La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.

Nu l-a mai sunat nimeni de câteva săptămâni bune. Aşa l-au spart. Asa l-au făcut bucăţi. Aşa l-au învăţat să îşi gâdile însingurarea ca pe cel mai liber dar dat de Dumnezeu. El era bărbatul festonat, interesant şi cu teamă de germeni. Se lepadase de idealurile care se dau, ca nişte hoituri ţepene, drept principii absolute, şi stau la baza întreţinerii unei relaţii. Cine rămâne, rămâne în picioare de la sine, în mod tacit, firesc şi fără prea multe dantelării convenţionale, ritualuri de curtoazie sau programări forţate, inoculate, cu zambetul pe buze, în ritmul biologic personal. Aşa o fi! La propriu şi la personal. Asta ţi-o spun ţie, prietene! Ştii tu… că tot d’ăsta îmi eşti. Poate ca şi mine, un tip lax şi totodată moralist, ideologizant, cu tentacule civile asudate. Că eu tot ăsta sunt. Sensibil şi dibaci, prietenos şi scârbit.  

Auzisem că nici el nu mai trecuse pe la cafeneaua Joy’s. Locul fumat şi monstruos al tragerii ceasului de mânecă, al developării nuanţelor de viaţă personală, sociopată sau imaginată. Spaţiul implantat în afişe culturale vechi, mişcări browniene, etilizate şi frappe-uri exotice, ca pentru prospături fascinante, cu spirit trubaduresc.

- Nu, vă rog, maestre, nu mai cheltuiţi cu mine. (rezonă transparent vocea inocentă a literaturii recent intrate în consum, la o masă retrasă, scrijelită cu etichete de voayager, în faţa unui literat versat şi interesat într-un singur sens)

- Eu, draga mea, nu cheltui niciodată. Investesc, doar! (râse cumva einsteinian, în timp ce îşi scoase din buzunarul cu manşetă un calup de carţi de vizită, aşa ca pentru clientela tânără de cafenea literară)

 Îşi aducea aminte cum toate femeile îl imbrăţişaseră cu strâmbătura din colţul gurii. De parcă ar fi avut zăbăluţe transmisibile. Nici una, dar nici una, nu avea habar cine e el cu adevărat. (între noi fie vorba, nici el nu prea ştia – un Joy’s al spaţiilor preţios introvertite). Până una alta, se certase cu toate la sânge. (scăpase totuşi cu o valoare bună a hemoglobinei). Uitase fiecare nervură de petrecăreţ care îi sugrumase fercheş nodul de la cravata uzată cu fiecare întâlnire. Neagra cu picăţele galbene se înnodase de cea cadrilată, iar cea verde, metalizată se încurcase în maşina de spălat cu aia vărgată. (Aia, măh, aia … care îţi placea ţie). În urmă cu o lună, zilele şi nopţile din agenda lui de burlac la rotisor erau un slalom greoi. (genuflexiunile de la poziţia cu numarul 8, numită şi „Cap de barză”, asociate cu „Săritura Cangur” erau preferatele impuse la sol de una dintre). Deja nu mai ştia care e ea, care e cealaltă sau pe care o vrea el. În stările lui depresive nocturne (Scoală-te Nostra Dame!), toate erau programate parca să îl rănească, să îl calce în picioare, să îl jecmanească sau să îl lase cu ochii (heliomaţi) în soare. Chiar şi atunci când făceau sex. (cuvântul cel mai portivit pentru a desemna o sinonimie perfectă este, paradoxal, desperechere, căci tu nu mai eşti cu tine însuţi, ci cu un altul/alta în tine însăţi – a se citi o posibilă bibliografie a fenomenologiei sexualiste sau pur şi simplu a se aplica lucid un act, două, trei). Una i-a râs în nas în timp ce ejacula. (peretele mai e pătat şi acum; am tras canapeaua ca să maschez eternizarea prin împroşcare a trăirii şi nu a observat încă nimeni…ba nu, mint, era să uit… nu mai ştiu cui am dat o explicaţie povestind de accidentele cu şampanie) Se hlizea ca o descreierată de parcă nu ar fi fost ceva serios. (ce-i aia? Serioja?) Şi doar actul, cu tot cu prelungitoare durase aproape o zi şi o noapte. Ce barbat mai poate face asta în ziua de azi, fără vreun afrodisiac? În fond şi la urma urmei nu era obligat să dea nici o explicaţie nimănui. (citeşte şi ţine pentru tine!) Complexele nereuşitelor veneau dintr-un tipar construit de societate. (a se vedea modelele vestimentare propuse de revista Burda) Era timpul să fie el. (Zburda) Pur şi simplu. Ideal ar fi dacă şi-ar face-o cu mâna lui o perioadă... Ce atâtea femei? Atâtea proaste! (I.Q. = - Infinit) El trebuie să faca ceva, să lase ceva în urma lui. (Orele)

„Măcina-m-aş şi n-am cui

  Măcina-m-aş cafului” (jeluire de graniţă, culeasă „recentdivist” din bomba numită şi La Căfana lu’ Lae)

Asta era obsesia pe care i-o tot repeta bunica-su' atunci când la un ginars în plus i se sufoca parcă sufletul la ideea că neam de neamul lui n-a reuşit nimic. Îi surprinsese faţa mimând larg o anume grimasă a revoltei. Porii lui erau plini de un soi de defecaţie microscopică şi atunci când accentua că viaţa e plină de chiţibuşari şi prăpădiţi ca el, care nu au reuşit decât să facă copii şi să-i îndoape cu greu, tenul lui arăta ca o piftie tulbure din carne de porc. Apoi se vedea ca îi era o reală lehamite să se analizeze ca destin. Umblase creanga toată viaţa. În tinereţe semana foarte tare cu Anthony Queen, fapt pentru care, aşa cum îi şade bine unei firi de mare dandy, profitase, făcând ravagii printre femei. Recunoaşte uneori că a avut noroc cu directivele idioate ale comuniştilor, care, cu cenzurile lor cu tot, scăpau mesajul peliculei cu Zorba grecul. Era convins că asta era cauza care l-a făcut râvnit de femei. Povesteşte cum, pe bunica-mea, şi ea, un fel de Maria Callas cu zâmbet de Ingrid Bergman, la aceea vreme, cu 12 ani mai învârstă decât el, a îngenunchiat-o când se luase curentul la Cinematograful Republica. Adică, a făcut-o brusc să se îndrăgostească de el, doar pentru că, în sală, plasatoarele aduseseră nişte lumânări. Unul dintre iluminatoarele de urgenţă fusese lipit pe mânerul scaunului pe care stătea el. La vreo trei locuri distanţă, era Leana, bunică-mea, o femeie frumoasa rău (O, Doamne! Daca aş fi semănat măcar la unghii cu ea...), elegantă, cu lacrimi în ochi fiindcă era groaznic de sensibilă la ecran. Lacrimile îi sticleau în lumina lumânării. Ăsta a fost momentul. Primul moment revelator şi apoi privirea ei mută care îşi storcea stupefiată lacrimile la vederea actorului preferat chiar în stânga, cumva proaspat tăiat şi debranşat de lumea filmului şi adus la picioarele ei, adică la vedere. Anthony Queen, nici mai mult nici mai puţin decât tataie în carne şi oase. Normal că îţi vine să leşini! Asta păţise şi bunică-mea. Căzu lată, după o unduire de şerpoaică sinceră, printre rândurile cinematografului. Se prăbuşi, bineînţeles, înspre bunică-miu, mai exact la picioarele lui. Cu toata criza de fapt şi de drept, şi cu toată emoţia care plezneşte când nici nu te aştepţi, viaţa mergea înainte. Plasatoarea şefă anunţă că energia electrică va fi întreruptă cel puţin o oră şi cine doreşte să plece şi să renunţe la a mai vedea continuarea filmului în acea seară să păstreze jumatatea din biletul rupt iniţial, la intrare. „Cu jumatatea ruptă care trebuie să aibă ştampilată data, cei care au avut necazul ăsta, cu curentu', îl vor putea revedea pe grec în seara din data cu soţ a săptămânii viitoare, adică din paisprăce, mai exact 14” Scrijeli cifra în colţul din pânză al ecranului jerpelit, cu o cretă probabil roşie, fiindcă albă nu era, un fel de creta rotunjită folosită în croitorie; îşi frecă mâinile de parcă ar fi folosit o cremă specială; apoi îşi masă distrată obrajii cu buricele degetelor, cu gesturi de o intimitate dezinvoltă, afişată de această dată doar în lumina obscura, indescifrabilă a cinematografului de ţară. „ În paişpe, atunci când au voie să circule şi maşinile cu număr par. (crezând că face o glumă bună, plasatoarea continuă) Am ţinut minte că atunci, pe 14, am şi eu nunta fratelui şi trebe să mergem cu maşina unui vecin că a noastră e cu 3 în faţă...Asta e situaţia! Ce să facem? Nu poţi să faci 8 din 3 şi să mai şi dormi liniştit...”

Mai departe nu putem decât să ne imaginăm ce s-a mai întâmplat, că bunica-miu nu vrea să mai spună nimic. Probabil, e previzibil, ca în telenovele. Şi totuşi, cel puţin, pe mine m-ar interesa dacă au mai rămas să vadă filmul, dacă au văzut dansul savuros al lui Zorba sau dacă nu, ce au facut cu jumatăţile biletelor? S-au mai dus pe 14? Bunică-miu ştiu că avea pe atunci un Mercedes, model vechi, şi povestea mereu că avea număr cu soţ. Deci ar fi putut să meargă. Dar nu spune, domne! Nu vrea şi cu asta basta! Bunica-mea a murit săraca... şi nu am cum să aflu cum şi ce a fost. Maică-mea mai bănuieşte că atunci, în seara aia, nu au mai aşteptat ei să vadă filmul şi că bunică-miu ar fi luat-o pe bunică-mea şi a dus-o cu un taxi, la el acasă, unde s-a culcat cu ea făra nici o ezitare. E convinsă că aşa s-a născut ea. După calculele ei, 7 septembrie adunat cu 7 luni de zile (că ea s-a născut prematură) dau 14 martie. Aşa o fi fost. Ideea e… ce fac eu pentru tataie? Pentru Anthony Queen-ul din familia noastră? Trebuie să las ceva în urma fantomelor înaintaşe lui, a mea, a noastra, a cui o vrea. Nu de alta, da' mâine-poimâine moare. Nu râdeţi că aşa e! Are prostată şi fumează de sparge! Recunoaşte că mersul la biserică în fiecare zi de duminică, îl ţine. Vorba aia are 81 de ani! Chiar şi aşa, după vreo două săptămâni de la diagnosticare, fiindcă s-a gândit el că nu l-a deschis nimeni să îl vadă în interiorul lui de barbat, vreodată, s-a decis să se opereze. Mama i-a aranjat izmene noi, halat burghez, papuci de casă din velur cu blaniţă, a negociat cu medicul, a luat un Rudotel şi i-a respectat dorinţa cu bisturiu. S-a făcut testament cu casa pe numele meu şi maşina pe a lu’ frate-miu, cu găina şi grădina pe numele prietenei lui Maria, pe care m-a sfătuit să o îngrijesc eu ca să îmi lase garsoniera ei, cu garajul, curtea şi podul pe numele alor mei. Eu am refuzat casa fiindcă prevedeam miros de hienă din partea lu’ unchiu-meu, pătimaşul familiei. Şi mai mult pentru că nu aveam chef de elucubraţii justiţiare. Iar apoi am simţit că aş putea salva casa de la gesturi necugetate, piromane, fiindcă unchiu-meu l-a ameninţat pe tataie că dacă aduce altă muiere în casa lu’ maică-sa, dă foc! (The roof, the roof, the roof is on fire!) Evident, că de gura lumii şi a surorii, adică a lu’ maică-mea, nu s-a întâmplat. Dar teama te urmăreşte ca o flacără în vizor. Ehe! Ceea ce e salvator e că după perdeaua plastifiată de la chirurgie operaţia se arăta de succes. Doar că tataie a pus-o de o febră iremediabilă care îl gâtuia transpirat pe la vreo 39 de grade. Doctorul a spus că nu e de la operaţie şi a parafat o gripă, că tot era epidemie în spital. Constipat de la schimbarea de aer, tataie s-a scremut şi şi-a deschis operaţia, împroşcând şuvoaie de puroi pe culoarele instituţiei. (Febra a scăzut, chirurgul a tăcut.) I-am dus apoi nişte portocale şi l-am perfuzat la risc, evident consimţit, cu antibiotice dure. Între timp am sunat-o şi pe prietena lui, înmuiată în plânsete de neputinţa de a merge la el la spital, isterizată de ce face ea dacă rămâne singură, dacă moare dragul de Ghiţă, cine face curat că ea nu poate. I-am explicat că tataie e bine, tare ca Muntele Roşu că nu trebuie să se mai gândească la rău. Am sfătuit-o, trădându-mi adevarata bunică, să se facă frumoasă, că tataie e încă un bărbat în plină vigoare. Apoi, am dat fuga la spital.

- Tataie, de cand eşti aici, la spital, ai mai vorbit cu prietena matale, Maria?

- Măi, să ştii că nu.

- Hai că îţi fac eu legătura...

Constant lucid, tataie mi-a dictat numarul de acasă. Am format şi i-am pus celularul la ureche.

            - Da’ m-aude cu proteza asta? Unde e receptorul?

Conversaţia a fost impotentă. Tataia a întrebat-o pe Maria dacă a dat de mâncare la găină şi dacă a udat florile. Atunci m-am gândit cât de tare mi-ar fi placut să nu stau în gura lui, să îi ţin telefonul la ureche. Ar fi vrut probabil să o întrebe şi dacă a schimbat apa cu bicarbonat din paharul în care zăcea proteza domestică sau dacă a lustruit tabloul din tinereţe al Lenei, pe care încă mai stă aşezat fluturele îngheţat şi multicolor de la parastas. M-am mai gândit şi cât de înrădăcinaţi rămânem în anormalitate, până la moarte şi în pragul ei. Cât de stupid e să îţi osifici trăirile interioare în situaţii de genul ăsta, să îţi subliniezi funcţionalitatea în viaţă şi în faţa tuturor, dar cât de relaxant e să fii constant bărbat, să ştii să îmbătrâneşti, să nu umbli cu patetisme şi mitomanii, să vorbeşti despre ceea ce există şi păţeşti, să treci la acţiune, să te agăţi de ea ca de o Viagra a minţii.

Fapt care mi-a sculat forţat un gând. Să o pun de-o afacere! Singura pe care pot să o încerc şi să o fac e să scriu un roman sau cine ştie... mai multe. Să fac bani din scris. Programat sau nu, trebuie să o fac şi pe asta, şi cât mai repede cu putinţă! N-o să fiu prea în vogă fiindcă nu îmi permit să folosesc cuvinte deochiate gen pulă, pizdă, tras în cur sau la găoază, pârţar, cool, sheet, penetrare, sex, fuckereală cu toată familia lui de cuvinte sinonimice şi de provenienţă, drugs şi nici chiar computer. Simt pe moment că le-am cam epuizat. Verbal, mă refer. (în rest, ramâne între noi). Sunt tare, nu? Nu de alta, da’ păţesc ca autoarea unui dicţionar recent, de argouri, care făcând teren pentru a culege expresii a umblat 2 ani de zile prin puşcării şi a mai pândit alţi câţiva ani prostiutate şi peşti pentru a scoate la iveală limbajul greu de înţeles, cel puţin pentru poliţişti, al mediilor ezoterice, subculturale, tatuate cu inimi, cuţite şi sirene cu iniţiale, cu ştrampi din plasă, inele la burice şi parfumuri internaţionale. Când să scoată minunăţie vie de carte, dicţionar unicat, absolut interesant, comisia de evaluare lingvistică forma(ta)tă probabil din academicieni obosiţi s-a ruşinat toată, eliminand câteva expresii şi cuvinte aparent vulgare. Cum să recunoaştem aşa ceva ca limbaj? Autoarea, inteligentă şi cu adevarat destupată nu a reuşit şi poate nici nu a vrut să se opună prea tare, păstrând la sertar, ca pe un elixir secret, explicaţiile unor segmente de viaţă şi comunicare. S-a ales, şi cred că asta e important, cu mulţi prieteni puşcăriaşi şi cu mulţumirile poliţiei căreia i s-a explicat în felul ăsta ce e aia o „lungă la rever” în limbajul hoţilor de buzunare şi cum e cu „roşu' la buză” pentru prostituate. Lu' tataie, fie el şi Anthony Queen, tot nu aş putea să îi explic ce e aia „cool”, mai ales că mă surprind pronunţând frecvent, fără nici o legatură cu realitatea, ticul ăsta verbal. Să detaliez lucruri despre felaţie în termeni pe care toate lumea îi ştie, şi dacă nu oricum îi învaţă când dă de viaţă cu gardu’. O să mă simt ca un Budai-Deleanu minor şi o să aduc a Fanuş Neagu în umbră, aşa cum am mai spus în repetate rânduri (asta ar fi al douăsprezecelea), dar cel mai tare o să regret că, dincolo de provincialism, o să respect cuvântul înaintaşilor şi o să las câte ceva prin bucatarie urmaşilor mei...măcar o reţetă greşită de Revistă Practic. Nu ştiu de ce m-a trăznit un entuziasm straniu. Parcă am basul lui Alberti la degetul mic. Sigur e primul semn al succesului.

Ca să începi o afacere, oricare ar fi ea, am văzut la alţii, brusc credincioşi, că au reuşit doar dacă au ţinut post şi s-au spovedit săptămânal. Şi totuşi din când în când, pentru a menţine afacerea pe picioare, mai gustă şi ei din odihna unui ulei de levănţică, sau, şi mai dur, a unui Sanax, Efectin, Xeroxat sau Prozac. Patronul Gebila a avut marea revelaţie a unui nume de firmă de abia când a renunţat la fumat. Mă gândesc serios să renunţ şi eu că  poate găsesc un titlu mai bun pentru roman. Dimanche Lucas a plătit la OSIM o grămadă de bani şi a aşteptat vreo 4 ani cu tot cu şpăgi aniversare să îşi înregistreze pseudonimul cu valoare de licenţă internaţională. Cel mai isteţ a fost Debi care s-a făcut totuna cu indicatoarele din oraş care duc spre firma lui - DEBITOR DE MÂNCARE CA LA MAMA ACASĂ. El povestea că s-a apucat de treabă după ce a venit de pe vas, unde a muncit la greu ca să facă un ban cinstit. E singurul care a mărturisit că îi era dor de se căca pe el de saramalele lu' maică-sa şi că ideea de bodegă i-a venit când s-a spălat pe ochi într-o dimineaţă. Zis şi făcut! Am câteva exemple bune în faţa ochilor. O să înceapă şi el, în felul lui.

Se duse la baie, luă peria de unghii de pe chiuvetă. Porcăria costase 7.000 lei. Era de la magazinul care îşi facea reclamă cum că totul costa sub 10.000 lei. Într-adevăr, atâta costă, atâta face. Obiectul, exagerat de ieftin îl luase din cauza privirilor patroanei care parcă te înjunghiau dacă plecai aşa pur şi simplu fără să investeşti nici cât negru sub unghie în afacerea ei. Găselniţa financiară de la colţul casei îl conectase şi pe el, chiar dacă în sinea lui nu ar fi vrut nici în ruptul capului să cumpere aşa un ştift, şi iată-l, cu un mâner din plastic în formă de nufăr care scotea nişte păr fals de perie şi care îl ducea cu gândul la stupiditatea vieţii din vecinatatea imediată. Cu porcaria asta începu să îşi frece faţa. Doar n-o fi dracul chiar aşa negru şi dacă e, îl băgăm în hipoclor. Dar şi hipoclorul costă numai 9.000 lei. Şi vorba aia bidonul din plastic e de un litru. Înseamnă că nu e bun! Înseamnă că dracu` e chiar mai negru decât cred eu. Ei şi? Nu ne interesează. Mancase nişte ceapă verde şi pentru prima oară râgâi satisfacut. Doar că nu putea să scrie decât pe stomacul gol. Oare aşa păţesc marii scriitori? Pe David Lodge nu-l văd făcând chestia asta, procesând a abstinenţă şi inapetenţă. Cred că ar strivi şi el o ceapă măcar roşie, dacă nu verde, măcar cu şuncă dacă nu cu slană. Parcă îi plăcea şi mirosul pe care îl emana. Se abţinuse atâta timp să mănânce ceapă de dimineaţă. Asta ca să nu fie respingator la servici. Da’ uite că acum e mai bine. E liber să facă ce vrea. Nu se mai abţine să pupe mâinile colegelor, să aibă o dicţie impecabilă. Ieşi din budă. Gândul îl făcu să fredoneze strident o arie din Verdi. Realiză că probabil e singura pe care o cunoaşte. Vai şi ce puţea a stomac cu ceapă. Deschise din nou uşa WC-ului, porni robinetul, potrivi apa, îşi puse pasta de dinţi şi începu să îşi frece nervos dinţii. Trebuia să îi vină de la sine. Şi dacă nu, va insista.

Îşi aminti instrucţiunile din clasa a II-a, când învăţătoarea îi aliniase pe toţi câte doi, de mânuţă, şi îi duse la cabinetul stomatologic al şcolii, la control. Doctoriţa, un maldăr de femeie, le arătă care sunt mişcările corecte în timpul spălatului pe dinţi. De sus în jos şi invers. „Niciodată aşa!” (adică aşa cum făcea el şi poate şi voi) Aici, colega Marineasca, scuipă deodată cu el în chiuvetă amestecul de salivă şi pastă Cristal. Ridică fruntea, mândră de albeaţa ejectată şi deşi avea încă gura plină de spume mentolate o strigă pe învăţătoare:

- Veniţi să vedeţi ce i-a ieşit pe gură...Ceva negru cu sânge!

El înmărmuri şi începu să transpire. Ieşi din budă. Gândul îl făcu să fredoneze strident o arie din Verdi. Realiză din nou că probabil e singura pe care o cunoaşte. Vai şi ce puţea a stomac cu ceapă. Deschise iar uşa WC-ului, porni robinetul, potrivi apa, îşi puse pasta de dinţi şi începu să îşi frece nervos dinţii. Îşi reaminti instrucţiunile din clasa a II-a, când învăţătoarea îi aliniase pe toţi câte doi, de mânuţă, şi îi duse la cabinetul stomatologic al şcolii, la control. Doctoriţa, un maldăr de femeie, le arată care sunt mişcările corecte în timpul spălatului pe dinţi. De sus în jos şi invers. „Niciodată aşa!” (adică aşa cum făcea el şi poate şi voi…Haide, nu vă jenaţi…Citiţi mai departe! Încă o dată! Până faceţi spume la gură! Rămâne între noi!) Aici, colega Marineasca, scuipă repetat deodată cu el în chiuvetă amestecul de salivă şi pastă Cristal. Ridică privirea, mândră de albeaţa ejectată şi deşi avea încă gura plină de spume mentolate o strigă pe învăţătoare:

- Veniţi să vedeţi ce i-a ieşit pe gură...Ceva negru cu sânge! Veniţi! Veniţi!

El înmărmuri şi începu să tremure, strângandu-şi maxilarul cu putere. Gura chiuvetei, uşor înfundată ridică la suprafaţă un vârtej coclit de pastă de dinţi şi murdarie. Timpul era prea scurt. Negreaţa cu spume şi sânge nu se mai scurgea. Îi venea să acopere chiuveta cu totul, dar parfumul răutacios al tovarăşei învăţătoare îl trase brutal de mânecă şi îl dădu la o parte, privind însprâncenată în chiuvetă. N-o să-i uite în veci gura strâmbată a silă, magnetizată rigid de maxilarul inferior şi de gât. N-o să uite nici acele încreţituri guşate şi roşii. O să trăiască mereu cu trena ridicată a uniformei, agaţată ostentativ de băţul cartografiilor imbecile ale şcolii.

- Vedeţi...ce urât...Treceti aici şi vă uitaţi pe rând. Încolonaţi, ca să nu o deranjaţi pe doamna doctor! Aşa păţiţi dacă nu vă spălaţi zilnic! Haideţi! Mişcaţi-vă! Că îmi vine să vă bag cu capul acolo, să ţineţi minte!

Copiii trecură pe rând să privească în chiuvetă. Aveau feţele roşii de spaimă. Mizeria se scurgea al naibii de greu. Doi dintre băieţi se prefaceau că vomită repetând întruna: „Beah, beah!”. Până la urmă o fetiţă cu păr cârlionţat vomită în două, trei jeturi, un fel de ceai cu grisine.

- Gata! Suficient! Acum o să ţineţi minte! Biata fată! Hai să îţi dau un şerveţel şi să mergem să te speli la toaletă...

Biata fată era Carla. Şi-o aducea aminte cu exactitate. Fusese singura pentru care s-a îngălbenit ca ceara. Uniforma ei mirosea mereu a levănţică şi a coajă de portocală. Îşi imagina cum mama ei, o dezbraca după ce venea de la şcoală, îi lua sarafanul şi îl punea în dulapul în care strecurase un mănunchi de levănţică şi câteva coji de portocale uscate. Era mereu foarte curată, călcată şi foarte proaspată. Imaginea asta îl obseda deşi nu avea nici un motiv ştiinţific masculin pe atunci.

Mai avea însă şi alte obsesii căci, pe vremea aceea, când avea doar 8 ani, se ascundea în dulap cu foarfeca. Şi în semiobscuritatea mobilierului a cărui uşă era lăsată mereu uşor crăpată, el croia în fiecare haină ce îi atârna în cap o tăietură cât o unghie. Partea proastă e că sfârtecase uşor deux-pieces-ul din mătase al lui maică-sa. Singurul alint folosit în casă era „costumaşul” ei de nuntă. Singurul mai stilat.

- Brodat inimaginabil! Aşa ceva nu există! E minunat! exclamau isteric şi demachiant prietenele mamei.

Mă-sa urlase la taică-său ca o bezmetică, învinovăţindu-l că a împrumutat costumaşul amantei, care se presupunea că l-a taiat de ciudă, fiindcă „ea, ţăranca naibii, n-a pupat în viaţa ei mătăsuri”. Fusese prima oara când  dăduse semne de bărbăţie. A luat foarfeca din sertar şi a venit repede să-i despartă cu ea pe bătrânii încăieraţi din cauza deteriorarii mătăsurilor din familie. Ca într-un fel de joacă, odrasla chinuită de cut-omanie gesticula în aer, printre pumnii părinţilor, ca un Mesia sau ca un Oz, tăierea relelor şi a certurilor dintre părinţi. Impresionaţi de reacţia copilului introvertit, părinţii s-au calmat, ba chiar s-au bine dispus, retrăgându-se în dormitor.

- Ne întindem un pic, pui! Joaca-te cuminte şi du-te să faci şi tu nani mai repede că mâine ai ore de dimineaţă!

A doua zi, spre seară, parinţii îi implantară sub nas un tort mare pe care injectaseră ornamental: „A ieşit primul barbat din Eduţu” L-au pupat şi i-au urat: „Multa vitejie şi fete frumoase!”

Consternat, Eduţu, normal ca (la 10 ani) nu pricepuse prea multe. A înteles ceva mai târziu când a vazut o carte în librărie cu titlul „Primul om”, scrisă de un oarecare Camus. Apoi, a mai facut o legatură cu tortul. Bunica-sa l-a lămurit. Se zice că un băiat care ia la tăierea moţului oglinda, va fi ca o fată. Asta alesese Eduţu. Se va dichisi toată ziua şi nu se va alege nimica de el. Singura lui şansă ar fi ca după zece ani să spargă o oglinda din întâmplare sau să ia o foarfecă în mână cu care să taie ursita şi, de fapt, să rupă vraja. No, şi iata-l pe Eduţu împăcat cu soarta! În faţa oglinzii spălându-se pe dinţi! Ce mai şansă! Ideea i se scurgea prin vene ca o chiuvetă bine întreţinută.

De la senzaţia de libertate pe care o avu după ce scuipă câteva dintre amintirile frustrante ale copilăriei şi până la revelaţia Carlei, acum o fată maturizată, nu era decât un pas. Ar putea să îşi înceapă afacerea chiar cu fătuca asta.

Mainile ei aveau ceva de mamă sufocantă. Cu ele desfacea şi împacheta cutiile de bomboane. Era obsedată de transformarea lucrurilor pe care orice om le-ar arunca la coşul de gunoi. Ceea ce îl fascina era mirosul ei de bucătăreasă pedantă. Amestecul de zoaie, petele galbene prelinse ca nişte mucilagii gastronomice, mostre cu gust de sarmale, sosuri picante, sucuri de fructe sau parfumul nervos al unor reţete mai puţin domestice. Pete scrobite, lăsate cu puţin timp înainte în soluţii caustice, asfixiante. Obsesia ei era aceea de a spăla zilnic hainele cu care intra în bucătărie. Le freca şi le deratiza rapid pentru a nu impregna nimic din meniul zilei. În capul ei erau doar nişte cratiţe încă fierbinţi. Hrana ei zilnică simboliza ritualul curăţirii tuturor instalaţiilor care, duhnind a miros de mâncare finită, te făceau să regreţi că ai mai petrecut o zi făcând murdarie. Satisfacţia era deplină doar dacă lucea totul. De abia atunci mânca. Şi doar din respect pentru ziua sugrumată de gât ca un şorţ. Pofta de a îngurgita era o amintire formatată dintr-o necesitate biologică. Era ca şi când scăpai o băşinuţă trăind senzaţia că ai făcut caca. Şi ziua se încheia. O dată cu Clara şi cu demonstraţiile ei de posibilă nevastă ideală. Parcă nu îţi mai venea. Şi după şi înainte era energizat cu o indigestie în serpentine de tabloul din bucătărie. O pictură de gurmand, centrată pe peretele din dreptul mesei. Descria, tânjind scremut a „alive”, a emoţie estetică pură, tranzitul unui maţ umplut cu un soi de carne tocată. Subiectul ar fi fost chiar maşina de tocat. În culorile cărnurilor din vită şi berbec, tabloul semna în colţ, infatuat, pe meterezele unei scăpări din produsul proteic, cu litere în stil Staccato, numele Grig. Fusese primul ei bărbat. Un artist devorator - spune ea.

Şi nu e de glumit căci aşa cum nimic nu e întâmplător (şi eu cred asta) căci hăt, departe, într-o galerie de artă care expunea o sumedenie de icoane, care mai de care intitulate cronologic şi apocaliptic: Semn, 1, Semn 2, Semn 3, şi tot aşa, care mai de care mai semn, pe faleza unui port, te izbeste semnatura lui Grig. La naiba! îţi zici. Regăseşti vechea obsesie de artist măcelar. De data asta erau etalate chiftelele şi pâinea. Produse de bază pentru cultura generală. Dai fuga la un Internet ( poţi să verifici dacă nu îl găseşti înseamnă că e ţeapă!). Cauţi Grig. Îl găseşti. O moacă de bou reuşit. Revezi tabloul din bucataria Clarei. Maşina de tocat în ulei. 120 x 80 cm. Preţ treisutedouăzecişicinci verzişori. Să-ţi baţi copiii! Cârnaţi cu 325 de euro! Sau cu tot cu maşina de tocat? Un imbecil! Ţi-e ciudă! Un pictor de tavernă! Licitează virtual. Selectezi opţiunea Sales Statistics. La start, se înghesuie 2635 de pipălşi pentru - vorba aia! - defecaţia unei maşini de tocat, transpusă artistic. Majoritatea sunt nemţi. În doar 10 minute preţul cârnaţilor procesaţi a ajuns la 425 de euro. Futu-l în cur să îl fut! Uite-l şi pe ăsta! Un nou client! Juan Pacco Renat ... mexican, propietar de tavernă. Dă 500 de euro. Vai să-mi bahăr! Jur să mă fac vegetarian. Mi-a ajuns până-n gât! Chiar că vărs! Un mucalit care a futut-o pe Clara, gospodina, se îmbogăţeşte la minut. Îmi imaginez cum a pupat-o pe bot când i-a făcut cadou tabloul „Nostalgie în bucătărie”. Oiluri cu carne. Talere tabloide. Cârnaţi la centimetru. Proteină colorată. Aha! Da’ stai aşa. Dacă cu atât merge un tablou din ăsta înseamnă că fata mea, cu miros de levănţică şi hipoclor are ceva zestre.

Eu scriitor, deodată travestit în maior. Adică în argou ar însemna printre puşcăriaş, om cu ceva parale în bancă. Nu?! Da’ ce ar zice tataie? Nu. Trebuie să fac o firmă de scris! Target-ul ei vor fi toţi neofiţii de scriitoraşi apăruţi pe piaţă!

Planul meu este să îi angajez pe toţi la o firmă care să mai desfacă un target, acela al vieţilor oamenilor. Mai clar, poveşti.

- S-a mai făcut…

- Altfel de poveşti…na! Mă vor măcina ce-i drept! Câţi incapabili sau capabili nu îşi doresc să aibă un roman al lor? Câţi nu vor să fie personaje principale?

(Câţţţi…Dispari, purecosule! N-ai ce căuta la mine-n braţe!)

- Câţi nu vor să înfrângă moartea şi să iasă din anonimat? Câţi nu sunt care nu ştiu să facă o introducere? Firma mea le va scrie vieţile la comandă!

- Stai ca trag!

- Pentru o sumă mai maricică pe care o voi stabili, voi păstra confidenţialitatea lipsei de autoriat real. Adică, îi voi lăsa pe ei să îşi treacă numele. Măcar pe ăsta pot să-l scrie! Ce naiba!? Le voi da drepturi de autor pe viaţă! După moartea lor voi revendica de pe poziţie editorială şi voi câştiga, voi hărţui toate rudele falsului autor, voi deconspira sub pretextul că au fost mituiţi angajaţii editurii. Voi fi dictatorul principal în negoţul cu scrisul! Vrei să fii miliardar?

 

Cel mai mare Centaur a fost descoperit de John Updike în satul Cuvin în anul 1946. Se spune ca era mustit.

Corect! Ai milionul!Pentru prima parte! Pentru a doua, dai o cadarcă de Miniş!

 

- E simplu! Tu, Dan Ţăranu, să zicem, proaspăt scriitor de story-uri, vei fi angajatul meu! Eu, Eduţu, renumitul ziţar şi totodată editorialist,  îţi voi trimite cazuri, oameni care vor să lase ceva în urma lor şi vor să fie puşi în pagină de la cap la coadă. Tu nu trebuie decat să îi asculţi şi să scrii în locul lor. Fiindcă e clar: ei nu pot să o facă. Ştii tu… Gen anunţul ăla … Oferim servicii de tipul „Alcătuiesc, compun şi corectez scrisori de dragoste. Cuvintele adevărate nu se nasc numai din emoţii. Nu uitaţi asta! Sunt tranchilizantul inimii şi elixirul înghiţirii cuvintelor. Sunaţi scurt la Eusebia Camillar şi descărcaţi-vă sufletul! Sau veniţi la adresa Câmpul Liniştii nr. 9, vis a vis de Cimitirul Lutheran.” (…) Noi vom lucra performant, la un nivel mult mai înalt, un fel de scrisori stufoase…Ce mai? Romane care depăşesc tonul gazetăresc. Din când în când, îi mai chemi pe tinerii autori la câte o probă de microfon! Vezi dacă le vine bine când tu vorbeşti în scris de parcă ai fi ei şi vă înţelegeţi... voi. Vezi cum vrea respectivul sau respectiva să se termine, ce explicaţii are de dat. Şi mai ales cui? Marşezi evident pe punctele forte! Gen inceste, perversiuni, crime ascunse, imaginate, drame, triunghiuri conjugale fără vârf (adică cu vârf, masculin sau feminin sau nu contează, decedat, mitomanii, prostie şi nu în ultimul rând, pe happy-end-urile perfecte, puse în ramă. Aş opta pentru lipsa de S.F. Sau, mă rog, aş apela la aşa ceva în cazuri de extremă urgenţă: gen schizofrenie, paranoia sau, la polul opus, atunci când omul nu are nimic de povestit, viaţa lui a fost plată, cretină, are doar, poate, o problemă cu el însuşi, sau nici pe aia, dar are bani şi vrea neapărat să aibă romanul lui, să fie cineva, să nu moară ca un prost! Eu o să îţi dau primul client bomba. E un aşa-zis pictor gastronomic – unu’, Grig. Sigur are ceva de spus sau sigur nu are. Obsesia cu carnea nu e întâmplătoare. Trebuie săpat. Poate fi corporalitate, poate fi ceva acolo...ereditar. Înţelegi? Poate fi orice…

- Ia-o mai uşor! Şi unde crezi că o să ajungem? O să îi duc pe rând la psihiatru, înainte de a-i povesti şi de a semna în locul lor? Nu m-am dus nici pe mine…d’apăi pe alţii. Şi…la cum o să scriu eu ca o femeie, te-ai gândit?

- Păi, vedem noi... Tu nu semnezi nicăieri. Poţi să jonglezi cu masculinizarea literaturii feminine şi viceversa. Eşti cel mai liber. Important e că, la final, sper, după vreo 10 ani, timp în care vreau să povestim cel puţin 3000 de vieţi, să tragem o linie, până nu ne-o ia Internetul înainte, şi să scoatem o carte de critică literară vis a vis de literatura la minut şi la comandă. Uite, să îţi citesc ceva…„Există cinci metode de a ataca prin foc. Prima, este să dai foc personalului; a doua, să dai foc depozitelor; a treia să dai foc materialului; a patra să dai foc arsenalelor şi, a cincea, să foloseşti proiectile incendiare.” Înţelegi ceva? O să deconspirăm totul... cum au ieşit ca ciupercile după ploaie autori din toate colţurile lumii. Cum s-a produs revoluţia fictivă a puterii scrisului. Cum am îngropat falşi autori care şi-au dorit să lase ceva în urmă. Cu ocazia asta te laşi şi tu de porcărioare... Oricum scrii prost cu numele tău!

- Nu pot să cred! Da' ştiu că ai tupeu!

- Normal că am! Şi în plus, gândeşte-te că salvăm literatura de la moarte! E o competiţie reală! Între noi şi net! Dacă se va observa că nu apar cărţi noi, în 10 ani ne putem pune plăcuţe cu Maurice B. în biblioteci şi semne de carte pe care va scrie ca pe panglicile de pe coroane „Dispariţia literaturii”.

- Şi cum o să se cheme? Şeherezada? (râse ca o bovină sclipitoare, iniţiată, cu păr pe creier). E fumată rău…tataie. Da’ rău! Adică voi asculta căcaturile a 1001 de pseudoscriitori? Da ce sunt eu? Psiholog – tovarăş de scris?

- Dacă nu te bagi în treaba asta o să mori un anonim! Pe cuvânt! Te mulţumeşti doar cu gâdilatul unui orgoliu pe cotorul cărţii? Nu vezi că n-ai subiecte în afară de micile obiecte instrumentale, situaţii slab conjuncturale şi Internet? Nu vezi??? Eşti chior? Bineînţeles! Asta eşti! Un loser de loisir! La mine la firmă ai ocazia să lucrezi cu destine! Da! Cu destine! Chiar dacă vor fi patetice sau mitomane, vei putea să le întorci pe toate feţele! Până la urmă vei scrie cum vrei dori tu...nu cum spune tanti cutare sau cutărică. Poţi pătrunde cu adevarat maşinăria textuală. Nu mai stai dupa revelaţii… Eşti servit!

- Suferi de realism? Nu vezi că nu mai interesează pe nimeni ce face vecinul de la etaj?

- Te înşeli! Dar un articol despre vecinul de la etaj? Ce zici? Îhm? Şi invers, na! Păi, tocmai asta e! Că nu recunosc că îi interesează! Ia să vezi tu, cum o tanti Floarea, care nu ştie să lege două vorbe, scrie o carte? Cum e aia? Din ce ies nuferi albi? Din căcat! Nu crezi că cei care o urăsc, sau, mă rog, cei din raza ei de acţiune, care nu au citit în viaţa lor o carte nu se vor apuca de citit cartea ... Şi ce idee…putem face un întreg concern…cu distribuţie, un fel de cărţi ale locatarilor. E bestial! Scăpăm de bârfa de pe casa scării! Totul se va face în libraria scării! Provocăm şi o ficţionalizare de imagine. Mulţi vor să fie perfecţi, să arate că le merge bine…sau din contră…Moaică…ce de-a se mai pot scoate… Nici nu visezi…Meta peste meta, ca să zic aşa… (făcu cu ochiul, mustăcind) O să teoretizăm concret lipsa de adevăr a realităţii ca limbaj.

- Mă-ta peste mă-ta…Adică? Ce-i aia? Tanti Floarea - Povestea vieţii mele? (pronunţă teatral, ironic) Şi deci, până la urmă îl cam grăbeşti pe Maurice… cu „Dispariţia”… fiindcă lipsa de adevăr provoacă greaţă… Omul se cam zbate de când lumea să afle adevărul…

- Păi, da… Nu se mai chinuie cu marele adevăr…care o fi ăla. Aici e şpilul. Îl interesează de mult simplificatul, imediatul… adică Tanti Floarea…

- Deci tot la tante Floarea te-ai oprit? Ăsta o sa fie şi titlul firmei? (se strâmbă chinuitor pentru interlocutor) Şi o să facem libaţii în cinstea fiecărui cretin devenit autor cu fiecare lansare?

- Sau cum se va chema… Nu are prea mare importanţă! M-am gândit să se cheme „Forever End”. Destinul pus în lumina eternităţii finale…Că o să fie Happy sau Drama End e problema fiecăruia…Şi?!… Da. O să bem pentru fiecare în parte, o să-i mediatizăm…Facem tot tacâmul, ca la carte. E interesul nostru până una alta.

- Şi crezi că tanti Floarea ştie ce e aia „forever”? Iar eu, bătaia de joc a tuturor? Şi tu? Cine? Să ţi se zică pe la colţuri ENDuţu? Terminatule! Terminator de porcării. Mă rog… Nebunia ta! Dar, dar…Ţi-ai zis că eu sunt ultimul individ, abject şi că mă voi lăsa dezabuzat şi voi perverti o idee de 2 bani, o afacere camuflată de scris! Ai luat-o ca la piaţă…unde toată lumea scrie. Un soi de tranchilizant pneumatic în toate antitalentele lumii?

- Cam aşa… Fii sigur că va merge! Aşa vom înmulţi numărul de scriitori! Şi în sinea ta, ar trebui să fii mulţumit fiindcă vei scoate cele mai multe cărţi.

- Adică, să fiu eu un fel de pepinieră, un fertilizator de literatură in vitro? Să am eu cititori de duzină… Aiurea! Dacă nu te-aş cunoaşte aş crede că fabulezi…ca o muiere înainte de ciclu. Dar ştiu că tu nu eşti capabil… Deşi de data asta vrei să porneşti o fabrică de literatură de consum… Să jupuieşti sufletul omului?

- Lasă exagerările ăstea! Vreau să depăşim telenovela…Să nu spui că o să o aplicăm... că mă scoţi din sărite… Şi, în fond, de-aia te-am ales pe tine, ca să nu fie chiar de consum. Tu ştii să faci să sune bine orice căcat… Şi poate mai şi dăm peste lucruri cu adevărat schimbătoare la cer…

- E o utopie crasă de o infantilitate care mă lasă tâmpit. O să iasă o literatură de doi bani, prefabricată. Ai noroc că te cunosc şi ştiu că nu se poate scrie cu dinţii, în ritmuri publicitare …dacă vrei să iasă ceva din tine…

- Deci o facem? E multă treabă, să ştii…„Fiecare creion, e o voce…” zâmbi complice, luându-şi în derâdere propriul bagaj de lecturi. (…) Dacă nu, ciocu’ mic! Eu, cu sau fără tine, o să dau marea lovitură.

În camera sufocată şi mai tare de un mobilier greoi, vechi, era o atmosferă de buncăr neaerisit.  Contrastul era dat doar de puţinele obiecte din jur, venite parcă de curând prin poştă, singurele capabile să îţi amintească de zilele noastre. Era cu atât mai enervant, cu cât o pisică se gudura de piciorul lui, emanând un miros înţepător ca după împerechere. Ce răspuns să îi dea prietenului de o viaţă şi de 1 an de apartament comun? Se uita la mâinile lui persuasive, aflate în expectativă, gata de atac. Nişte legături morbide cu creierul, cu pulsiunile intenţiilor imediate. Simţea că trebuie să se gândească de 100 de ori până să răspundă. Era clar că nu ar fi intrat în afacerea asta. Ar fi vrut să scape de pisică. Pentru prima dată simţi că şi-ar fi dorit să fie un pui de loris, îmbrăcat în saliva toxică, protectoare a mamei. De la cap la limbaj, fluxul era aproape inexistent. Era pradă sigura. Pradă bumerang. Va lovi şi îşi va pierde cel mai bun prieten. Depăşi imaturitatea care îi lega strâns acel firesc al comunicării, răspunzând dur, cum nu o mai făcuse vreodată:

- Faptul ca îmi eşti prieten mă face să vomit… Înţelegi? (instinctiv, nevrotic, dădu un şut pisicii)

- Ieşi afară! Pisica rămâne!

- Şi, ştii ceva? Mai du-te-n aia mă-tii! Nu te-am crezut…

Ţăranu trânti uşa şi se grăbi să tragă o ţigară… O grămadă de propoziţii nervoase continuau să-i înjunghie creierul şi fraza îndoită între balamalele izbite. Avea nevoie de o discuţie fără viitor. Plecă să o caute pe fata care se mutase de curând în cămin. Prefera să audă altceva. Un pur şi simplu care să-i spele creierii de…dispariţia unei prietenii. Se gândi că dacă nu va reuşi să intre în vorbă cu ea, se va duce acasă şi se va uita la reclame TV. Urcă la etajul I.

Fata asta era constant bursieră şi universitatea îi oferise o cameră de lux pentru două persoane. Avea frigider, pat nou cu saltea Relaxa, masă şi scaun ergonomic. Părinţii îi făcuseră cadou un computer de ultimă generaţie. Maică-sa era rusoaică la origine iar, Hanna, fata hienă, transmitea constant o energie ciudată. Avea o privire de un albastru straniu şi un zâmbet arcuit, alunecos. Făcea doar o gropiţă în obrazul drept şi purta la gât un talisman kremlinian, din argint, o lucrătură uşor bisericească, extrem de veche. Îmbraca haine comode, cămăşi uzate, intenţionat rupte în zonele neutre ale trupului. Foarte rar o vedeai în fustă.

 Când s-a întâmplat introducerea lui în lumea ei, uscată de normalitate şi studiu, fusese o zi cenuşie. El era obsedat să fotografieze un coş de gunoi din parcul central al oraşului pe care cineva lipise în diagonală un decupaj discret dintr-un autocolant pe care fusese imprimat cu litere groase şi negre cererea: CAUT OAMENI! Fusese o zi frustrantă. El nu mai avea nici un film în aparat şi se temea ca nu cumva cineva să scrijelească până la indescifrabil lipitura. Hanna era în parc cu cele doua prietene ale ei şi, ca o minune, se fotografiau reciproc. A aflat mai târziu că arsenalul de poze urma să fie trimis la o agenţie străină de publicitate care intenţiona să promoveze studiul de la distanţă. Căutau chipuri biografice, reale. Ele trei, toate tocilare şi bursiere, uşor dizgratioase pentru neavizaţi, purtând parcă pe frunte litera stacojie a unui noli me tangere,  fuseseră informate de un funcţionar al unei Academii de Studii Universitare, cu care se împrietenise Hanna, de existenţa intenţiei publicitare. Invitaţia venise de la sine. Râdeau şi se aranjau una pe alta. Îşi schimbau ochelarii între ele, şi se schimonoseau cât mai decent cu putinţă. Ridicau mâinile, fluturând a generic. Strigau avântat că ar trebui totuşi să prindă o poziţie cu toate trei, stând baieţeşte pe meterezele din beton ale parcului, în poziţia Gânditorului, a Scribului şi a Atenei. Se îmbrăcaseră civilizat şi cadrau cu intenţia de a promova ceva serios. De la distanţă îţi doreai să le vezi goale, măcar ca pe cele „Trei graţii”, nicidecum cu mime academice şi gesturi de bravuri livreşti. Curajul de a fi primul trecator în orizontul lor de aşteptare îţi impulsiona paşii.  S-au bucurat evident când m-au vazut interesat şi m-au rugat să le trag în chip pe toate trei. Am facut totul la schimb. Fac poză pentru o poză! Aşa am aflat de Hanna şi de cum aş fi putut scoate din Cannon-ul ei, mai târziu, fotografia cu lada de gunoi.

Acum ea nu era în cameră. Sidonia, colega de facultate şi de apartament, îmi explica cum nu s-a întâlnit cu ea încă de dimineaţă, de la cursul de Semiologie.

- E clar că azi am auzit doar lucruri pe care nu aş fi vrut să le aud…

Salută instinctiv şi se grăbi să părăsească clădirea cea nou construită şi depersonalizată.     

O zi veninoasă de-a dreptul, care nu îl lăsa să se ţină de cuvânt faţă de vizionarea reclamelor TV. Chiar nu se pupa cu starea lui de spirit. Îl neliniştea gândul că o să moara şi el într-o bună zi, aşa cum a început să se omoare prietenul lui cel mai bun. O sinucidere prin imprudenţa afacerii cu scrisul înaintea oricărei degradări bioenergetice. Şi dacă tot moare de ce să nu o facă şi pe asta? Clara lui se duse pe apa Sâmbetei cu tot cu scamismul din ea, complicele gurmand Grig aştepta cu maţul la gură să îşi lase câteva memorii deşarte în spatele carierei sale de pictor bufetar, povestea cu bunică-su fusese neterminată, micii prieteni ai lui aşteptau poate să îşi etaleze marile afaceri de baltă din care sugeau zilnic ca nişte lipitori reciclabile.

De ce nu ar pune-o, aşa cum i se cere, şi pe Eusebia Camillar la treabă? Este o sursă de clientelă. Poate ar mai face-o şi colaborator permanent putând să imagineze cot la cot cu ea şi cât mai practic cu putinţă o metaracolare de personaje care să scoată ulterior numai flăcări pe nas şi superautografe cu înflorituri la final. Simţi ideea lui Eduţu ca pe un virus dubios, pervers, tentant. Dacă ăsta e preţul pentru a-şi recâştiga prietenul, de ce să nu treacă cu vederea starea lui înmuiată toată în ultimul parfum ieftin întâlnit, cel al cocotei silitoare pe nume Sidonia. Viaţa e putred de ramnificată în personaje ieftine în care se bălăcesc reminescenţe de tabieturi nimfomane, trecute prin cuptorul încins al coloniilor de altădată. Chiar şi fata asta care adoră croielile clasice, purtând ca pe o pedeapsă consimţită în familie, lucrurile burgheze cu miros de naftalină din garderoba mătuşii, iese din matcă şi îşi arată cizelările de ultimă oră. Întinde un picior, arcuindu-şi coloana, până la senzaţia că nu poate fi egalată la o partidă de sex pe la spate. Această Sidonie camuflată în libertinajul imaginativ al romanelor surogat, această viitoare femeie de societate care uimeşte şi paralizeză, făcând victime printre violatorii îmbătrâniţi de propriile prăzi. Fata asta va învăţa de la Hanna cum să îşi pună pe ea o haină potrivită vârstei pe care o are, cum să înfrângă emotivitatea de operetă şi cum să fure treptat din universul transparent al celebrităţii. Sidonia va uita tot ce a învăţat printr-o spălare ritualică. Va purta un ham de memorie care o va propulsa încet şi sigur în societate, în viaţa de concubinaj cu fiecare clipă din zi şi din noapte. Sidonia îşi va purta crucea învelită în stofă de învingătoare. Va tremura la gândul că mănăstirea sârbească dintre diguri, mlaştini şi stufăriş ar putea să o ajungă de fiecare dată când se străduieşte să descifreze slavona sau să treacă pârâul Bezdin pentru a stimula aerul de obşte al Maicii Anghelina. Cea mai bătrână călugăriţă de rit vechi din teritoriu. Cea mai bătrână păpuşă de ceară pictată în alb-negrul vieţii monahale, conservată de o minte vie în permanentă comunicare cu metafizicul. O criogenie a senzualităţii din anul 1539. Şi Sidonia trăieşte cu frigul conacului mănăstiresc în oase, cu stânsul din dinţi că dacă citeşte mult şi non-stop îl va ajunge din urmă pe Iovan Iaksici şi se va încălzi cândva în trupul lui metabolizat de anii care îi despart. Dacă stau bine să mă gândesc, fata cu nume rar şi cu parfum ieftin e şi ea o clonă violată de instituţionalizare şi de mediile profesorale la care a tânjit încă de când mama ei îi povestea cum la vârsta de 17 ani nu ar fi trebuit să poarte sarafan strâmt la ora de literatură sămănătoristă.

  • M-am luat după modă şi uite ce am păţit…De-aia trebuie să stai încuiată măcar până la majorat, să stai cu nasu’ în carte, mai bine borţoasă de curente literare decât chiuretată de o moaşă tuciurie pe culoarele dosnice ale Străzii Vlahuţă.

Sidonia, viitoare Iaksici, imobilizată în camera cu birou, ajunsese o tânără demineralizată, paginile mâncate cu pâine nu erau decât o dorinţă de oxigenare a organismului, o căutare a celulozei cu origini arboricole şi onomasticofage.

Parfumul sidonian îi rămăsese ca un guturai olfactiv.

Să renunţe să mai scrie despre oraşul care seamăna cu un sătuc pulverizat în apă de colonie, despre oamenii de aici, transformaţi toţi în biciclişti de cursă lungă, îmbrăcaţi elegant şi pedalând muşchiulos. Femeile tinere şi bătrâne în fuste potrivite încălecând şaua. Depăşind modelul medieval al statului cu spatele drept, ţinând frâul şi coloana vertebrală perpendiculare pe orizontul de aşteptare al calului şi ambele picioare lipite pudic doar de o parte a burţii animalului ca unic mijloc de deplasare. Să treacă cu vederea crăcănăturile fustelor de stofă peste roţile cu frâne Shimano, de ţinutele elegante plimbate La Strada mare, de parcă viaţa ar fi zilnic o nuntă continuă, orgiastică şi dionisiacă, să paseze imaginea cerbului îngrădit în curtea unei fabrici pe care ar fi vrut să îl alimenteze din palme cu jir, produs păgân pe care oricum ar trebui să îl cauţi la mama naibii, ca să respecţi tradiţia din poveştile copilăriei, să te anesteziezi de senzoriala plăcere a unei lumi solare, transpirate de viaţă, de zilele în care eşti pedepsit de cineva anume şi trecând în vizita prin trei oraşe să simţi că nu te aşteaptă nimeni, iar tu, dintr-un obositor bun simţ, să faci curat în fiecare apartament în care eşti găzduit aşa ca şi când ar fi ultima venire şi ultima plecare într-un singur sens, să treci cu vederea felul cum doar în singurătate îţi dispar ticurile verbale, coincidenţele previzibile ale automatismelor comune legate de cumpărarea unui anumit tip de hârtie igienică, să uiţi de călugarul Ambrozie şi de exilarea lui la Secu, de monta programată a câinelui tău Ovrachka, de fizionomiile dureroase ale reumaticilor de la Castelul Nefericirii, de groful ungur şi de amanta lui sinucigaşă, de şarpele casei sau de fetiţa care, în curtea mănastirii dansează în ritmul prohodurilor făcând balonaşe din scuipat, de gâştele ca nişte lebede, de fazanul care în plină autostradă îşi pune gâtul sub roată într-o zi cu soare, numai bună de vânătoare, de portretul vechi al soţului propietarei decedate, de insectele rapide cu picioare lungi, de instinctul de haită, de carnea furată din congelator, de mp3-urile cu Requiem For A Dream, de ameţeala unei zile fără prea mult oxigen, de ciorile din nuc, de grădina cu smochini, de viaţa ta.

Era clar că nu se mai putea opri. Microbul era în el. Mai era totuşi şi jocul de-a vardiştii şi afacerea care nu s-a construit. Poate ar fi mai bine să se care pentru o vreme. Departe de inocularea afaceristă. Când se va întoarce va lua o hotărâre oricât de demolatoare ar fi. Trebuia să tragă o linie.

 

 

 

Pe tren. Ca în trenul lui. Mă rog, al vieţii. Răvăşit şi liber de a lua o decizie. A ales trenul ca loc fumat şi bătut în cuie, locul care miroase mişunat, încă, a aere filtrate de romantisme şi vise conjuncturale îmbălsămate în destine de călător. Se gândi totuşi la exerciţiul de a-şi imagina cum e să fii femeie. Va trebui să scrie ca o femeie. De fapt vroia de mult să vadă cât ar putea rezista el în pielea unei femei. Au mai facut-o şi alţii. E o disimulare beinefăcătoare comportamentului social, interuman. Să perceapă cu sensibilitate şi răutate muieratică, de suflet opus lui. Să vadă lumea cu ochi rimelaţi. Să ştie dacă afacerea asta ar schimba ordinea priorităţilor în viaţa unei femei moderne. Va avea de-a face cu astfel de pseudoautoare diagnosticate în societate de propriul lor sex.

În sensul ăsta, Eaela  trecu direct la subiect.

O vîltoare tipică în care se cufundă o dată cu mersul trenurilor. Imaginea unor băştinaşi. Pălincă trecută. O cucoană ghilotinată de propriul ei parfum. O linişteau uimitor gleznele ei butucănoase. Lângă - o fizionomie obosită cu păr lung şi ţîţe. Pe femeia asta nu ai putea să ţi-o reaminteşti decât după ani grei de detenţie comună. şi totuşi are o privire descreierată, vicleană, care te-ar putea obseda de acum înainte în relaţiile cu feministelele trecute de 50 de ani. Pare să urască tot ce e tânăr şi de sex feminin. Un băiat pregătit să nu deranjeze pe nimeni s-a ţintuit în geamul unsuros al vagonului. Nimic nu mai poate fi schimbat în tabloul meu de vizavi. Îţi spui că repartizarea pe locuri e un hazard imbecil. Aş inventa un sistem prin care să poţi hotărî dacă suporţi să călătoreşti cu alte persoane. Să le poţi verifica măcar grupa sanguină. Recunosc, aşa - ca pentru mine, că mă aşteptam la ceva mai familiar, la figuri stoarse de ochi tîmpi şi la o tăcere interioară spiritualizată sau măcar de bun simţ. Dar şi mie îmi plac proştii. Şi în fond şi la urma urmei asta înseamnă viaţa. Să te bagi la drum, să mergi cu capul înainte, să-i dai bice. Să poţi să fii şi femeie. Ce dacă aş fi vrut altceva...de la viaţă? Nu de alta dar am un drum greu de făcut. Mă deplasez spre omul care a intrat în mine şi nu a mai ieşit. Eu, Eaela, mă deplasez spre Eleea. Chiar mă bate gândul să îl anunţ că vin, că am plecat să îl caut. Poate îmi dă vreun indiciu. Ultima oară părea fericit că mă vede. Poate pur şi simplu. Gata cu drenările astea de banalităţi. Aici trebuie lucrat. Aici e cel mai inutil şi mai obositor să fii femeie. Trebuie trecut la acţiunea lucidă, strategică. E doar un individ interesant pe care, dacă o să accept propunerea, îl voi băga în afacere. Fie ce o fi. Isteria destinelor, începe cu analiza fizionomiilor. I-aş stoarce coşul ăla din dreptul nasului coroiat. Nu uita, scriitoraşule de autori, ai un bărbat în faţă, iar tu eşti femeie! E într-un pulover alb pe gât, în blugi şi are nasul ăsta care acum prezintă un coş gras, infatuat. Doar asta îl arată ca pe un neîngrijit. În rest ar putea avea stofă de autor, cu scrisul meu. De aia nici nu pare să îl deranjeze jegul de pe geam. Nasul lui mă scoate din minţi. Femeia îşi aduce aminte poveţele de viaţă. Îngână în minte vorbele bătrânei care obişnuia să croşeteze pe banca din parc.

  • Bărbatu' îl cunoşti după nas. Dacă are nasul mare şi îţi îndoaie obrazul când te sărută înseamnă că ai dat peste un armăsar. Adică e bun la pat. Dacă e sfrijit, mucos, mic şi cârn ai sfeclit-o ... O să îţi stea capul numa la altu' toată viaţa. Nasu', draga mea, nasul nu îţi dă pace. Nu te uita că e urât. Urâţenia are dedesubturile ei ... Nu te uita că-i cu primejdia în el. Aia se poate scoate… da’ altceva nu…

Ca femeie te poate excita urâţenia în sensul în care vrei să perfectezi, să aranjezi, să pui la loc tot ce îţi trece prin mâini. Dar asta cu nasul, n-ai ştiut-o! Ce pierdere de semantică! Ca oul lui Faberger. Colorat, frumos şi în interior gol. Foarte rare sunt exemplarele care conţin multe ouă mai mici până la foarte mici şi până la oul imposibil de observat. Şi realizezi că tu, Eleea (♂) n-ai logică nici cât o găină, cât o Eaela (♀). Te mai gândeşti că oul ăla mic, imposibil de observat nici măcar nu există. Că poţi să îl cauţi în imaginaţia ta de femeie cu apucături de prepeliţă, în capul tău cibernetic, scanat într-o tubulatură magnetică, din care nu rămâi decât cu o omletă aplicată pe ambele emisfere, şi cu un zgârci gelatinos în loc de nas.Dar faptul că primejdia se poate scoate, te linişteşte. La fel şi ochii babei, înghiţiţi de cele văzute şi nevăzute, supţi de uzura timpului şi de strâmtorarea craniului care se pregăteşte să încapă într-un sicriu mai mic şi mai ieftin.

Spiritul Eaelei este al unei timorate, al unei anxioase. Doar Eleea o poate face femeia-bărbat-bine. Doar el, cu simţul lui de animal de pradă, strivind ochiul ei pineal, de cameleon sensibil la frig.

Bărbatul cu nasul mare dădu semne că ar fuma o ţigară sau că ar merge la toaletă. Mi-am supt picioarele în formă de x şi i-am eliberat culoarul de trecere. Genunchiul lui stâng mi-a adus aminte că orice atingere luminează ca o lanternă doar un singur senzor. Şi e suficient dacă simţi aşa. Un senzor care contaminează alunecos o grămadă de alte celule nervoase, care îţi lezează comoditatea de a nu avea ce să simţi şi la cine să te gândeşti. Acea rotulă puternică, străină corpului tău, nu a făcut decât să îţi pună sângele în mişcare, să fie ca o injecţie hormonală pe care ai căutat-o cu lumânarea fără a fi conştientă de asta. Baliverne îţi spui! Prea mult tam-tam pentru o lovitură aplicată sub centura ta paresteziată de mersul la distanţă.

Într-adevăr, avea nevoie de toaletă. Pe culoar îşi scoase un pachet de serveţele din care extrase în grabă o bucată albă de celuloză predestinată. Te intrigă uşor faptul că ai fi vrut să îl scapi de pacheţelul verde Zewa, mentolat şi să îi dai sulul tău sănătos, de hârtie igienică. Poate că se duce doar să se spele pe mâini sau să îşi sufle nasul. Iar tu ar trebui să îţi vezi de treaba ta. Dar vagonul în care te-ai aşezat e chiar lângă WC-ul comun. Încerci să auzi dacă urinează în vânt. Îţi imaginezi picături galbene lăsate violent drept mostră între urechile pişoarului şi apoi printre şine, pe o distanţă de cel puţin 100 de metri.

Încercam să găsesc o explicaţie. În tot acest timp îl auzeam în baie cum repeta decadent versuri din Rammstein. Doar el, (♂), putea să înjure, el, cu latura lui infernală cu tot.. Sau eu, femeia (♀), care lustruieşte la ea din minut în minut. Nimic nu e mai util ca o unghie în strunga gurii. Şi mai iau o gură de aer închis ca de cuşetă. Tac de vreo două ceasuri. Nu am cum să fiu acolo. Iar acum n-am să mă văd vreodată apăsând pedala cu călcâiul, făcând echilibristică între geamul slinos şi chiuveta forjată şi nici n-am să mă imaginez femeie, încercând să-mi frânez jetul cot la cot cu zgâlţâitul WC-ului călător. Aşa cum nimeni din trenul ăsta nu are cum să vadă şerveţelul mentolat, mototolit şi lipicios, căzut între şine. „Suntem de fapt nişte orbi cu link-uri neuronale limitate” îşi repetă în sinea lui şi preferă să se abţină, să redirecţioneze presiunea, să nu facă ce fac toţi (adică pietre la rinichi). Să fie deci o femeie timorată, să-i fie frică de cheia fixă în formă de fluture care s-ar putea bloca, de vertijiile şi nodul care i-ar surveni din nou în gât din cauza unei claustrofobii şi mai mari decât cea din propriul pat, inevitabil bandajat într-o bibliotecă cu funcţie de etajeră, oglindă şi dulap.

Totul devine necesar, suntzunian:„Şi la fel, după cum apa nu are formă stabilă, nici în război nu există condiţii permanente. În consecinţă, cel care ştie să câştige victoria, modificându-şi tactica după situaţia inamicului, merită să fie divinizat. Din cele 5 elemente, nici unul nu predomină în mod constant, din cele patru anotimpuri nici unul nu durează veşnic; dintre zile, unele sunt lungi şi altele scurte, iar luna creşte şi descreşte. Un teren pe care armata nu poate să supravieţuiască decât luptându-se cu energia disperării se numeşte al morţii”. (Puncte slabe şi puncte tari)

Până una alta, Eaella, fie ea ♂ sau ♀  a urât tot timpul procedura cu necesităţile involuntare care te obligă şi îţi forţează vezica sau colonul atunci când eşti pe drumuri, departe de propria ta budă. A te uşura în tren sau în avion i se pare în continuare o parafare a brevetelor de invenţii concepute atât de sănătos şi de parfumat pe lumea asta. Ţi se oferă toate condiţiile pentru a muşca din civilizaţie însoţit fiind de permanenta grijă de a o duce mai departe în calitate de consumator (şi dacă se poate şi unul de bilete la clasa I). Ai unde să mănânci, să bei şi să te caci. Ca bonus, mai ai parte şi de câte o fiţuică mediatică de ultimă oră, un radio cu sonorizări bârâite şi o gogoaşă caldă. Şi, totul se reduce la a te relaxa sau cel mult a moţăi pe meterezele călduţe ale vieţii. Când ai pus piciorul pe peron, te reconectezi, treptat şi amorţit de-a binelea. Intri în priza pe care ai întrerupt-o de când ţi-ai aruncat în valiza cadrilată în loc de cravată, o eşarfă, în loc de şosete negre, o pereche de ştrampi, în loc de faţă, o mască. Dar, cum ar spune, poate, Eduţu: Lumea s-a obişnuit cu asta. Ceva trebuie făcut! Atacat sub centură! Retravestit!

Nici punctele mele nu erau slabe, dar nici prea moi. Cele tari aveau un miros de glicerină şi alifii unsuroase şi pe alocuri întreţineau husa flască de sub centura scapulară. Nările se împieliţau în respiraţia sacadată a trenului în urcare. Când a ieşit la ţigară, şi-a proptit buzele în rama metalică a geamului rotunjit de parcă ar fi vrut să prizeze ceva mai mult decât aerul curentat şi apoi leşinat al haltei de câmpie.

Pentru o secundă femeia ar deveni poetă în odaia mobilă cu miros de vagon. Îmbâcsit şi cu gust înecăcios de cărbune amestecat cu tutun. Fiindcă ea vede din unghiul ei cum merg treburile. Când mai prost şi când mai bine. În funcţie de tunel. Tunelul, pe care îl aşteaptă disperată pentru a se furişa la budă sperând  frustrat că persoanele din compartiment vor fi mult mai nepăsătoare. Ea îl vede în mişcările lui dezamorsate de şuierături, de statura lui care-i înmoaie gleznele, de mişcarea scheletică a gâtului. Ce să mai încolo şi încoace? Până la urmă ea îl vede un bărbat bine şi pune punct, dar nu pe i. Deşi ştie că foarte multă lume nu ar fi de acord cu aşa ceva. Îl observă cum caută din priviri localnicii zonei, cum înghite în sec imaginea ţâşnitoarei din care se adapă lacome, cumva de sub fusta colorată de corturăreasă tânără, nişte odrasle negricioase, proaspăt debarcate de controlor.  E imaginea care o determină să realizeze că nu se mai poate abţine. Că deşi trenul e oprit în haltă, bărbatul pironit în ţigară, genunchiul ei atins de un fel de curent electric, vezica, şi ea - un burduf cu mişcări de acordeon, se ridică injectată de plictiseala rapace a ochilor butucănoasei, şi iese. El crede că ea a ieşi să fumeze. Îi zâmbeşte. Se vede că ar fi fost sigur de faptul că discuţia, aşa ca între călători, va surveni neaşteptat şi neobligat. Îi spune că ar fi fost mai bine să aleagă altă variantă fiindcă trenul ăsta merge într-un ritm de cules flori şi plante medicinale şi se mai şi opreşte în toate anonimele de halte. Ea îi răspunde cumva aprobator cu o grimasă, camuflând disperarea. Se simte obligată să îi şoptească cum că revine într-o secundă.

Dă colţul şi ţinteşte.

Învârte încuietoarea şi respiră înghiţit şi pe jumătate, neuşurată încă. Se aşează ciucit sperând ca trenul să pornească naibii odată, dar aude ciocanul ca un bumerang care loveşte ameninţător şi din ce în ce mai aproape de roţile de sub toaletă. Vede ochii inexpresivi ai salariatului C.F.R. care, cu meseria în mâna stângă, cu şapca albastră în dreapta, încovoiat până la buza şinei şi cu faţa băgată sub vagon, ar putea vedea între picioarele ei, ar striga la ea printre saboţii de frână, ar face-o de râs. Apoi cum ea ar putea intra în pământ, ca o Ană Karenină premiată cu discul de aur al roţii. Dar gândul că bărbatul care i-a lăsat cartea de vizită pe genunchiul  la fel de stâng, ar auzi şi ar afla cât de slabă de îngeri e femeia lui, cea ochită în tren, o făcea să îngheţe.

Nu vrea nici în ruptul capului să se întâmple aşa ceva. Începe să numere, concentrându-se asupra unor exerciţii mentale greu de imaginat. Parcă îi scapă un pic. Din memorie. Îşi scoate pixul din buzunar şi pe bucata şifonată de hârtie igienică scrie ca un psihopat:

Buzele mele ca două

 Şine

 De

 Tren

îmi defigurează fiecare celulă călătoare

limba ta salivează în buricul meu

mă simt ca o gumă de mestecat  

 

Zgomotul loviturilor în fierul forjat, îi aduce aminte de vocea bolnăvicioasă a îngrijitoarei unguroaice care îi spunea în loc de Simona, Simonia. Nu prea ştiu din ce motive fonetice şi semitice făcea asta. Cât a fost mică n-a pârât-o nimănui. Cui ar fi putut povesti că guma topitoare nu face baloane. Unei babe cu perucă albă care îşi fixează proteza cu ciungă chinezească, decontând-o din buzunarul parinţilor mei, sub pretextul că eu sunt marea consumatoare de topitoare. I-aş fi dat un lipici. Să îşi clătească gura în fiecare dimineaţă de mai. Luna în care eu am luat prima bătaie, cu băţul de biliard. Atunci am scăpat în pantaloni.

- Iar ai înghiţit-ooooo? Îţi dau una peste cap de nu te vezi...Nu mai pupi tu topitoare chinezească, schlifosito! Io stau la coadă şi tu o-nghiţi... Ţi-am luat-o să faci baloane, aşa cum arată în ambalaj, ca să mai taci naibii din gura aia spurcată! Toată ziua dai din ea ca o mieliţă, de parcă n-ai avea ce mânca şi îmbrăca...

(Culmea era că eu tăceam crunt, ca un copil atipic. Poziţia fătului am continuat-o pe canapeaua din sufragerie până la mersul la grădiniţă. Eram un copil straniu de introvertit, dar pentru că aveam trăsături drăgălaşe, bucălate şi mă jucam corect, nu a băgat nimeni de seamă. Supraveghetoarea mă certa fără motiv. Probabil îşi defula obsesiile şi defectele profesionale atunci când vedea statură prematură în faţa ochilor. Nu am scos nici măcar sunetul noului-născut şi am ieşit foarte greu. Parcă nu-mi ajunsese acel iremediabil confort pe care aveam să nu-l mai gust vreodată. În primele luni de viaţă, mama îmi urmărea respiraţia în timpul nopţii să vadă dacă trăiesc. Încă tac. Cam 8 ore pe zi. Mă enervez câteodată că am fost un copil prea cuminte. Atât de liniştită încât m-am lăsat aşezată de  frate-meu pe reşoul aflat în priză. Cu mâinile pe umeri mi-a spus  să stau acolo, cuminte, că el are treabă în camera cealaltă cu cowboii şi indienii. L-am ascultat până la punctul în care ustura. Am început să plâng, să simt miros de bumbac ars şi să strig după bunica-mea. Tolomacul a vrut să mă lase la căldură, poate-poate adorm. Lividă, Ingrid Bergmaniţa, draga de ea, m-a ridicat iute. Aveam curul şi ochii roşii, ştrampii negri din bumbac şi chiloţii se decupaseră ca la Mikey Mouse şi fumegau lipiţi de plita urâtă a reşoului. Mamaia nu a ştiut ce să facă. A sunat la asistenta Rusu, vecina, care niciodată nu avea necesarul unui prim ajutor în casă. Nu tu Rivanol, nu tu apă oxigenată, ce să mai vorbim de Bioxiteracol. Tot mamaia a rezolvat-o, băbeşte. M-a dat cu cerneală pe tot curu’ fiindcă cerneala, ştia ea, nu lasă să se facă băşici şi nu rămâne semn. Ştia ea ce ştia. Apoi m-a dat cu oţet. M-am simţit pentru prima oară ca şi înţărcată. N-am ştiut că o să urmeze şi a doua, apoi o a treia, a patra, a etcaetera  înţărcare în viaţă, dar  în alte variante, mult mai războinice.  Şi în zilele noastre mai tac. Sar peste.)

Până la catastrofă nu mai era decât foarte puţin. Ciocanul lovea din plin în coarda ei sensibilă. Se aude mersul de pantof pe piatra colţuroasă. Simte silueta care îi depăşeşte geamul. Mai sunt câţiva paşi şi gataaaa! Doar două lucruri are în cap, vobele cuiva şi imaginea altcuiva:

  1. „Şi în acest mod simplu afli cât de fericit poţi fii”

şi

  1. revoluţia gratuită pe care o provoacă fotografia cu poeta cea grasă, stând ciucită în vană şi urinând pentru publicul virtual

Trenul apucă de pleacă şi tu rămâi neştearsă. Te vezi în oglinda roasă de reflexie. Te speli pe mâini de ochii lui. Doar de ochii lui. Speri să nu fie atât de nedestupat ca Iaksici, antimicrobian şi antibacterian. Ieşi şi îi bagi în buzunarul de la cămaşă bucăţica de hârtie igienică. Îi sufli în ureche: Citeşte şi reDĂ mai departe! Avea şi el ceva pregătit pentru ea. O portocală pe care scrijelise cu o cheie numele lui: Grig. I-o strecură în mâna stângă lăsată pe culoar şi îi şopti: „Gusturile sunt numai în număr de cinci, dar ele dau amestecuri atât de variate, încât este imposibil să le deguşti pe toate.”

 

De asemenea, părea o fire veselă – pe buze i se ţuguia un zâmbet pudic, pe-alocuri libidinos. Ţinea sub braţ pachetul verde de Zewa ca pe o puşcă de jucărie. Acum ea era tâmpă de încrustarea făcută în coaja poroasă a portocalei pe care o pipăia cu buricele degetelor. Era tare ciudat ce se întâmpla. Urmărea cu arătătorul conturul unor litere mari, împeliţate. Să fie un „Semn I” că nu va mai trebui să joace rolul femeii? Să fie un „Semn II” de pericol, de posibil viol, de gafă? Sau un al treilea semn că primul personaj de care vorbea Eduţu  îi era acum băgat pe gât într-o variantă paranormală şi în acelaşi timp romantică şi postmodern prefabricată? Ar fi posibil ca acum şi aici să aibă loc prima revelaţie privind datele biografice ale clientului-bombă, viitor pictopseudoscriitor? Să se dezlănţuie tocmai aici în cartea indescifrabilă a mersului cu trenul? Ar putea fi oare Grig - un bisexual? Sau, totuşi, să fie el, travestitul, o ea atât de credibilă, mai ceva decât Clara-levănţica (ultima lui colectionară de bucătărie), încât să-l provoace pe artistul măcelar, cu nasul clar cocârjat acum din cauza poziţiei deficitare a coloanei lui în faţa şevaletului sau a geamului de cuşetă? Cel mai logic şi mai comod pentru Elea ar fi să fie doar o coincidenţă onomastică, să îşi înfăşoare strâns haina artificială de blană, să îşi lase mâna înmănuşată, sărutată de bărbatul, care, ca de la bărbat la bărbat îşi ciocnise genunchiul de al lui, şi să coboare misterios fără să îşi ceară prea multe scuze. Şi totuşi un bărbat nu i-ar fi oferit unui alt bărbat o portocală semnată ludic, pitoresc şi fructifer decât în peisajul unui amor burghez în halat şi papuci de casă, în ritmuri de peruci fluturate şi fracuri dosnic decupate. Doar un artist vrea să şocheze prin arta concretă, prin materialitatea subiectului creator, neţinând foarte tare seama de eseurile populare despre cum trebuie înmânat un dar, cu atât mai puţin de aspectul comercial în împrejurări deficitare – gen, tren. Şi totuşi trenul ăsta nu era cel mai anevoios. Grig ştia cu exactitate în ce direcţie să o ia pentru a-şi ostoi chiorăiturile maţelor. Am luat-o încolonaţi pe culoar, frecându-ne hainele de fundul bălăngănit al fiecărui fumător înrăit. Ştiam că în cel mult un sfert de oră, privirile noastre vor deveni lucide, asfixiându-se una pe alta, întrebător şi aşezat la masa fixă a bucătăriei de tren. Ei bine, cât a durat masa, simplu alcătuită din minuturi electrocutate la microundă, am tot încercat să fac aluzie la peisaje, la iarnă, la filmele ruseşti încercănate de viscole şi frisoane, dar şi la bucata de cârnaţ din farfuria de plastic. Ce aluzii or fi fost şi astea pentru un – poate – pictor, nu îmi dădeam seama. Cert este că omul era un gurmand notoriu. Înfulecă rapace cârnaţul, mă întrebă dacă nu mă deranjează că nu se foloseşte de cuţitaşul alb şi mai ceru încă două bucăţi. În mine nu mai intra nimic. Aveam un nod gâtuit de amintirea imaginată a unui tablou despre o maşină de tocat. Cred că în mai puţin de 10 minute stomacul lui Grig pulsa a satisfacţie. Salata orientală pe care eu nu reuşisem să o termin fusese ca o scuză jenantă în faţa chelnerului strămutat dintr-o haltă într-alta pentru a deservi mâncăii de cursă lungă. Probabil pentru că îmi înăbuşam un căscat din lipsă de creier irigat, tovarăşul meu de drum mă întrebă: „Te plictisesc, scumpo?” Nu am putut să îi răspund imediat fiindcă toate aceste cuvinte ieşiseră din gura lui cumva unse cu grăsime şi miroseau a tejghetar lacom. Începuse deja să mi se cam aplece la gândul că omul din faţa mea măcelărea şi sacrifica porci, după care le recolta seul pentru a picta, eufemistic spus, în ulei. Nu. Trebuia să încetez. Poate individul nu era acelaşi Grig, recomandat ca mijloc de introspectare, de maestrul Eduţu. Poate era doar flămând. Poate nu mai mâncase de alaltăieri.

  • Ah! Nu. Nici vorbă. Mă furase peisajul...
  • În sfârşit întâlnesc şi eu o iubitoare de artă. Şi acum e momentul să mă recomand. Cu stomacul gol nu poţi prezenta încredere deplină. Numele meu este lipsit de semnificaţie, dar pot jura că sunt absolut normal, corect şi vertical (râse greţos). Acuma nu, pe bune, sunt pictor. Un pictor pur şi simplu.
  • Te cheamă Grig, ca-n ... portocală?
  • Ehee! Asta e doar semnătura mea. Oficial sunt Gebila Kallay, ungur pătimaş, născut din mamă româncă, fără personalitate, dar sensibilă la culoare. Tu? În afară de faptul că m-ai aprovizionat cu hârtie igienică inscripţionată şi că eşti pictată ca o păpuşă care are aceeaşi destinaţie cu a mea, cine eşti?
  • Sunt scriitoare şi am tradus broşura „Viaţa în imagini” a lui Solovţov.
  • Tot cu imaginea ...ca şi mine.
  • Dar ce pictaţi?
  • Tot ce e mort şi are gust bun… şi uneori nuduri deosebite (mustăci pervers).
  • Mort? Adică natură moartă?
  • Da…da.
  • Dar cum de...?
  • Păi... E o poveste şi asta a mea cu pictatu’...

 

Atunci văzuse în oglindă primele forme în negru, primii frecăţei depuşi în dreptul axilei, primele idei de realizare în stampă a porilor, un fel de piercing în culoarea prafului de cartier şi a pielii. Atunci îşi vizualiză autoportretul. Un Van Gogh reprodus şi cu toate simţurile la locul lor. Luă pămătuful şi-l ţinu drept model în locul pensulei. Îşi examină degetele strânse şi încheietura mâinii lăsată să cadă ca după o lucrare grea, inspirată de  mestecenii din dreptul blocului în care locuia. Şi totuşi pămătuful era prea scurt, nu se vedea prea bine în tabloul din oglindă. Îl lăsă să iasă din umbră, aranjându-l meticulos în lumina dintre arătător şi mijlociu. Un alt fel de pensulă şi un alt fel de ciuciu al copilăriei. Prima dorinţă de a realiza un tablou’ viu din prima lui încercare de a-şi imita tatăl la bărbierit. Succesul reproducerii imaginii din calendarul mătuşii de la Minister. Cea care îl sfătui ca de fiecare dată când îl întreabă cineva ce vrea să se facă atunci când va fi mare, să nu mai spună ca toţi puradeii de la bloc – „aviator!”, ci, să îndrepte spatele şi să spună răspicat, cu accent ascuţit pe „c” – „pictor!”.

Iar eu mă întrebam în paralel dacă. În paralel cu. Dacă. Această viziune morbidă asupra vietii vine din faptul că nu am avut în mână şi la timp povestea Frumoasa şi Bestia pentru a vedea urâtul zemuind constant a gândire pozitivă şi a idealuri cu colţii scoşi. Apoi, mai era şi conceperea mea influenţată de Distonocalmele involuntare ale mamei prea vulnerabilă în faţa prietenelor ei de laborator pentru a realiza că încă nu apucasem să păcătuiesc pentru a fi deja avortată. Dar cum aş putea să o învinovăţesc? Tata era plecat printre arabi, fierbea ouă în nisip, cumpăra pături din păr de cămilă şi carpete cu Răpirea din Serai, aducea casetofoane şi biluţe de gumă. Fusese singura lui şansă de a ieşi din ţară şi a dovedi că sistemul comunist a născut cei mai buni proiectanţi în construcţii.  În scrisori era gelos ameninţând că va ieşi totul la suprafaţă sau că propietarul unei mine de aur îmbrobodit în cearceafuri albe l-ar convinge să o vândă pe mama unui harem din Homs. Dar n-o dădea el pe Cocuţa a lui aşa cu una cu două, care probabil, la rândul ei, în disperarea de „din nou mamă” spera ca ginecologul Schtappler să nu pronunţe că o să aibă o fetiţă sănătoasă, bine poziţionată aşa cum o lăsase tata, în seara în care a venit de la aeroport în jeanşi albi, evazaţi, a băut un pahar de Puterea Ursului şi a mâncat slănină cu ceapă.

 

Lucrurile s-au fixat apoi. În al cincelea an de Libia, tata venea săptămânal la mama. Iar noi ne trezeam mereu cu ciocolată din shop sub pernă, cu truse geometrice, penare şi carioci. Toblerone ne-a stricat dinţii, dar ne-a suplimentat porţia de lecitină pe care o rumegam cartelat din singurul şi acelaşi salam de soia. Cariocile nu prea le-am încercat fiindcă mama le-a pus repede la păstrare. Adică la uscare. Pe mine mă fascina un penar albastru, pătrat, cu o riglă albă în interior. Nu ni l-a dat niciodată la şcoală. M-a lăsat să merg doar cu ăla siclam, încârlionţat de buclele Sandibellei, un fel de Păpuşă Barbie la acea vreme. Purtam însă în fiecare primăvară blugi nou-nouţi, cusuţi cu aţă galbenă. Visam cum tata ne va aduce şi nouă un Artex original, cu care să ieşim în faţa blocului şi să ne dăm mari. Totul a fost însă relativ. Un vecin şi-a imaginat că bagajele săptămânale, cu înflorituri arăbeşti erau pline cu valută, dinari şi aur şi nicidecum cu mărunţişuri şi curierate intime pentru familiile colegilor lui. Tata nu ar fi făcut nimic ca să supere regimul din ţară. Şi asta doar pentru că avea copii de crescut. Doar sonorul mutilat  al frecvenţei bârâite în secret de Europa Liberă, îl făcea de multe ori să dea foc foiţelor de la Drum Nou, pe marginile căruia îi scria mamei de câte ori venea acasă că a auzit el că arabii vor să-l omoare pe Ceauşescu şi că nu va mai dura mult până când. Erai urmărit dacă ieşeai să lucrezi în afara graniţelor. Asta era clar. Erai susceptibil de a fi „şpion”. Cu tot cu „relaţiile de pace şi pretenie” dintre Africa, să zicem, şi Republica Socialistă România. Erai urmărit, dar nu cotrobăit. Asta până să nu răsufle din vecinătatea imediată diabolica minte a unui turnător frustrat. Vaaarrrrggga – vecin care stătea mereu la pândă, căci fiecare bloc avea cloţcăria lui. Domnul maior Varga, corcitură – cu copii depravaţi – cu Loţi, golan care se umfla în pene sub aripa securistă a tatălui şi cu Ildy, o curvă a blocului de nefamilişti de vis à vis, care a fugit de acasă timp de 9 luni, în speranţa că îşi va putea rezolva un chiuretaj pe cont propriu, scăpând de bastonul cauciucat şi usturător din dotarea tatălui. Dar nu s-a putut. Decât apariţia pe aceeaşi scară de bloc a unui pui de bastard numit Marceluş, o sămânţă bipedă a arborelui genealogic vărgos şi malefic. Fiu al lui, mai nou repatriata în sânul familiei, Ildy, mândru nepot de securist. Nepot, cu care aveam să mă îmbrâncesc pe treptele scărilor, ori de câte ori, bunică-su’ ne arunca în cap apă cu găleata, nouă, fetelor care jucam elastic.

Poate şi din cauza palmelor pe care i le dădeam peste ceafă lu’ Marceluş, maiorul Varga a pus şi mai tare vizorul lui cu ochelari de cal pe familia noastră. Aşa că a înaintat o constatare de supraveghere pe undeva pe mai sus. Nu la ultimul etaj, unde stăteau ai lu’ Ciuraru, ci către acoliţii lui de securişti, care au început prin a desface scrisorile pe care le primea mama din Libia. Pe plicurile lunguieţe, desfăcute se vedea ştampilat ceva ce nu o să uit niciodată. Ced că a fost prima combinaţie mai lungă de cuvinte pe care am memorat-o vizual, instantaneu şi afectiv, în copilărie: Al Mamlaka al Libiyya. Şi apoi acel albastru dreptunghiular pe care scria par avion, şi care mă făcea să îmi imaginez că la tata pot ajunge doar dacă zbor cu plicul transformat în avion în jurul mesei repetând zilnic: „Avion cu motor/ Ia-mă şi pe mine-n zbor”. Doar că tata, gelos – asta din spusele mamei, repeta în fiecare scrisoare: ba că „Lucrurile vor ieşi la suprafaţă”, ba că „Adevărul va ieşi la iveală”. Abia acum înţeleg de ce Varga a supurat de bucurie pe casa scărilor când trei parpalace solide, fără nume, au dat buzna în apartamentul nostru şi au scos cu un fel de daltă parchetul, bucată cu bucată, strigând la mama. Unul dintre ei, era un malac de om, cu buze groase pe care şi le tot umezea cu o limbă albă, crăpată. Avea o voce dureroasă, de zmeu flegmatic:

  • Nu mai tremuraţi aşa că vă scapă odraselele în pantaloni!!! (şi apoi către un alt parpalac, rânjind) Femeile astea fără bărbat, nişte căcăcioase...Ar trebui altoite un pic! Reţineţi! E un ordin! Noi scoatem adevărul la suprafaţă, nu soţul dumneavoastră! Avem informaţii că ascundeţi ceva, aici în casă ... în vreo adâncitură. Începem aşadar cu veificarea parchetului. Apoi mai vedem noi ce adâncituri ... prezentaţi la control. Până una alta, luaţi copiii şi lăsaţi-i la maiorul Varga, vecinul dumneavoastră. Omul nostru de încredere...

E clar că mama amuţise. Ne luă de mână şi ne îmbrânci către uşa lu’ tanti Elis. Ar fi vrut să ne lase la ea, ne-ar fi ştiut mai în siguranţă, dar nu deschise. Probabil de frică, fiindcă Elis era cea mai bună prietenă a mamei. Se rezolvau între ele. Când aveau treabă, făceau, pe rând, corp comun, cu noi, copiii. Un fel de rocadă plină, ca de la uşă în uşă. Dar de data asta, nu a sărit nimeni în nici un  fel de ajutor. Şi, de fapt,  nimeni de pe scară nu a scos vreun sunet. Atâta linişte nu fusese niciodată. Nici un copil. Nimic. Nici Marceluş nu mai zbiera. Era un bloc mort, nefolositor. Cred că pentru prima oară, am înţeles că instinctul de conservare e mai real decât orice principiu de viaţă comună, că haita e mai puternică decât turma.

Am început să plângem, speriaţi. Ştiam că o să fim duşi la Varga în casă şi strângeam cu putere de capotul mamei. Dar ea îi şopti lui frate-miu să fugă în blocul celălalt la domnul Neagoe, un ofiţer cumsecade de la Miliţie, şi să îi spună ce se întâmplă. Oare ştie frate-miu ce să îi spună? Oare poate el, un pişăcios care vede muci în loc de albuş, să fie bărbat? Oare Neagoe deschide uşa?

 

A deschis-o.

Iar eu am decojit. În miez fusese înfiptă, fără a se observa la o primă vedere, o bucăţică de foaie ruptă dintr-o agendă. Bileţelul zemos împăturea o aţă roşie ce înnoda două fire de păr, unul lung şi negru, cu reflexe roşcate, iar celălalt,  alb şi scurt. Cel lung era clar al unei fete tinere. Nu părea să fie vopsit. Pe cel alb l-am pus în lumina geamului şi avea de fiecare dată o nuanţă arămie, aşa cum au bărbile  fumătorilor înrăiţi. Eram foarte convinsă că aparţinea unui bărbat în etate. Nu am prea înţeles ce semnifica înăditura asta romanţată de pilozitate sumară. Arata ca o probă sustrasă de la Criminalistică. Doar aţa roşie te făcea să te întrebi, ca un om cu pretenţii de minimă normalitate, de ce dracului îţi pierzi timpul cu nebuloase ieftine a la de-alde lui Grig, pictorialul afacerii. Omul, mult prea original, cu o paloare psihică dificilă, de care, în calitate de Eaelă, te-ai fi udat surescitat, aşteptând momentul decadenţei din pridvorul budei călătoare.

Nu. Clar. A trecut atâta timp, iar tu nu ai vorbit despre tine. Singura ta mare problemă este că ai un orgoliu flexibil. Mirosul legumelor care putrezesc pe balcon şi starea ta transparentă de a schimba ceea ce nu poate fi schimbat te scot din minţi. Şi cum tu ai scris-o, totul ar trebui să înceapă de la acest fir de păr care îmi injectează iluzia că respiră, că spune ceea ce n-a fost scris şi dus până la capăt. El se transformă chiar acum, înnodat de firul meu tânăr de păr în portmoneul libian de copil prost. Şi mai e şi Op. 55 No.1. Şi chiar te termină. În acel interior de portmoneu capitonat cu un plastic de calitate, alb şi de culoarea filmelor lui Kubrick, firele noastre de păr se dezlănţuie orgiastic, respiră, vorbesc. Se reîntâlnesc.  E vinul alb şi prunele cele mai mari pe care le-am mâncat vreodată. E mirosul tău amar de bărbat care a aşteptat feromonic în Gara de Nord şi mansarda acustică tapetată cu chei şi lacăte vechi de dimensiuni diferite. E acolo şi fotografia unui bărbat tânăr cu mult mai sexual decât tine. E fiul pictorului decedat. Sunt cele două paturi despărţite de geamantanul meu mult prea mare pentru o singură noapte cu tine. Şi mai sunt şi pantofii mei demodaţi şi din piele întoarsă pe care tu trebuie să îi bagi în seamă. Ei ar trebui să îţi spună că eu nu sunt dintr-o altă lume, diferită de a ta. Că eu sunt acolo. Acum. Chiar dacă Stanley Kubrick seamănă îngrozitor cu Salman Rushdie, iar tu visezi la seara din Lăptărie şi la Marele Romancier. Nicidecum la Marele muzicant de Jazz. Aici e rândul meu. Acum eu visez la el. Chiar dacă ar trebui să merg să plătesc cablu’ şi telefonul. Nu am s-o fac. Pentru că e mai excitant să curg, să lăcrimez până la durerea timpanelor, dar să fiu cu tine. Să sar ca o disperată în trupul tău până când vocea ta mă trimite spre profunzimea organică total diferită de experimentul vizual al producţiilor pornografice pe care l-am trăit animalic. Doar, doar să nu dezamăgesc.

Afli a doua zi ca Synadenium e un arbust toxic, iar tu ai lucrat cu butaşii in vreo 5 ghivece. Mă obsedează că nu te-ai spălat pe mâini. Ai vrut cu orice preţ arborii de cauciuc! Johnny Răducanu a fost o obsesie a copilăriei mele. Nu ştiu dacă muzica lui m-a pasionat atât de mult la acea vreme cât mai degrabă contactul vizual cu discurile lui de vinil expuse de naşul meu într-o bibliotecă neagră sculptată, alături de cele cu Louis Armstrong, Duke Ellington şi parcă...Mahalia Jackson. Piesa de mobilier, extrem de rafinată, cu toate cărţile groase, aflate în ea, îmbrăcate în piele, camuflate şi de vinilurile cu Johnny, urma să fie prima mea moştenire o dată cu  împlinirea vârstei de 18 ani. Evident că nu m-am ales cu nimic. Toate, dar absolut toate au fost vândute bucată cu bucată pe bani grei. M-am întrebat mai târziu: oare de ce nu şi-a respectat promisiunea? Cunoscându-mi naşul drept un veritabil afacerist, un prim răspuns a fost: eram la vârsta mult prea lipsitei puteri de cumpărare. Mai târziu, după un concert dat de Johnny la Braşov şi un altul la Cluj, mi-am completat răspunsul cu inflexiuni de manie a persecuţiei: conştiinţa valorii nu exista în mine la acea oră. Naşul meu a ştiut asta şi m-a pedepsit. Jhonny reprezenta acel lucru sonor „greu”, exorcizarea divină prin muzică...iar eu eram un puţoi căruia de abia îi mijiseră ţâţele.

Şi mult mai târziu şi mai aproape de ora noastră am văzut o ştire tristă la televizor cu maestrul Johnny în garsoniera lui din Banu Manta, unde „triumfau” bătrâneţea, boala şi pensia mică cu specific românesc. Un alt caz de genocid cultural românesc. Am auzit apoi că din două în două săptămâni, duminica, după ora 21, maestrul în vârstă de 80 de ani cântă încă în Lăptărie. Împreună cu alţi câţiva prieteni de suflet am plecat într-o seară de duminică spre locul cu pricina să ocupăm locuri strategice, aproape de pian. Mesele au început să fie treptat ocupate de foarte mulţi tineri, dar nu din cei care înspăimântă autohton, ci din cei care aveau fizionomii spiritualizate, parcă importate. O parte dintre aceştia se îndreptau spre bar de unde cumpărau o carte. Pe copertă distingeam fizionomia maestrului. Johnny Răducanu a apărut însoţit de doi tineri s-a aşezat la pian şi a început, în formula de qvintet, tonalitatea de calibru nu înainte ca maestrul să precizeze cumva autoironic, cumva deloc patetic: Ştiţi... eu sunt cam pe moarte...şi să încheie cu: ...dar poate că aşa trebuie...să cântăm până murim. Urmau şarmante şi stârnitoare de râs natural speech-urile nelipsite despre viaţa din imediata apropiere. Ca apoi, cu câteva zile mai târziu, să-mi mărturisească la fel de autoironic: Mai mult am vorbit decât am cântat...

La sfârşitul concertului m-am dus şi am cumpărat cartea Singurătatea...meseria mea apoi m-am apropiat de maestru şi l-am rugat să-mi dea un autograf şi poate într-una din zilele următoare să-mi acorde un interviu. S-a uitat la mine într-un fel lucid şi suspicios:

- Unde lucrezi?

- Am lucrat mult în presa culturală...

- Da. Dar când...că eu mâine sunt plecat din oraş...

- Păi, nu ştiu atunci...când puteţi...

- Sună-mă joi...

Mi-a scris numărul deasupra autografului şi am plecat. Am ajuns acasă la 2 noaptea şi am început să citesc. Şi nu m-am mai oprit...era un text viu! Doar cu Tropicele lui Henry Miller şi cu romanele lui Kundera mai păţisem asta... în studenţie. Romanul scris de maestru era în mine, procesa...Era scris filmic.

Am sunat joi seara. Avea o voce stresată:

  • Poate vorbim când o să mă simt mai bine... Condiţia mea fizică nu îmi permite...Mai sună-mă mâine. Eu sunt foarte dificil în interviuri...

Ziua următoare am sunat mai devreme, la 10.

  • Ce suni aşa dimineaţă? Nu vreau să mă suni în fiecare zi...Sună-mă mâine…
  • Mă scuzaţi...maestre...n-am vrut să vă deranjez. Spuneţi-mi la ce oră să sun mâine ca să nu vă mai supăr...
  • Tot aşa...la 10.00.

A doua zi am sunat la 10.30 de teamă să nu-l irit iar mai ales că era o vreme apăsătoare, numai bună pentru meteosensibilitate.

- Ai spus că suni la 10.00...(...) Poţi să vii acum la mine? E deranj... că eu nu mai pot să le fac...

- Nu asta contează...Vin cât pot de repede. Să vă aduc ceva? Aveţi nevoie de ceva?

- Nu. Nu am nevoie de nimic.

- Cum să vin cu mâna goală...prima oară la dumneavoastră...

- Chiar aşa să vii. Cu mâna goală.

Întâlnirea cu Johnny nu m-a încurajat deloc. Se simţea rău. Nu arăta bine deloc. Faptul că m-a chemat cred că s-a datorat unui puseu scurt de stare de bine. Când am intrat compunea ceva la pian. Uşa de la intrare era larg deschisă. Mă aştepta. Ar fi fost senzaţional de înregistrat ecoul...mai mult decât acustic... de la lift pana la uşa lui de garsonieră comunistă...Au fost câteva zeci de secunde în care nici nu s-a uitat la mine...mi-a spus doar pe un ton cald:

- Dă-ţi haina jos!

Nu m-am putut abţine şi am scos camera turistică să-l filmez...S-a oprit...a început să râdă - Tu ai venit şi cu camera...

- E o cameră de copil...o joacă...

Aveam în mâna stângă un buchet imens de zambile ştrangulat de o ţigancă în faţa Spitalului Colentina. A început să caute vaze pentru flori şi ne-am îndreptat spre bucătărie.

- De ce ai adus atâtea flori???...Mie nu-mi plac florile aşa...Îmi place să le văd acolo...în pământ, la locul lor…Uite ce le-au legat ţigăncile astea! Ce mă enervează!

- Le-am adus pentru miros...să vă mai optimizeze...primăvara...

- Ce le-au sugrumat afurisitele ăstea de ţigănci...

 I-am explicat cine sunt, că visez să fac o ecranizare după romanul lui.

- O să facă străinii...

Evita un răspuns concret privitor la interviu, participarea la un plan de acţiune. Era absolut de înţeles...În tot acest timp înghesuiam amândoi zambile albe în vaza strâmtă.

 - Aş fi putut să ajung gangster dar am ales muzica, am ales să fac asta aici...Prietenii din America mă sună si mă întreabă dacă sunt tot în România...şi ştii ce îmi spun: You are insane...man! Eu am rămas aici unde îmi sunt strămoşii... Acum am un diabet sever, fac în fiecare zi insulina si am mai facut si cateva infarcturi repetate... Nu mai pot să le fac şi "aştia" nu-mi trimit pe nimeni să îmi aspire casa.

M-am oferit eu. Nici n-a vrut să audă.

- Cine? Tu?

Am mai vorbit despre cartea lui si despre cum nu am prea învăţat nimic la Masteratul de Scenaristică şi Dramaturgie de Film şi Televiziune...

- De la cine să înveţi? Nu ai de la cine să înveţi în România! Dacă ai ştii cum e la Hollywood...Eu am fost acolo şi am văzut ce fac ăia... (...) A! Ştiam că mai am ceva de făcut...

Se îndreptă spre chiuvetă unde erau puse în apă, într-un borcan, două legături de verdeaţă – una de mărar şi alta  de pătrunjel. A luat un fund de lemn şi mi-a zis pe un ton familiar:

  • Dă-mi cuţitul ăla!
  • Lăsaţi-mă să le tai eu...
  • Nu, nu...

Degetele lui de pianist au început să mărunţescă şi să toace verdeaţa. Apoi a pus-o într-o cratiţă cu ciorbă.

 La un moment dat mi-a spus să nu mă supăr dar el trebuie să se întindă în pat...

- Am obosit...

 Am înţeles că trebuie să mă retrag. A ramas ca el n-are nevoie decât de linişte până ce dă căldura şi îşi revine. De abia atunci discutăm... ce şi cum. A spus că o să încerce să caute fotografii cu el din copilarie şi adolescenţă...deşi nici partiturile lui mai vechi nu a reuşit să le găsească...A doua zi l-am sunat din nou să văd dacă e mai ok şi m-am oferit să-i duc nişte urzici de la munte care l-ar mai putea revigora...

- Mulţumesc, nu.

În Săptămâna Mare l-am sunat să-i spun că plec la Brăila – oraşul în care maestrul s-a născut..., să încerc să merg pe urmele romanului său.

- E foarte greu ce vrei tu să faci. Casa copilăriei mele de pe Ştefan cel Mare colţ cu Regala a fost distrusă de comunişti... În Brăila nu mai există nimic de-al meu...Am luat totul cu mine când am plecat...

Mă mai obsedează şi Messerschmitt-ul. Creierul meu nu poate renunţa la secvenţa de după al doilea Război Mondial când tu, Marele Jazzman, erai un puţoi al stufărişului şi ai pus în mişcare avionul de vânătoare. Iar eu, pe chestia asta, în capul meu damnat, am negociat cu un neamţ să mă ducă să filmez relicva Aviaţiei direct acasă, la mama ei. De ce atâta decor scump când maşinăria există încă în stare de funcţionare şi când nemţilor nu li se pare nimic absurd să încă o manevrezi?  Iar neamţul îmi aranjează scoaterea avionului din Muzeu şi transportarea lui la liziera pădurii de unde se vede o Dunăre mai îngustă...Nu ar trebui decât să-mi transport micul personaj de culoare tuciurie la Munich. Acolo îi am şi pe ceilalţi doi puradei cu care se juca Maestrul.

 

În calitate de femeie, de iluzorie Eaelă, în urma discuţiei cu neamţul şi după un traseu machoist cu ATV-ul prin pădurea proaspăt ninsă din Plaiul Foii, mi-am fracturat trei apofize transverse. L1, L2, L3. Clar! Acţiunea s-a blocat. Doar sufletul meu a rămas acţional şi cu regia în viscere. Dar, iata-mă acum, încorsetată, cu verdicte neurochirurgicale dure şi cu ştaif de capitală:

  • Stai la pat! Ia-ţi trei amanţi să îţi facă treaba prin casă! N-o să se sudeze niciodată! Toată viaţa o să ai dureri! Ne vedem după 17 martie să îţi fac un RMN cerebral...ăla de coloană, nu mă ajută cu nimic...Uite numărul meu...Aşa îl dau eu...doar la fetele frumoase...

Într-adevăr, neurochirurgul ăsta era un tip mişto. Scurt pe doi. Mi l-aş fi făcut amant. Dacă nu erai tu cel care aştepta la uşa cabinetului. Nu avea legătură nici cu Eduţu, nici cu prepuţul. Era altceva. Şi, fără să-mi doresc, zâmbetul lui aluziv m-a aruncat în prima mea excitaţie de grădiniţă. Am închis uşa cabinetului.

Un spaţiu deschis. Un câmp sau orice altceva. Mă întind pe spate. Sunt lipită de pămînt. O privire în lungul meu. Bărbia înfiptă în stern. O mână mai lungă. Şi aici mama mi-ar spune să mă opresc. Prăjiturile sunt pentru Adi. Dar eu continuu să privesc răsucit spre mine. E un instinct de conservare. Mă asigur că am corpul întins. Că stau aşa. Îmi vine în cap un joc de cuvinte. Petrecerea de pietoni. Mă descompun în dreptunghiuri albe. Pe Trecerea de Pietoni. Ceva ce nu înţeleg. Şi poate nici nu ar mai trebui să îmi bat capul. Aici tata – Chaplinu’, mi-ar spune să-i dau bătaie. Să merg în genunchi. Şi fratele meu să mă încalece. Să-mi dea la oase şi să mă tragă de urechi. Dar eu prefer să mă plimb cu tata prin casă. Eu, aşezată pe labele lui mari de la picioare. Şi el ca un Hopa Mitică. Cu picioroange în loc de tendoane. Cu gâtul încordat şi lăsat pe spate. Înroşit pînă la dunga albă, proaspăt tunsă, a pielii. Eu, încolăcită pe burta lui. În suspans. Cu sufletul la gură. Camera care se învîrte o dată cu mama. Siguranţa lucrurilor aşezate pe mobila lucioasă.
- Acum am şters praful! Ce faceţi? Pe voi vă doare în fund. Aşa o s-o înveţi şi pe fiică-ta...
Tata se opreşte. Eu mă duc în baie. Văd chiloţii fratelui meu. Mi-i trag pe cap. Mă uit în oglindă prin găurile mari ale materialului aspru. Când o să vină frate-meu de la şcoală o să-i zic să ne jucăm de-a scafandrii. Tuburi de Deval legate în dreptul plămânilor cu irigatorul lu’ mama. Înotăm pe covor pînă la geamandura patului. Depozite întregi de mâncare. Scoici de la Mamaia, de la tratament, şi peşti din plastic. Vaza în formă de delfin e submarinul galben.
- O să vină Natalia pe aici. Ia şi tu hainele ălea de pe scaun, că acum sună la uşă.
Tata ia hainele de pe scaun. Le aşază pe fotoliul din dormitor. Le mută şi le aşază foarte încet şi mi-e frică. O să vină mama şi o să ţipe. Dar nu vine. Aud vasele din bucătărie. Tanti Natalia vine să vadă de unde a luat mama rechizite aşa de ieftine pentru Adi.
- De la librăria tipografiei de sub pod.
Dictando.
- Uite aşa le făcea picioarele, doamna profesoară!
Da’ se poate, cum să mă daţi afară. Aţi spus să zicem un banc despre iarnă. Ce dacă se termină cu un lac îngheţat şi cu doi lupi care şi-o trag în cur. Doar e oră de creativitate.
Punct.
De la capăt.
Stăm la masă cu toţii. Mama e geloasă. S-a certat cu tata. N-am înţeles niciodată cine e Cornelia. Cine e ea. Nici tata nu o cunoaşte.
- Tu nu poţi să stai fără fustă. Doar ai început-o de la 14 ani. Nici nu-ţi crescuse încă mustaţa. Dacă ar şti copiii ăştia...
- Las’ să ştie că-s mari.
Lucram la o femeie în sat. O ajutam să dea fân la vaci, să facă una-alta prin casă. Avea vreo 23 de ani şi bărbatu-su era dus de-acasă, lucra în Sălaj. No, şi într-o zi, când învârteam furca în căpiţă, mi-a pus mâna pe fund. Am sărit ca ars. Cred că de la avans. (Nu mai râde, tăntălăule, ia şi mâncă că dai pe tine). M-am întors şi apăi m-a pupat de era să-mi scoată toţi dinţii din gură. Nici nu ştiu cînd ne-am trezit în şură. Eram un copil, da’ maică-ta asta exagerează.
- Da’ ţi-a plăcut, nu??? Te ştiu io.
- Da-păi cum... Ce era să fac. Am fost bărbat. Oricum tu nu înţelegi nimic.
Ciorba din farfuria lui se răceşte. Se uită la noi şi râde chiţăit. Râdem cu toţi. Mama porneşte mixerul. Pentru piure. Vocea ei e mult mai stridentă acum. Un huruit infernal. Un creier care se urcă pe pereţi. Bucăţi de cartofi stropesc faianţa. Frate-meu scapă lingura în chiuvetă. Tata face o grimasă ridată. E totuşi calm. Piureul e mai galben de data asta şi mai tare. Lui nu-i place. Uleiul prăjit din tigaie turnat într-o scobitură făcută cu lingura. Mâncăm. Felul II. Dacă nu avem şi desert, mama o să ne zică să luăm cîte o lingură de miere în gură. Eu n-o să vreau şi ea o să se apropie de mine, de nasul meu, cu o lingură plină cu miere zaharisită. E mai mare decît simt eu că aş putea înghiţi. Mi se face rău. Tata scoate o lămîie din frigider.
- Nu-i mai da, măi, dacă nu vrea. Vrei să-i iasă bube la gură, să trimită învăţătoarea Sanepidul la noi? Ia şi suge felia asta de lămâie. Nu mai plânge. Maică-ta asta-i nebună de legat.
- Aşa, dă-i nas...Mai las-o ‘ncolo! Trebuie să mănânce miere, c-o scapă de constipaţie. Nu vezi că iese afară o dată pe săptămână? Seamănă cu tine.
- Dacă copilului nu-i place dulcele, de ce i-l bagi pe gât?
Sug lămâia. Adi nu suportă să mă vadă. I se strepezesc dinţii. Mă simt prost.
Mă trage de mânecă. Scap felia pe jos. Mama o ridică nervos. Adi se bălăngăne strâmbându-se. Îşi lasă corpul să-i alunece spre picioarele scaunului.
- Hai dincolo, să-ţi arăt ceva.
Mergem împreună în dormitor. În spatele dulapului de lângă fereastră e ceva. Adi încearcă să îmi arate. Îmi face semn să ţin de şase ca nu cumva să intre tata sau mama în cameră. Sunt curioasă. După dulap. Un şobolan mort.
- Ia-l!
Eu fug la tata.
- Ce-i măi, tot nu ţi-a trecut răul? Du-te şi stai în pat că-ţi trece. Culcă-te!
Nu pot să-i spun nimic despre şobolan. Mama spală vasele. Dacă-i spun, n-o să mă creadă. Acum freacă lingura de lemn cu spălătorul. E lingura cu care ne fugăreşte în jurul mesei până o bufneşte rîsul. Rămâne fără putere în mîini. Renunţă să ne mai altoiască câte una la fund.
- Hai, nu te mai smiorcăi atâta. Acum apare Natalia. Vrei să te vadă aşa de urâtă?
O să vină tanti Natalia şi Adi o să scoată singur şobolanul. Mama o să ne bată de faţă cu ea.
Sună cineva la uşă. Fug în baie. Mă spăl pe mâini. Mă spăl din nou pe mâini. Aştept ca mama să închidă uşa de la bucătărie ca să ies în hol şi să stau jos ciucită, să ascult ce vorbesc. Le pot vedea în oglinda din hol. Sunt schimbate. Mi-e frică ca nu cumva mama sau tanti Natalia să-şi verifice machiajul drept în nasul meu. Mama tot timpul se uită în tot ce îi poate reflecta faţa. Acum nu se uită în oglindă. Nici tanti Natalia nu are curaj. Oare pe unde a intrat şobolanul în casă? L-o fi adus frate-meu de afară... Că noi n-avem şobolani.
Aud vocea linguşitoare a mamei. E mândră că a găsit rechizite ieftine. Natalia nu zice nimic.
- Nu ştiu dacă mai găseşti aşa un chilipir. Da’ cine ştie... poate mai aduc luna viitoare.
- Sper. Că altfel nu ştiu ce-o să fac. (...) Ţi-am adus nişte nuci. Sunt de la Stelică, de la Vâlcea. S-a dus să-l mai ajute pe frate-meu, pe ăl mic, pe Tică.
Natalia are ştrampi negri cu model. Cad de pe ea. Undeva în dreptul gleznei materialul din nylon a format straturi. Sunt ca şuncile de pe burta lu’ mama, împachetată cu nămol.
- Ce mai face? A divorţat? Sau tot aşa... cu scandal şi bătaie. Ce noroc pe capu’ lui!
- Nu ştiu, că m-am cam săturat să-l tot aud cum se vaită.
Se închide uşa de la bucătărie. Ies în hol şi mă aşez jos pe covor. O aud pe mama vorbind mult mai încet.
- Fac o cafea? Ne mai ghicim şi noi, ce naiba! Hai, tu... ăştia-s dincolo. Copiii s-au culcat. Silviu se uită la televizor. N-au ei treabă cu noi. Doar nu-i sărbătoare...
- Peste opt puncte o să auzi o veste proastă. E o pasăre aici. Uite, arată ca un corb care ţine ghearele peste inima ta. Vezi ce mare e? Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt. Asta înseamnă luna viitoare. Poate îţi moare cineva... Maică-ta s-a mai dus pe la doctor? Uite aici. Pune degetul mare! Gândeşte-te la ceva, pune-ţi o dorinţă. Să nu lingi zaţul pînă nu-ţi spun dacă-i de bine sau de rău. Gata? Cine-i bărbatul ăsta cu litera G., îmbrăcat în alb? O să primeşti un dar.
- De la el?
- Da. Uite! Vezi aici, pe negru, ţine ceva în mână. Parcă ar fi un iepure. Poate te sună de Paşti şi te cheamă pe undeva.
- Taci tu că poate aude Silviu şi mă zice lu’ Stelică...
Nu îmi place de tanti Natalia. Arată mai bine ca mama, da’ nenea Stelică e om bun. Mereu ne aduce câte ceva. Nu merită o soţie care să-l înşele. Se pregăteşte să plece. Mama îi dă două caiete dintre cele pe care le-a luat pentru Adi.
- Ia şi tu că poate nu mai găseşti pentru Geanina aşa ieftine şi bune. Ăştia le cer tot timpu’ la şcoală caiete noi. M-am săturat.
Fug repede înapoi în baie. Mama deschide uşa. Natalia pleacă.
Mama intră în sufragerie afectată. Tata moţăie la televizor.
Ţipă ameninţător de parcă n-ar vedea că doarme.
- Stai şi dormi de parcă n-ar fi atâta treabă de făcut! Ignoră-mă tu aşa că o să vezi cînd o să vin şi eu târziu acasă sau o să lipsesc două-trei zile ca Natalia, Caliţa sau Lăzăreasca. Ele fete deştepte, nu ca mine. Să te-aud eu că plângi când o să-mi găsesc pe unu’ care să mă ţină în puf.
- Ce-ai tu, nebuno? N-ai nimic. Aia e! Mă sperii. Nu vezi că dorm? Pic de respect... Pleacă de aici. Du-te cât vezi cu ochii!
- Chiar acum. Mă îmbrac şi plec.
- Du-te învârtindu-te!
Mama intră în dormitor. Mă duc şi eu să văd ce face Adi. Mă împiedic de piciorul lu’ tata Chaplin. Cu unghiile ei lungi scoate isteric hainele din dulap şi le aruncă peste Adi care se preface că doarme în fotoliu. Nu vreau să plece. Nu vreau să creadă că Adi doarme. Strig.
- Mamă, mi-a căzut blocul de desen după dulap!
- Spune-i lu’ taică-tu să-l scoată. Că doar eşti febleţea lui...
Încep să plâng. Mama dă furioasă dulapul la o parte. Se înroşeşte şi îi tremură buzele de nervi. Vede şobolanul. Adi fuge în bucătărie. Mama ţipă. Tata sare din pat.
- Asta ne mai lipsea, să avem şobolani în casă.
- Treci mă şi ia-l de aici că ne îmbolnăvim. Vezi dacă nu faci nimic... Într-o zi o să facem viermi.
Tata merge să aducă făraşul. Mama nu are răbdare. Ia şobolanul de coadă şi îl aruncă pe geam. Fuge repede în bucătărie. Fug şi eu. Îl vede pe Adi plângînd într-un colţ. Îl ia în braţe.
- Te-ai speriat, băiatu’ lu’ mama... Nu-i nimic. Nu era adevărat. Era din plastic, de jucărie.
Adi plânge şi mai tare. Mama scoate o ciocolată din poşetă. I-o dă. Frate-meu începe să o lingă pe nerăsuflate. Geme teatral. Mă priveşte satisfăcut.
Tata se duce repede în dormitor. Se întoarce. Rămâne încremenit cu făraşul în mînă.
- A dispărut şobolanul. Cred că nu era mort.
Se uită la mine îngrozit. Apoi mă gâdilă şi râde.
- Şase că şapte e-n concediu!
- Bărbat de doi lei... Nu eşti bun de nimic! Mai sperii şi copiii.
Tata îşi apride o ţigară.
- Doar l-am văzut, măi femeie, era acolo, după dulap.
- Nu era nimic, chiorule. Era o jucărie din plastic. Am aruncat-o pe geam.
O văd pe mama cum îi face cu ochiu’ lu’ tata. Adi râde cu gura până la urechi. Se îneacă cu ciocolată. Tata îi trage câteva palme peste ceafă şi spate. (Tăntălăule, iar te-ai înecat...) Bucăţi de ciocolată pe bluza mea albă, scrobită. Mama îmi trage o palmă.
- Iar îmi dai de spălat? Tăntăloaico!
Adi are faţa congestionată.
Mama pleacă la şedinţa cu părinţii. Îl ameninţă pe tata:
- În seara asta să nu mă aşteptaţi că nu mai vin.
- Dar unde mergi?
- Ce te interesează? La cineva. Doar n-o să mă îngrop aici în casă.
 Iese. Gheara de la gulerul ei de blană se prinde în uşă. Pe tata îl bufneşte râsul.

 Nu ştiu la ce liceu să o daţi. Păcat de ea că scrie frumos. Eu am mai păruit-o. Nu de alta dar ca să pună mâna pe carte. Dar când o ascult, tace ca muta. Uitaţi-vă în catalog. Numai la sport şi la desen are zece. Încercaţi la Auto sau la Steagu’ Roşu. Acolo nu e concurenţă.
- Nu vreau acolo!
Îmi vine să fug de acasă. Mai sînt două zile pînă mă mai pot înscrie. Tata şi cu mama s-au dus la Economic să vadă câţi sunt pe loc. Toate actele sunt la ei. Mă gândesc la Adi. El e la Unirea. Ne-am gândit împreună cum să facem un fileu în casă ca să jucăm volei cu un prezervativ chinezesc umflat. Am legat o aţă de cele două vaze de cristal. (Sunt de la nunta noastră, dragă, ţi-aduci aminte...una de la naşa şi una de la Gicu). Una era în sufragerie, pe masă, iar cealaltă era pe birou, în dormitor. Scorul era 5 la 5, cînd Adi a căzut peste fileu. Mama ne-a bătut la sânge, cu cablul de la casetofon. Tata mi-a pus crin cu spirt peste vânătăi. M-a dat apoi cu cremă Atrix. (Era pentru mama, din Libia). Două săptămâni n-am mai scos nici un cuvânt. M-am jucat doar cu păpuşa blondă de la Moş Crăciun. Şi am mâncat lipici pe furiş. Asta pentru că nu vroiam să mănânc. Mama gătea în bucătărie. Mirosea de îţi venea să înnebuneşti. Ea credea că nu voi rezista prea mult.
- Haideţi la masă că se răceşte!
Eu nu mergeam. Nici tata nu putea să mă convingă.
- Hai că maică-ta a făcut soté de morcovi cu cartofi prăjiţi. Nu trebuie să mănânci ciorbă dacă nu vrei...
NU. După ce luam o bătaie zdravănă, mă băgam în dulap cu foarfeca. Tăiam nasturii şi etichetele. Când mi se făcea foame, furam mere de pe balcon. Le ascundeam în buzunarele de la trening. Le mâncam cu pagini de roman. În bibliotecă era un roman  pe care nu-l citea nimeni. Avea coperţile ieşite cu mult în afară. Aşa că nu se vedea. Nu ştia nimeni că am mâncat-o pe dinăuntru. După două trei pagini, mă săturam. O puneam la loc. Aveam secretele mele pentru care tremuram ori de cîte ori o auzeam pe mama ţipînd. Tremuram ca atunci cînd am venit de la grădiniţă şi i-am spus că m-am futut cu Ciprian Durbălău.
- Ce aţi învăţat azi la grădiniţă? Ce-ai făcut?
Şi eu îi povesteam totul. Cum Letti mi-a rupt o inimioară de la cercei. Cum am învăţat să număr pînă la 20. Şi cum m-a învăţat Cipri să mă fut.
- CUM??? Mai spune o dată!
Am început să tremur. Mama avea faţa plină de vene negre. Şi parcă era gata să mă plesnească. Oare ce-am făcut rău?
- Ce ţi-a făcut????
Eu nu puteam să mai vorbesc. Aveam ace în gât. Vroiam să mă închid în baie. Mama m-a prins cu putere de mână. O fierbinţeală a pielii. Inelul ieşit în afară şi unghiile ei dureros de lungi.
- Ziiiiiii!
- Mi-a zis să... mergem să ne futem în baie. Să ne jucăm de-a mama şi de-a tata. Am mers şi mi-a descheiat şorţuleţul. Mi-a spus să îi arăt chiloţii. După aceea mi i-a dat jos.
- Şi????
Atît.
A doua zi, mama a sunat-o pe mama lu’ Cipri. Plângeam undeva în spatele ei.
- Dacă tu eşti curvă, nu-i învăţa şi pe copiii ăştia la prostii. Mai trimite-ţi şi tu copchilul pe-afară, când nu mai poţi fără!
Durbăloaica i-a închis telefonul în nas.
De abia după o lună, la insistenţele lui tata, mama m-a lăsat din nou la grădiniţă. Toţi copiii ştiau. Cipri era tăcut şi avea o zgîrietură pe faţă. Acum e dansator la Blue Night. Mi-a spus că lumea e a lui. Nici nu vreau să mă gîndesc ce înseamnă asta. Ce ar putea să însemne?

Întrebarea asta m-a cam bântuit până la înscrierea în liceu când am salutat cu o jumatate de gura si am ieşit tristă din locul unde n-aveam nici o şansă să intru după spusele dirigintei.

Pamântul se învârte o dată cu mine... Ajung la ţâşnitoarea din parcul liceului şi îmi pun faţa pe jetul de apă. Apoi, o iau ameţită pe străduţele înguste, pietruite din centrul oraşului. Merg aşa în doru’ lelii până se întunecă. Mă gândesc la ce scaltoace o să-mi tragă maică-mea. Cum am îndrăznit să mă înscriu de capu’ meu la cel mai bun liceu din oraş? Văd un firmament luminos pe care scrie: Blue Night şi o tablă florescentă care decupează o femeie goală, cu sâni imenşi, încolăcită în jurul unei bârne. N-am mai văzut aşa ceva. Intru.

BODYGUARDUL

Pe cine cauţi, puştoaico? În orice caz să ştii că aici nu găseşti acadele... şi nici pufuleţi...

FATA

... Nu e circ aici? Am vazut o bârnă... şi un fel de sirenă-şerpoaică... încolăcită...De mult vroiam să văd o Sirenă. Eu cred că ele există... Şi toate luminiţele ăstea...Ştiţi eu sunt în zodia Peşti...Simt că din sirene mă trag...

BODYGUARDUL

(Scoate un hohot grotesc de râs, apoi o priveşte superior, perfid, ironic)

Te tragi? Hai? Mai du-te la mă-ta şi mai suge niţel de la ţâţă şi apoi să vii aici... că te facem noi sugativă... dacă zici că-ţi plac luminiţele...şi te dai peştoaică

Nedumerită, bat în retragere. Fac un pas înapoi şi dau să plec...

FATA

Mă... scuzaţi! Am vrut doar să...

Prin spatele bodyguardului trece Cipri, colegul negricios de la grădiniţă. Acum gelat, machiat, cu o bluză lucioasă neagră, mulată pe corp, cu pantaloni strâmţi, paietaţi în zona sexului. Mă vede. Iese spre mine. Mă prinde de mână. Mă mângâie pe cap.

CIPRI

Tuuu? Ce cauti aici?

FATA

(surprinsă)

Ciprian Durbălău??? (...) Eram în drum şi-am vrut să intru să văd... Tu? (râde copilăreşte) Cipri-Pipi? Ce faci aici? Lucrezi la Circ? Eşti cam schimbat...La ce liceu dai?

CIPRI

Ahaa.... eu nu mai merg la şcoală de mult...am făcut gimnastică...m-am lăsat şi m-am apucat de dansuri...mă rog, un gen de dansuri. Acum lucrez aici...”la duble”...(mă uit bulversată) Mă rog... tu nu înţelegi... Tot mică ai rămas... legată cu fundiţe... deşi văd că ţi-au mai crescut sfârcurile... Hai că îmi începe programul, păpuşico! Trebuie să fug... Mai treci pe aici să stăm de vorbă... Îţi dau un cocktail ...Caută-mă! Şi să ţii minte: Acum, lumea e a mea! Pusy! (aici face o grimasă şi gesturi de homosexual)

FATA

Pa! O să mai vin...N-am băut cocktail niciodată.

Urma apoi SCENA 16, ext. când fata pleacă în continuare,  pe jos spre casă repetând în intuneric „Acum, lumea e a mea! Acum, lumea e a mea!”. Se întreaba obsesiv în gând: „Oare ce ar putea să însemne asta?”

Au mai urmat apoi şi secvenţele 17, 18, 19 etc. doar că scenariul meu în care rostogoleam ritualic un mort de trei ori, tot la zece secvenţe, a stârnit reacţii:

- Ce-i oribilitatea asta? Tu îţi dai seama cum trebuie să fie actorul ăla care să-l joace pe mort?

- Da. Mort...sau cel puţin cu siluetă de auschwitz-ar...

- Îţi baţi joc de noi? Noi am făcut filme grele ca voi să vă băteţi joc de noi? Auzi...morţi peste morţi...da’ scrie naibii ceva vesel…frumos! Fă o comedie! Acolo e viaţa!

- Maestre, să-mi fie cu iertare, dar eu am trăit treaba asta...şi sunt o grămadă de alţi oameni care au trecut prin asta. E povestea de zeci de ani a unui sistem sanitar decadent...şi a bolnavilor care se izbesc de el. Ce-i putred în filmul ăsta?

SCENA 1 int. spital

Un salon de spital vechi. Secţia Neurologie, plină de bolnavi. Toate paturile sunt ocupate de batrâni, femei şi bărbaţi, cazuri grave, perfuzate, majoritatea în stare de comă. Cearceafuri pătate de vomă, urină şi sânge negru. Mult galben murdar. Pături din fier ruginit. O cruce cu Isus răstignit pe un perete. Apare o nouă urgenţă. Targa, împinsă de un brancardier blazat, nesuferit, deschide uşa scorojită a salonului. Apare un caz tânăr. O fată de 25 de ani cu faţa tumefiata, vomitând în jeturi.

BRANCARDIERUL

Care-i mortu’?

O BOLNAVA

Acolo...la geam... Da’... când îl luaţi de aici? Că pute rău! E mort de trei zile! Noi suntem bolnavi... Vă bateţi joc?

BRANCARDIERUL

Nu, mamaie! N-avem timp să ne batem joc! Da’...daca nu-ţi place aici, du-l, mătăluţă, la tine acasă! Sigur ai mai mult loc...

Şi cine ştie poate îl şi resuscitezi...cumva.

Brancardierul împinge mortul mai încolo, în dreapta patului (un cadavru de batrân scheletic) apoi o aşează pe tânară lânga el.

UN BOLNAV intrigat

Da’ de ce nu iei domne’ mortu’ de-acolo? Fata aia e tânară... Săraca... Chiar aşa?

BRANCARDIERUL

Chiar aşa, tataie! Şi mai ţine-ţi fleanca! Nu vezi că te caută?

Brancardierul iese din salon impingând stăpan pe situaţie dar in acelasi timp plin de lehamite targa goala. Uşa se trânteşte. Din ea cad câteva bucăţi de vopsea uscată. În salon rămân cele 12 paturi ocupate de bolnavi şi de mort. Doar doi dintre pacienţii bătrâni sunt lucizi. Tânara vomită în jeturi peste mort. Uşa se deschide din nou şi intră o asistentă cochetă, foarte rujată, ţinând în mâna strident cosmetizata ace şi pungi de soluţie perfuzabilă. Se îndreaptă către patul unde zac tânara şi mortul. Potriveşte pungile pentru perfuzie, caută vena tinerei şi infige acul.

ASISTENTA

Ia să vedem fetiţo...La tine merge? Că la colegu’  n-a vrut...

BOLNAVUL INTRIGAT

Domnişoară asistentă, da’ chiar nu vrea nimeni să ia cadavrul ăla de lângă fată? Nu puteţi face nimic?

ASISTENTA (cu seninatate)

Eu n-am ce să fac... decât să iau un Rudotel şi să-mi fac treaba... Şi până la urmă cine are nevoie de un mort? (râde isteric privind superior către decedat) Nu vedeti că nici familia lui? (...) Şi mai urmează atâţia... Unu’ dupa altu’ ... Horcaie o data, de doua ori, închid ochii sau nu şi ... gata! Apoi încep să pută! Totul... până are chef nenorocitul ăla de brancardier să-l vâre la morgă... Mai rău e când e vorba de tineri... ca fătuca asta! Uită-te la ea nici nu poate să vorbească! Doar vomită... A mai murit un tânar în salonul celălalt... Tot aşa vomita... Ca ea! Numai Dumnezeu ştie de ce...

Asistenta iese din salon. Cadru pe crucea de pe perete, apoi gross-plan pe cei doi: mortul şi fata. Contrastul dintre faţa întunecată a mortului şi cea lividă a fetei.

Din nou planul detaliu se opreşte pe ochii deschişi, chinuiţi şi înspaimântaţi ai fetei, apoi se trece la ochii ei de copil uitandu-se şmechereşte în oglindă prin găurile unor chiloţi coloraţi... Fata reintră în jocul de-a scafandrii din copilărie.

TATA

Uite, tu, nebuno, ce faci... Îmbolnăveşti copiii ăştia... (către fetiţă) Draga tatii, ţi s-a facut rău de la gura spurcată a lu’ maică-ta... hai cu tata la baie să ne spălăm... Hai, mikutzo!

Tatăl o ia în braţe pe fetiţă şi o duce spre chiuveta de la baie. Îi şopteşte la ureche în timp ce îi da cu apă pe faţă

TATA

Nu te lua după gura maică-tii... N-am vrut sa va dau  pe o turmă de cămile ... Aşa au vrut atunci arabii... Au văzut o fotografie cu voi la mine pe noptieră ... Eraţi sufletul meu! Eraţi aşa de frumoşi...Dar eu le-am zis că-s de acord doar la început... aşa ca să mă lase în pace... Ei au trimis o limuzina în România să vă ia, să facem trocul... Bandiţii! N-am vrut sa se întâmple aşa... Să vă sperii... Până la urma... ca să scap de ei le-am facut 100 de bungalow-uri... Apoi am visat că o să aduc măcar o cămilă în ţară să o vada pisicuţa mea mică... Visam că o să o ţinem în grajd, la tataia... printre găini... şi voi o să vă jucaţi cu ea. Dar toată povestea asta... doar pentru că mi-era dor de tine, micuţo! Vroiam să te văd crescând... Tata te iubeşte foarte mult... Hai, nu mai plânge... Uite ce clăbuci ai făcut... (râde şi arată spre chiuveta plină cu apă şi spume de săpun)

Mama, nervoasă, îi smulge praştia lui Adi şi îl plezneşte cu elasticul peste faţă pe tată. Acesta scoate un urlet de durere...

TATA

Nebunoooo!

În tot acest timp, Adi, fratele mai mare al fetiţei, surescitat de zgomotele din casă, de urletele mamei începe să dea din mâini şi să alerge isteric prin casă, imitând un mare război, cu împuşcături şi pac-pac-uri. Este un tic inexplicabil declanşat de fiecare dată când în familie se produce un moment tensionat. Faţa i se crispează, ochii i se tulbură şi mimează războiul după cum a văzut la televizor în filmele lui Segiu. În capul lui se luptă să se apere şi să câştige. Involuntar, isteric şi în lumea lui, obosit de lupta „imaginară” cu duşmanii, Adi, dând din mâini, îşi pierde echilibrul, directia şi intră în geamul de la balcon, spărgându-l. Degetele îi sângerează. Iese brusc din lumea războiului, din „filmul” din capu’ lui, îşi priveste îngrozit degetele tăiate, se uită la mamă

ADI

M-au invins...

MAMA

Vaaai!!! Doooammmne fereşte! Puiu’ mamii... Ce-ai făcut? (către tată) Scoate, bă boule, tifonul!

Acum nu mai cred nici în cămila care rumegă iarbă şi găinaţ în curtea lui tataie, nici în dezvirginarea de grădiniţă, nici în sirene încolăcite, cu ţâţe mari, nici în Eduţu care face scriitori din analfabeţii cu poveşti şi istorii personale, de palier, nici în jetul controlat, nici în curva patologică din mine şi nici chiar în EL devenit EA: Elea. Cred doar că am fost aşezată lângă un mort în proaspătă putrefacţie, că am decis să trăiesc, să experimentez contrastul şi să văd până unde poate să meargă.

  • Poate să meargă până unde îl laşi tu să meargă!
  • Pe cine? Pe mort sau pe regizor?

Acum cred foarte tare în adolescentul din parc care îşi strigă căţeaua cu portavocea:

- Luna, Luna...treci aici! Nu acolo! Aici am spus!

Şi Luna, în loc să se apropie de stăpân, se sperie în draci. Decibelii sunt o problemă. Vorbirea în şoaptă e o carte de mult uitată în cartierul cu miros de canal. Mai cred în straduţele din Lipscani unde te duci în speranţa că vei descoperi o nouă formă de sinucidere prin preaplin. Îţi vine în minte dialogul lui Groşan: “Ce e dânsa? Robot sau fiinţă?” şi înaintezi cu greu printre trupuri tinere parfumate, cosmetizate, cu un fals aer de Lady Gaga. Apoi, adunături de feţe şi neînţeleşii Emo.

- Care e animalul preferat al unui copil Emo?

- Lama.

Apoi îl vezi pe băiatul care se plimbă cu chitara în spate ca într-un labirint cu risc seismic şi nu are unde şi cui cânta. Poate doar târfei învineţite care s-a aşezat pe jos, în faţa Lăcătuşeriei. Tot acolo scârţâie la vioară, cerşind, şi nenea pe care l-ai promovat cu ani în urmă, întrebându-l în spectacolul teatrului din tramvai:

- Cum e să cântaţi bălăngănit?

Ai primit o grămadă de telefoane apoi...iar Zoli s-a distrat copios... Cred acum foarte tare că mă îndrept către el cu o bancnotă de 100 şi îl întreb:

  • Ce faaaceţi? Nu mai jucaţi în piesa de teatru din tramvai?

Ia bancnota şi o îndeasă în buzunar. Văd că în dreptul papucilor uzaţi are o cuşmă cu mărunţiş decorativ.

- Faceţi Teatru’?

- Nu.

- Spectacolul s-a mutat la Sibiu…Eu nu am vrut să merg acolo...

Acum cred că el face mai mulţi bani aici, pe Lipscani, mimând obosit cântece de mahala decât scârţâind schizoid, în ritmul şinelor de tramvai, la nunta Familiei Popescu. Îmi aduc aminte cât de tare am crezut şi iubit acest spectacol, cât de tare am blocat un operator doar, doar ca să filmez piesa...şi s-a ales prafu’. Şi s-au pişat toţi pe acest praf al meu, pe poetul decedat şi pe regizorul senzitiv. M-am iluzionat că, aşa cum i-am sfătuit pe tinerii puşcăriaşi criminali cum că nu contează ce au făcut alţii din mine, ci, că esenţial este să văd ce pot face eu din ce au făcut ei din mine, o să pot să aplic strategia de rentabilizare. Aşa că mi-am amestecat praful cu urina lor acidă şi am comis o mică statuetă cu alură de Oscar. Mă joc în fiecare zi cu ea. E tare drăgălaşă! Ptiu, să nu-i fie de deochi...

Fusese o zi grea de Festival. De câte ori îl sunam urla de parcă îi ţinea cineva bricheta sub boaşe:

- Sunt cu carele...Nu pot acum. Zbor dintr-o parte într-alta... Nu stau ca voi, în pijamale. Ce dracu’, domne’, nu înţelegi ce-i aia care de televiziune? Mama mă-sii de reflector! Descurcă-te!

Ne cazase pe acelaşi palier. Îl auzeam cum urla teatral din camera 205. Eu eram la 206 şi băieţii, la 204.

  • Ne vedem la 6 fix, la masă, să facem planul de filmare pe mâine că vine Puric! Strânge-i pe toţi! Clar? S-a înţeles?
  • Clar ca la Icar…don producer…se rezolvă...like usually...
  • N-am nevoie de ironiile tale...Eu vă plătesc! Acum am treabă. Pa!

Băieţii, cocârjiţi, tocmai scoteau aparatura şi se îndreptau cu greu spre lift.

- Iar nu vine ăsta cu noi?

- Ei...aş! Big Icaru’? Tre’ să rezolvăm noi iar şi cu...şi cu... La 6 doar, la masă, îl mai vedem...

- Umflatu’ naibii! Băi, cum poa’ să fie...Incredibil! M-am săturat să fiu sclavul lui.

- Şi eu...negrişoru’...dar, hai s-o mai facem încă o dată pentru noi...nu pentru TV.

- Oare? (...) Aşa se spune mai nou în loc de muncă patriotică?

- Da. Dezvoltare personală...

În acea zi, am continuat resemnaţi şi motorizaţi să ne facem treaba ca o echipă profesionistă. Nu mai vorbea niciunul despre încredere şi fairplay. Ne simţeam total deşiraţi.

La 6 seara ne-am întâlnit la masă. Big Icaru’ arăta jalnic şi mirosea a căcat şi a sex stătut. Unghiile lui mari erau cu mult mai negre. Lanţul gros de la gât îi atârna transpirat pe costumul alb, îngălbenit, din in. A insistat să-şi facă ritualul cu şuşele. Doar că noi nu mai râdeam. Aveam cearcăne înrămate de o paloare brusc hepatică. Ne bucuram doar că s-au adus murături şi limonadă. Niciun cuvânt despre Puric.

  • E prietenul meu...Îi spuneţi că eu v-am trimis şi-i luaţi interviul.

Ne-am dus în camerele noastre. El a mai rămas să bea o bere. Pe la 11 noaptea, mă sună.

  • Dormi? Hai, te rog, fă un pustiu de bine şi adu-mi agrafa ta de păr... M-am băgat în vană şi nu vreau să mă ud la cap...Te rog. Uşa e deschisă.

Îl şi vedeam anchilozat şi scufundat de propriul gabarit în vană, ţinându-se cu greu de iPhone-u’ lui potent. Involuntar, s-a derulat scurt în capul meu romanul Ameliei Nothomb, Igiena asasinului. Nici acum nu-mi explic această conexiune a creierului meu cu cinicul.

Am intrat. Uşa de la baie era larg deschisă şi printre aburi i-am văzut iar faţa buhăită de Marlon Brando trecut, decadent şi iluzoriu. Era camuflat până în gât de nişte clăbuci infatuaţi şi trucaţi mai ceva ca-n filme. Mirosea ca într-un salon de cosmetică unde îşi rulează bucile vampele de cartier.

- Fă-mi o coadă, te rog, şi prinde-mi părul că se udă...

În timp ce executam indicaţiile, mi-am atins cotul de spumele înalte şi am simţit un discomfort ciudat.

- Măi, da’ îţi merge mintea ca la balamuc. Am văzut filmările de azi...Genial!!!(...) Pe vremuri aveam şi noi oamenii ca tine în televiziune, dar s-au cărat toţi pe dincolo...Se vede pe faţa ta cu câtă pasiune o faci...Adu-mi, te rog, Mojito ăla de dincolo...E pe masă. Şi pune, te rog, şi paiul în el.

Ştiu că nu întotdeauna îmi merge mintea ca la balamuc, iar uneori chiar nu-mi merge deloc, dar sunt convinsă că mă îndrept acum, bine-crescută, să-i aduc paharul. Îl aud strigând:

  • Aaaa…am uitat…şi nişte gheaţă...plizzzzz. Fii drăguţă! Sun imediat să îţi aducă şi ţie...De ce eşti aşa creativa şi serioasă? Mă enervezi...în draci!

Pe măsuţa de lângă pat, văd cockteilu’, paiul şi cupa cu cuburi de gheaţă. Fără să-mi doresc, văd şi patul vandalizat, plin cu urme orgiastice de căcat şi spermă. Simt din nou că aş fi fugit din acel spaţiu ca în noaptea când am întins-o grăbită spre Circul din oraş ca să eliberez leii şi tigrii din cuşti. Îi întind paharul. Cu cealaltă mână îmi prinde cu putere braţul şi mă forţează să penetrez spuma până la contactul cu trupul lui.

  • ..Ăsta e defectul meu...Fac artă din orice căcat...Uite! Vrei să vezi? Stai să îţi arăt...Nu mai fii aşa brutal...Trust me!

Se înmuie. Îmi eliberă braţul. Avea ochii anesteziaţi de aburul din baie şi gura libidinos întredeschisă.

  • ..hai, show me!...cum zic americanii.

M-am pus în genunchi şi am început să modelez un falus imens din clăbuci.

A început să râdă grotesc. Părea că se sufocă cu bale.

- Aşa ceva nu mi-a mai făcut nici o muiere până acum... Al dracu’ orgasm artistic!

Hohotea bezmetic. Clăbucii stăteau într-adevăr ţepeni de parcă ar fi fost apretaţi. M-am ridicat şi m-am şters pe mâini cu un prosop imprimat, de fost hotel comunist. Aurora. N-o să uit niciodată acea textură uzată pe care habar n-ai cum să o iei. Cârpă de şters pe jos sau zdreamţă de aruncat la gunoi. Din unghiul meu lucrurile păruseră cu adevărat îndrăzneţe. Cred că numai Dali m-ar fi înţeles la acea oră din noapte. Pe unde-mi umbli Salvador? Buzzzzzzz. Nu sunt eu lebăda ta neagră cu porniri surrealiste? Nu plutesc eu mereu prin aer? Nu văd eu dublu’ câteodată? Ce dacă se cheamă ştiinţifc: diplopie? E un sens dublu pe care doar cei hăruiţi îl ating.

  • În fine...hai că mă duc să duc gunoiu'... ştii...la noi, în Ardeal, e ceva mai curat...

Am luat sacul menajer din baie, burduşit cu doze de Cola , prezervative, pungi de arahide şi am ieşit.

O dată cu ieşirea, cu clanţa apăsată şi cu holul mirosind a DTT, am ştiut că mi-am dat foc la valiză. Cum să laşi un ditamai masculu’ în erecţie şi să pleci? Foarte nepoliticos. S-a dus naibii angajarea mea la Cultural.

- Nu-ţi vezi niciodată interesul...

A spus-o şi Maestrul Emerit al Artelor de la CNA. Care o fi ăla?

- Ăla care trage în Sergiu Nicolaescu în plină şedinţă cu un pistol cu apă.

- Da, băi, dar Serj s-a prins… că-i jucărie. Le are cu trucajele.

Interesul meu... de regizor by myself  (apropo) este să demonstrez lumii că tatăl meu seamănă leit cu Charlie Chaplin, că tataie, nici încolo, nici încoace, e la fel ca Anthony Queen şi că bunică-mea era identică cu Ingrid Bergman... doar că era brunetă. În acest context, eu mă simt uneori copilul din flori al lui Kubrick, iar alteori strănepoata lui Truffaut.

Mă desprind de referinţele de mai sus. Acum sunt oricum cam îndepărtate de imediata realitate. De vizita unor cunoştinţe comune cu un puternic instinct de proprietate. Îşi doresc un concediu respectabil. Ardeleni bucureştenizaţi impecabil. Adică,  dezumanizaţi. Şi-au luat apartament oxigenat în Green Field. Îşi numără creditele şi fac economie la sacii de gunoi. Important e că sunt vecini cu Cărtărescu şi n-au nimic de împărţit. Respiră însă acelaşi aer. Speră în briza unei revelaţii REM. Dar nu e timp! Au devenit totuşi roşii în obraji.

  • E criză.
  • N-am mai avut concediu de 2 ani.
  • Mi-e milă.

Subconştientul meu a deversat din nou un arbore genealogic de culoarea prafului de puşcă, cu miros de Rahan sub ape care respiră ecologic printr-un singur stuf. Reuşeşte să se ascundă, să se camufleze.

Acum am ales să dansez cu Zorba în ritmul canicular al greierilor, să-mi scrijelesc Ţipura în stomac şi să-mi ung corpul cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie. Înnot ca sparta mai ales că la ultimul RMN s-a constatat că anumite emisfere cerebrale sunt ca ale unui delfin.

  • Delfinul este cel mai inteligent şi mai prieten peşte! m-a consolat neurologul.
  • V-ar plăcea să fiţi peşte?

Îmi vine instantaneu în minte replica din scenariul lui Florin Şerban:

“- Tu nu eşti peşte, Ana.

(Asta fiindcă fata însărcinată ezita să comită un chiuretaj la vederea unui acvariu cu peşti) .

Mie, personal, mi-ar plăcea să fiu peşte de Perugia. Acolo, bordurile sunt tapetate nocturn cu prospături româneşti. Nu ar fi nevoie nici de prietenie fidelă, nici de inteligenţă, ci doar de instincte sănătoase, mereu reciclabile.

- Când îţi pierzi instinctele, e vai ş-amar!

Şi trecând în plină zi pe lângă un club de noapte din Piaţa Romana, mi se spune:

  • Aici e, de fapt, locul tău ...
  • Dacă ştiam ... mă pregăteam ...

Propietarul Alexis îmi povesteşte că îl obosesc turiştii şi că şi-ar fi dorit să facă filologia greacă. A ridicat două case din piatră şi marmură.

- Am avut noroc.

Pictează rândunele. Citeşte istorie şi politică. Fata lui are dislexie. Îl costă să o ţină în facultate. Îmi revin în minte toţi dislexicii: Albert Einstein, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Leonardo da Vinci, Auguste Rodin, Erin Brokovich, Walt Disney, Winston Churchill, Cher, Whoopi Goldberg, Tommy Hilfiger, etc. Scrisul lor îmi apare acum inversat pe o coala de hartie. Îl văd pe Alexis în oglindă. Îl urmăresc de la urechea lui stângă la urechea lui dreaptă. Se spune că autismul este de fapt o exagerare a creierului bărbătesc. Oare din cauza asta bărbaţii normali văd doar ce vor să vadă? Oare o femeie tânără, dislexică, o Eaelă, de exemplu, procesează informaţia în alta zonă craniană decât persoanele normale? Oare o dislexică este o exagerare a gândirii vizuale, multi-dimensionale? Oare de aceea o femeie normală vede întotdeauna prea multe? Alexis nu consumă nimic. Soţia îi spune că dacă toată lumea ar fi ca el, nu ar mai exista criză economică.

- Nevastă-mea cumpără tot ce vede.

 Aşteaptă prăbuşirea capitalismului. A făcut firide în piatră şi a mobilat cu portocaliu de Ikea. Nu cere mult fiindcă e conştient de criza europeană. Seamănă din profil cu Johnny Răducanu. Are prieteni buni la Sofia. A căzut din măslin şi şi-a dislocat umărul stâng.

Uleiul de măsline ne ţine.

Demetra, o bulgăroaică elenizată, cu ochii turcoaz, face curat în camere. Alexis o urcă dealurile cu Toyota lui roşie şi veche. Ea coboară la vile cu ligheanul plin de prosoape curate. Udă stratul de cârciumărese şi salută turiştii.

Relax.

anthony queen-ul meu a refuzat în plină putere să mai mănânce. Avea 86 de ani.  După 2 săptămâni, mama i-a ţinut lumânarea. Eu i-am pus în coşciug Acatistul Sfintei Cruci şi fluturele viu colorat de la parastasul geros al ingrid bergmaniţei. chaplin a uitat să-l treacă în Necrolog pe Gicu, singurul în etate din sămânţa Bodeanu rămas în viaţă, mare om de afaceri în oraşul de lângă Muntele Roşu. anthony ne-a lăsat doar nouă casa lui cumpărată de străbunic de la un negustor evreu cu banii câştigaţi în război. Scandal mare.