O carte mişcătoare, dacă nu chiar una cât un îndemn la meditaţie asupra vieţii şi a lumii este aceasta cu care poeta sibiană Katy Şerban ne îndeamnă, o carte mărturie a unei frumoase şi pure prietenii, un mesaj de suflet cât o confesiune şi chiar mai mult de atât.
O carte închinată unui prieten, la început un cadru uşor concurenţial între doi poeţi care şi-au ascuţit condeiele la umbra aceluiaşi gând, a aceleiaşi idei, o carte încheiată ca o ofrandă adusă prieteniei şi poeziei.
Acesta este contextul în care se naşte volumul „Noi doi şi-aripa frântă-n cer”, unul inspirat împărţit în două secţiuni vădit inegale, „Dialoguri poetice” şi „Zbor frânt”.
Dacă primul are consistenţa şi forţa necesară unei uşoare impuneri în peisajul liric contemporan, al doilea, cu toată emoţia şi stângăcia generată de pierderea prietenului drag vine să întregească fericit această poveste de viaţă.
Prima parte, care şi dă titlul cărţii, „Dialoguri poetice” – de departe! – configurează unul dintre cele mai reuşite duete lirice româneşti contemporane.
Numai „Antimetafizica” scrisă de Nichita Stănescu şi bunul prieten Aurelian Titu Dumitrescu depăşind această secţiune în profunzime.


Ei bine, dacă (sub)scrierea împreună cu Nichita i-a adus într-o vreme o anumită respingere şi încercare de marginalizare lui Titu Dumitrescu taman din partea confraţilor optzecişti, e de aşteptat ca în cercurile frecventate de ea şi regretatul Ion Vanghele să păţească acelaşi lucru poeta care ne aruncă o astfel de mănuşă acum.
Invidia va fi uşor dezvoltată, fie datorită substanţei volumului în întregimea acestuia, fie din cauza conştientizării faptului că au ratat ei şansa realizării lui, deşi l-au avut la îndemână.
Indiferent de abordare, volumul se susţine singur, este un exemplu elocvent despre cum ar trebui compuse astfel de lucrări, despre cum poate fi împlinită o astfel de viziune lirică provocatoare.
Volumul este marcat de un adevărat mesaj testamentar al celor doi, fapt ce confirmă alegerea prealabilă a temelor sau faptul că s-au provocat unul pe celălalt, întâiul aruncând mănuşa: „Vom arde veşnic dorul în cuvânt,/Flămânzi trecând prin patimile grele/Cu umbrele închise în mormânt/Ce vor fi sărutate doar de stele.” zice Katy Şerban, în timp ce Ion Vanghele îi răspunde: „Vă las un pumn cu vorbe nestemate/Cu care îngerul să-l cumpăraţi,/Sau aripi dacă vreţi, fiindcă se poate/Spre ceru-albastru încă să zburaţi”.
N-ai cum să nu remarci uşurinţa versificării la cei doi, dar şi trădarea unui îndelung exerciţiul liric, uşor de detectat din cratima folosită pentru a anula silabe, sau virgula pusă în mijlocul versului, respiraţie care, de asemenea, egalizează fonetic versul.
Sunt artificii stilistice, tehnice pe care le capeţi numai după multă aplecare întru finisarea textului, adesea insistând după încheierea actului inspirativ.
„În toamnă, toată vara amuţeşte/Şi nu-ţi mai fac umbrar din alte frunze./Glasul iubirii lăcrimând, descreşte/Ca un sărut subţire de pe buze” spune poeta, iar poetul îi răspunde la tematica toamnei: „Atât de roşii frunzele-nfloresc/De bruma dimineţilor prea arse./Lujeri de frig în noaptea noastră cresc/În gheţuri fine, albe, de mătase”.
Sunt şi dialoguri în care dincolo de tema comună există şi versuri comune, fapt ce întăreşte convingerea că cei doi au strâns cu adevărat rândurile la realizarea cărţii.
Vezi - în acest sens - poemele „Împodobeşte-mă” (Katy Şerban) şi „De-atâtea lacrimi” (Ion Vanghele), sau: „Cad frunze încă” şi „Peste câmpul”, sau: „Mâna ta” şi „Am pus mâna”, sau: „Ne ducem ca şi frunzele” şi „Ne ducem”.
Un volum în care semnatarii ascultă întru totul de sentiment, de instinctul creaţiei, de acest impuls primordial în tot ceea ce fac.
E o mai altfel de închinare la zeii poeziei, în aceeaşi măsură o jertfă proprie pe altarul colii albe, o ştachetă pe care şi-o ridică continuu, într-un proces de autodepăşire.
În felul acesta cartea devine propriu altar existenţial, dar şi câmp de bătălie, loc de turnir pentru doi condeieri cu suflet frumos şi har.
Că este aşa stau mărturie poemele din secţiunea de final, „Zbor frânt” în care Katy Şerban duce mesajul mai departe şi, chiar după trecerea într-o lume mai bună a confratelui ei păstrează mesajul.
De data aceasta din vocea ei poetică dispare optimismul, jalea întunecând versul, starea de gol fiind dominanta în scriitură.