Cînd ați știut, sigur, că Papa Ioan Paul al II-lea va veni în România?
Când mi-am început misiunea, ca ambasador, citisem materialul disponibil în Centrala MAE cu privire la relația bilaterală România-Sfântul Scaun. Era o legătură veche, de pe vremea monarhiei, întreruptă brutal de comuniști. Ea se reclădea după decenii de Război rece. În acele decenii de ostilitate a statului român sovietizat contra catolicilor de ambele rituri din țara noastră, orice memorie pozitivă a fostei relații fusese ștearsă. Noua Românie, declarat și aspirațional democratică, avea de umplut cumva această prăpastie. Trebuia să transformăm atât cultura anticomunistă a Vaticanului cât și cultura anti-catolică a Bucureștiului într-un ”nou început”.
Pe acest plan, o vizită pontificală în România căpăta valoarea unui capitol istoric renovat în formă și conținut: ceva foarte greu de improvizat. Și tocmai de aceea a fost nevoie de o construcție mai elaborată, mai lentă. Primul ambasador al României la Sf. Scaun, după Revoluție, era un diplomat din garda veche comunistă. A avut meritul reînființării tehnice a Oficiului nostru diplomatic, însă nu s-a bucurat de nicio încredere. Eu, numit la 34 de ani, puteam simboliza așteptata schimbare de ton, de ritm și de orientare pe care Roma catolică o aștepta din partea noastră.
Cum arăta o zi obișnuită la Vatican?
Vaticanul e baza terestră a ”guvernului” romano-catolic global. Nu ești acreditat într-un stat normal, cu un teritoriu, populație, cultură, limbă și economie transpuse geografic, istoric și statistic. Acolo limba de lucru curentă e franceza sau italiana, dar se folosesc în fapt toate limbile de mare circulație, engleza, spaniola, portugheza, etc: nu cred că există, cu excepția sediul ONU de la New York, un spațiu instituțional mai natural-cosmpolit de atât. Iar tu ești trimisul unui stat pe lângă Suveranul Pontif al unui ”aparat teocratic” de anvergură planetară, căci poți găsi Biserici romano-catolice sau vechi-orientale, unite cu Roma, pe toate continentele. Un ambasador merge deobicei într-o capitală, pentru a lua pulsul unei țări, societăți cu care statul său vrea să lege relații cât mai bogate și sigure etc. La Vatican, iei act de centralizarea deciziei pontificale pe temeiul informațiilor strânse acolo din întreaga lume. Cele 44 de hectare ale Statului Cetății Vaticanului (denumirea oficială) sunt așadar o lentilă a vieții spirituale trăite de peste un miliard de pământeni: o șesime din umanitate îl vede pe Papă ca pe succesorul Apostolului Petru, care, pentru ei, reprezintă literalmente un vicarius Christi, reprezentatul lui Dumnezeu pe pământ.
Ce e în plus sau ce e fundamental specific pentru practica diplomatică la Vatican? Ce se face acolo și niciunde altundeva în vreun serviciu diplomatic?
O serie întreagă de domenii lipsesc: n-ai schimburi comerciale, acorduri economice, transferuri de tehnologii, investiții, cooperare militară. Totul se reduce la sfera bunurilor simbolice: drepturile religioase ale comunităților catolice din țara ta (dacă e, ca în cazul României, un stat cu o majoritate confesională diferită), relații culturale, academice, ecumenice, umanitare, cu tot cu eventuala concertare bilaterală pe teme de acest fel ridicate în forumurile internaționale din sistemul ONU, sau din felurite organizații regionale (Consiliul Europei, OSCE etc). E singurul loc instituțional unde diplomația se focalizează pe patrimoniul creștin, pe dimensiunea umană și pe cea globală, cu sau fără accente bioetice.
Între 7 și 9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a fost în România în ceea ce avea să fie prima vizită a unui Suveran Pontif într-o țară majoritar ortodoxă. Cu acest prilej, Sanctitatea Sa a spus că ””Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos. Pe parcursul diferitelor etape ale vizitei mele, voi întâlni diversele comunităţi ecleziale, ca şi poporul român. Mulţumesc din inimă Beatitudinii Sale Teoctist Patriarhul României, pentru cuvintele de un venit. Întâlnirea noastră şi momentele de rugăciune pe care le vom împărtăşi sunt dovezi elocvente de fraternitate evanghelică. Pe linia ultimului Conciliu şi în perspectiva marelui Jubileu, gesturile sunt cele care marchează în mod semnificativ drumul unităţii creştinilor. Doresc ca păstorii şi credincioşii să facă, la rândul lor, gesturi concrete de dialog şi de primire reciprocă, ce vor demonstra că iubirea fraternă în Cristos nu e o vorbă în zadar ci o componentă a vieţii creştine şi a Bisericii”.
Teodor BACONSCHI, la acea vreme Ambasador al României la Vatican, a avut un rol major în pregătirea acestei vizite.
Care e statutul unui ambasador al unei țări ortodoxe la Sfântul Scaun? Ați simți vreodată vreo discriminare?
Dacă reprezinți o țară majoritar ortodoxă, trebuie să fii de confesiune ortodoxă: e o regulă nescrisă, dar valabilă. În timpul misiunii mele, cele două Europe se regăseau, iar polonezul Wojtyla era un campion al dialogului ecumenic și interreligios, așa încât eram privit cu simpatie, nici vorbă de vreo discriminare (cu excepția faptului că ambasadorul, fiind ortodox, nu se împărtășea cu ostia catolică administrată de Sfântul Părinte).
Cît de greu se ajunge la Papă, dacă e nevoie?
Papii din anii 30-40 ai veacului 20 primeau curent ambasadorii. Cei dinspre anii 2000 aveau deja o agendă prea încărcată pentru a-și mai permite asemenea colocvii: discutau, ca și azi, doar cu șefii de stat și de guverne, sau cu primații altor Biserici. Aveam însă acces la ”Secretarul de Stat” (pe atunci Angelo Sodano), cu rol de premier și prim-colaborator al Papei, sau la ministrul de Externe, Monseniorul Jean-Louis Tauran, la ”Substitutul” Giovanni Battista Re, un factotum al Curiei, ca și la cardinalii aflați la conducerea diverselor Congregații și Consilii Pontificale (să le numim ”ministere” de resort). Am avut privilegiul unor relații personale excelente cu multe figuri importante ale Curiei pontificale, printre care i-aș aminti pe viitorul Papă Ratzinger, sau pe cardinalii Roger Etchegaray (un basc mucalit și deștept, confident al Papei) și Paul Poupard (fost rector al Institutului Catolic parizian și prieten cu Mircea Eliade, căruia i-a luat apărarea când unii au căutat să-l demoleze ca savant, din motive politice supralicitate).
Vă mai aminți prima dvs întîlnire cu Papa Ioan Paul al II-lea?
N-am cum s-o uit. A fost o audiență de circa 40 de minute. Discursul care apare în L Osservatore romano nu e citit de fapt, ci înmânat, alături de scrisorile de acreditare. Am dialogat foarte apropiat (și fizic, eram la circa un metru de Sfântul Părinte). I-am dus o revistă, modestă, a comunității poloneze din România, care l-a înduioșat vizibil. Am evocat comorile spirituale din Răsăritul creștin, începând cu Filocalia. Am discutat despre ”noua Românie”, a fost încântat de faptul că sunt un ”specialist” în faptul religios, am evocat primirea în România a refugiaților polonezi în urma invaziei naziste, am elogiat lupta lui spirituală pentru eliberarea Estului din captivitatea totalitarismului roșu. Pe scurt, o întâlnire pentru mine memorabilă, greu de comparat cu orice altceva, mai ales că eram novice (și, personal, un mare admirator al Sfântului Părinte).
Ce a fost, de fapt, teologic și istoric, acea vizită a Papei în țara noastră din 1999?
Ortodoxia și catolicismul, adică ramura răsăriteană și cea apuseană a creștinismului de tradiție apostolică neîntreruptă, s-au separat prin Marea Schismă de la 1054 și au rămas reciproc înstrăinate, în pofida sinoadelor unioniste din veacul XV sau a uniatismului din veacul XVII (o metodă ”ratată” de refacere a comuniunii). În fond, dacă vorbim despre două Europe, e pentru că acea unitate din primul mileniu creștin s-a pierdut (în Occidentul latin s-a mai produs și mișcarea centrigufală, anti-pontificală, a Reformei protestante, care a agravat fragmentarea creștinătății după veacul al XVI-lea. Aceasta fiind istoria, n-o putem reface sau rescrie. În secolul XX a apărut Mișcarea Ecumenică, dar nici ea n-a reușit să reunifice Bisericile: odată din cauza războaielor mondiale, apoi din cea a Războiului rece, dar și pentru că a cristalizat o inaplicabilă teologie ”supraconfesională”, făcută din cel mai mic numitor doctrinar comun. Pe acest fundal accidentat, după prăbușirea comunismului și reapropierea celor două Europe, vizita lui Ioan Paul al II-lea la București a fost cu adevărat, cum îmi spunea Corrine C. Boggs, ambasadoarea SUA la Vatican, a historical first. Sigur, Paul al VI-ea, se întâlnise la Ierusalim cu aromânul Athenagoras, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, văzut ca primus inter pares între Întâistătătorii de Biserici ortodoxe. Aici era ceva diferit: Papa de la Roma e legatarul civilizației occidentale, iar România, cu o veche Ortodoxie implantată într-un popor de limbă și origine latină, trecea în rolul de avangardă a Orientului pravoslavnic, milenar ”rupt” de Apus. O punte între aceste două lumi (separate de mândria bizantină, de aroganța unor pontifi, de turcocrație, de imperialismul rus, dar și de zidul sovietic) dădea întregii lumi dimensiunea unei posibile antante, sugerând calea regăsirii comune în Uniunea Europeană. A fost, din fericire, un semnal profetic deplin confirmat prin evoluțiile politice ulterioare.
Ce ați văzut, a propos de această vizită, din ceea ce nu s-a văzut de către marele public? Ce ați văzut în această privință și considerați că trebui spus, accentuat, repetat?
Ei, mi-e greu să vă fac un rezumat: cred că dacă s-ar putea publica telegramele și infogramele pe care le-am trimis în acei ani la București s-au putea face o cronică fidel-detaliată a acestui pasionant șantier diplomatic.
Cum se pregătește o asemenea vizită? Ce trebuie să se ”alinieze” pentru ca ea să se întîmple?
Au fost niște pași succesivi. Unu, președintele Emil Constantinescu vine la Padova, la reuniunea ”Uomini e religioni” organizată de Communita di Sant Egidio. Doi, anul următor, ”Uomini e religioni” se ține la București. Se țes legături, se stabilesc și canale de comunicare informală, de pildă prin harnicul episcop Vincezo Paglia, dar și prin Andreea Riccardi și Alberto Quattruci de la pomenita organizație laică romană, însărcinată oficios cu relațiile ecumenice și diferite negocieri de pace, din Africa, până în America Latină.
Cît timp consumă / au consumat aceste preparative?
Aproape doi ani. Formal, problema nu era invitația către Papă din partea României (ea era permanent deschisă și fusese deja reiterată cu prilejul oricărei primiri a demnitarilor noștri la Vatican). Greu era să ai invitația de la Sf. Sinod al BOR. Care era divizat pe subiect. Apoi erau ierarhii greco-catolici, care-și doreau enorm vizita (în fond, sute de episcopi și preoți uniți suferiseră prigoana comunistă tocmai din fidelitate față de legătura lor spiritual cu ”urmașului lui Petru”) dar se și temeau că, odată înfăptuită, s-ar putea opri restiuirile de lăcașuri ”revenite” ortodocșilor în 48, când, la ordinul lui Stalin, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, fusese lichidată juridic. Partea română, destul de crispată, n-a fost în final de acord decât cu o vizită limitată la capitala țării. Așa au luat trenul sau au umplut șoselele vreo 300.000 de catolici de ambele rituri, pentru a veni la București… deși mai normal ar fi fost să concelebreze cu Sfântul Părinte la Cluj sau în altă parte din Transilvania.
Ați fost unul dintre oamenii-cheie ai acestei vizite. Cine, de la noi, au mai jucat roluri extrem de importante în arhitectura acestui moment?
Președintele Constantinescu, Sfântul Sinod (care și-a depășit certurile interne și ezitările de principiu), Patriarhul Teoctist, episcopatul greco-catolic, deja pomeniții prieteni ai noștri din Communita di Sant Egidio, toți au avut, la timpul și din locul lor, contribuții a căror însumare a transformat vizita dintr-o ficțiune într-un eveniment major, reflectat ca atare în media internaționale (numai mie mi s-ar solicitat peste 50 de interviuri). Mult hulitul și controversatul Patriarh Teoctist a fost atunci la maximă înălțime: tandrețe fraternă, ospitalitate perfecta, de monah moldovean, ținută teologică, mesaj pastoral și ecumenic fără cusur…
Aveți o amintire anume, foarte pregnantă despre Papa Ioan Paul al II-lea? Una care ține de relaționarea dvs directă cu Sanctitatea Sa?
Ce să vă spun? La capătul celor două zile (pline ochi) ale vizitei Sfântului Părinte, am fost surprins să mi se comunice că acesta dorește să-l însoțesc în avionul Alitalia cu care a revenit la Roma. Era ceva neobișnuit, dincolo de regulile protocolare. Am stat atunci câteva minute, pe scaunul învecinat cu cel al Sanctității Sale, și țin minte că mi-a strâns mâna cu o căldură paternă care mă emoționează de atunci încoace, de parcă ecoul ei afectiv nu se mai poate estompa. Ioan Paul al II-lea era extenuat și fericit: se vedea asta din felul în care a avut noblețea de a-mi mulțumi, ca o formă de respect suplimentar față de România, dar punând în asta, după cum am simțit, și o notă personală.
A fost cineva, la noi, de partea românească, dintre puternicii ”de la butoane”, care s-a opus sau care a fost rezervat cu privire la venirea Papei Ioan Paul al II-lea în România?
Au fost, cum să nu, dar n-are rost să-i mai amintim. Cred că istoria merită să-i consemneze pe cei care au realizat ceva, nu pe cei care caută să o saboteze.
De ce credeți că Papa Ioan Paul al II-lea a ales să se refere la România cu formula ”Grădina Maicii Domnului”?
Tot ce a spus și a făcut în România Ioan Paul al II-lea a fost pregătit minuțios, cu finețe și acuratețe. A luat lecții de dicție în limba română cu un compatriot de-al nostru de la Radio Vaticana, așa încât a reușit să rostească toate discursurile vizitei în limba noastră maternă. La coborârea din avion, a sărutat pâmântul: gestul de maximă smerenie, de laudă adusă Lui Dumnezeu pentru frumusețea creației Sale, dar și de profund respect față de noblețea istorică a poporului nostru. Formula ”Grădina Maicii Domnului” (aplicată îndeobște Sfântului Munte Athos) era, cred, o aluzie la vigoarea spiritualității isihaste, de tradiție athonită, în Țările Române.
Cum apreciați: vizita Papei în România a fost ceva excepțional sau ceva normal?
Un Papă excepțional, în vremuri excepționale, nu putea fi protagonistul unui eveniment de rutină. Noi, ca și ceilalți estici scăpați de comunism, eram o societate lovită, umilită, obișnuită cu violența politică ilegală, cu ocupația, controlul, cu abuzul și arbitrariul dictaturii: prin Ioan Paul al II-lea, care ne-am mângîiat sufletul prin fiecare cuvânt rostit atunci la București s-a produs o terapie colectivă reușită, un moment de răscumpărare introspectivă…
Cum ați trăit acele zile? 7-9 mai 1997?
Dle Pătrășconiu, în cariera mea diplomatică am trait multe întâlniri cu puternicii lumii. Nimic nu a depășit în autenticitate și intensitate zilele în care unul dintre marii eroi ai veacului 20 a fost, în premieră uluitoare, oaspetele binecuvântat al țării noastre. Serios, nu pun acel eveniment pe nicio balanță: îl păstrez în suflet și minte ca pe o stare de grație irepetabilă. Și să știți că toți românii care au fost atunci la București au simțit că se schimbase aerul. N-aș avea ezitări în a descrie episodul ca act de exorcism post-totalitar.
Realist, ar fi fost posibilă o vizită papală în România mai înainte de momentul în care ea s-a consumat?
Nu: s-au făcut 7 ani de încercări prealabile infructuoase. Nu rima o asemenea vizită nici cu mineriadele, nici cu ezitările geopolitice din primii ani post-comuniști dintr-o România încă intoxicate de rețelele vechii Securități.
Cine a fost pentru dumneavoastră Papa Ioan Paul al II-lea, Domnule Baconschi?
Ioan Paul al II-lea este cel mai important om pe care l-am întâlnit și sper să nu mă certe Biserica noastră ortodoxă dacă-l socotesc și eu drept sfânt, de vreme ce a fost canonizat. Am descoperit în el trăsăturile optime ale părintelui spiritual, ale misticului, teologului, omului de acțiune morală, ale rezistentului anticomunist, ale pontifului cu dragoste față de toți creștinii și toți oamenii. E clar că a fost ”ales”, dar a știut și ce să aleagă în viață, pornind de la anii săi de la Cracovia, din Polonia sufocată de regimul ateu impus țării sale de către Moscova sovietică. Exista în el un dozaj subtil între cultură, misiune, umor, smerenie și simțul scenic al comunicării sociale. S-a impus, suportând un noian de critici sterile, și printr-o pastorală a suferinței: propria sa suferință, ca lecție de răbdare spirituală și nădejde în Dumnezeu. M-a impresionat sentimentul de intimitate cu Hristos și Maica Domnului pe care-l transmitea credința lui. Încă ceva demn de observat: formidabilul echilibru între conservatorism și deschiderea aproape avangardistă spre noutate, spre creație, spre viitor. O prezență luminoasă, unică, esențială pentru istoria veacului 20! Mi-aș dori firește ca memoria Papei Wojtyla, legată și de vizita în România din 1999, în jurul căreia s-a învârtit dialogul nostru, să rămână prezentă printre noi, acum și mult mai departe în timp.
Ați scris cîndva o carte, admirabilă, despre ”Rîsul Patriarhilor”. Dar despre rîsul și surîsul Papilor moderni, ce ați avea, la o adică, esențial de spus?
”Râsul Patriarhilor” era un titlu metaforic pentru o cercetare de antropologie religioasă axată pe statutul socio-cultural al practicilor legate de râs, deriziune, surâs, în vremurile patristicii orientale. Un Papa sorridente e chiar actualul Sfânt Părinte, Francesco, acest iezuit argentinian, care a adus la Palatul Apostolic și în basilica San Pietro forța unei smerenii irezistibile: nu e ”socialist” (deși Papii au și ei o istorie intelectuală, poate legată de o anume sensibilitate ideologică). E un Papa Buono, un herald al simplității caritative, pline de o umanitate care, prin generozitatea ei, are un efect pastoral uriaș.
Cîte divizii de iubire a avut Papa Ioan Paul al II-lea?
Suficiente cât să înfrângă Leviathanul comunist și să redea speranța unei umanități aflate în pragul deznădejdii…