meu va fi de gheață/ şi îmbrățişarea-mi/ îţi va fi doar suferinţă/ să nu plângi/ acum/ atâta te mai rog/ şi lasă-mă să trec/ acolo/ este Dumnezeu” (Departe de echilibru), sau: „sufletul îl străbat/ de ce su- ferinţa/ ziua împuşcată în spate/ o sinceră singurătate/ (să ne ierte cu atât Preaştiutorul)/ în piept/ înşurubata inimă în lanţuri” (Lacrimi de jur împrejur).