NICOLAE SAVA – „PRIVIGHETOAREA”, EDITURA JUNIMEA,1989
La aproape şase ani de la publicarea volumului „Fericit pre- cum mirele” (Editura Junimea, 1984), volum publicat ca urmare a faptului că poetul Nicolae Sava a câştigat, în 1983, concursul de de- but al acestei edituri de prestigiu, „Ed. Junimea” îl creditează iarăşi pre acest poet nemţean: „Privighetoarea”, 1989.
Marea majoritate a poemelor care compun acest al doilea vo- lum al lui Nicolae Sava sunt încadrate pe aceeaşi linie ca şi cele din primul. Puţine sunt ruperile stilistice de ritm, puţine sunt incursiuni- le poetului în/prin alte registre lirice.
Şi, aşa cum timpul a confirmat, preferând să păşească pe drumul deja croit prin volumul de debut, a rămas consecvent „întâiului semn” de nemoarte.
Cel mai puternic argument este reluarea unor teme, mai bine spus continuarea, dez- voltarea şi amplificarea unor teme „spicuite” în primul volum. Cu alte cuvinte leit-motivul acestei cărţi este (tot) vorbirea despre starea şi simțirea poetului, despre faptul că acesta nu-şi prea găseşte locul într-o lume care dovedeşte mult mai multă atenţie trupului decât spiritului.
O interesantă şi incitantă formă/formulă are cartea lui Nicolae Sava: o „prefaţă” şi o „postfaţă” încadrează substanţa ei. „Fii bine venit în casa mea aici bolnav de prieteni/ te aştept ca pe o veste buna în casa mea de iarbă/ fără coarne de cerb pe pereţi fără praguri de blană” zice poetul încă din primele versuri ale cărţii sale, prevestind cititorului starea „de graţie” care musteşte din porii fiecărui poem: singurătatea sau însingurarea poetului.
Cu toate acestea, Nicolae Sava nu-şi deplânge situaţia. El vor- beşte cu un soi de detaşare despre ea, de parcă ar fi vorba de ceva cu mult timp înainte trăit. Un iz de blajinitate a expresiei face mesajul direct şi netrucat. Poetul e sincer. Spune lucrurilor pe nume şi pare mult mai preocupat de efect decât de cauză. Poate tocmai de aceea chipul său se împlineşte în fiece poem, oferindu-i cititorului posibili- tatea unei incursiuni prin străfundurile şi cotloanele sufletului şi spi- ritului său.
„Nu-mi faceţi semne să tac umbra cuvintelor mele/ v-a acope- rit urechile iubitoare de zgomot de pușcă/ iată neliniştea va da târ- coale iubiţi-o oamenii devin/ soldaţi când au toate cuvintele la pici- oarele lor is-/ toria rămâne în urmă atunci” zice poetul în poemul
„Privighetoarea arsă” (titlul iniţial al cărţii, devenită (doar) „Privi- ghetoarea”), trăgând tuşe groase pe marginea relaţiei sale cu lumea înconjurătoare. Interogaţia, de care el uzitează din belşug, este moti- vată şi motivantă. E calea pe care poetul poate spune mai uşor ce-l doare, modul în care poate vorbi despre ceea ce-l frământă: „predaţi- vă veţi fi liberi în noul nostru imperiu/ casele din care aţi plecat au devenit pietre veţi fi/ liberi în noul nostru imperiu istoria voastră nu va/ putea începe cu pietre istoria voastră începe cu oa-/ meni privi- ghetorile nu fac parte din istoria voastră/ adevărul lor nu-l certifică nimeni”, sau: „pe deasupra pădurii trecea liniştit cân-/ tecul privi- ghetorii iar din gamela soldatului ieşea/ un soare roşu de sânge” (acelaşi poem).
O grijă mărită faţă de soarta cuvântului manifestă şi demon- strează Nicolae Sava în poemele sale: „Atenţiune poate trece întregul convoi de cuvinte” (Podul), sau: „În oraşul acesta nimic nu se mai scrie în afară no-/ telor de plată cu tarif variabil doar firmele mai/ plimbă pe stradă câte o greșeala de ortografie” (Fragment de roman) de parcă dacă Acestora li s-ar întâmpla ceva întregul sau spirit (s-)ar încarcera (într-)o linişte copleşitoare. În ultimul poem din carte am citat şi încearcă o posibilă explicaţie a grijii sale: „avem prioritate în faţa metalului).
Cenuşiul cotidianului îl tulbură şi el pe poet, îl face să nu mai fie sigur pe, şi de nimic: „Poate e loc de mai multă iubire şi noi nu cunoaştem/ acest adevăr ne-am fi bucurat să citim într-o carte/ dar nu ne mai iubeşte nici timpul nici copilăria deşi/ am plecat de la un sin- gur prieten pe care l-am îm-/ brăcat cu o altă singurătate în rest cu- vinte banale/ aruncate din când în când ca nişte vreascuri ude” (Al doilea stih).
Pe alocuri (Proces verbal, Fericita lume a roboţilor sau La cu- lesul vrăbiilor) poetul plăteşte tribut tocmai stilului deschis, proza- ismul ştirbind din profunzimea şi claritatea mesajului liric. Prea mul- tă preocupare pentru ceea ce se întâmplă în jurul său îl obligă pe citi- tor să distingă un soi de teribilism (cu care nu-i stă deloc bine acestui poet), precum şi o prea pregnantă „fotografiere” a lumii în care îi es- te dat a trăi. Astfel, Nicolae Sava se arată preocupat de noile desco- periri în „domeniul fizicii”, de automobile care circulă, de roboţi…„teme” puţin întâlnite prin poezie.
Dar, parcă şi el nemulţumit de „incursiunile” sale imagistice, revine: „Minunat m-am simţit pe patul de spini pregătit/ înainte de a mă naşte mi-am dat seama la totul/ trebuie luat de la capăt după ce mi-am îngropat în/ zidul casei puţin câte puţin părinţii” (Semnul de întrebare), sau: „Numai ochii cunosc libertatea deplină în spatele lor/ noi indiscreţii nesatisfăcute cu înger cu aripile nou/ nouţe defilează prin faţa mea cortina” (Al şaselea stih). De aceea şi conchide în poe- mul „Stagiune non stop”: „Uneori cuvintele sunt mai grele decât pie- trele”.