50

50 de poezii ţi-am scris, iubite,
Ca să te-ntorci, din nou să mă iubeşti,
Dar versurile au fost risipite
Fiindcă tu poezii nici nu citeşti...

50 de lacrimi am vărsat, iubite,
Sau poate că au fost cincizeci de mii
Dar lacrimile au fost irosite
Căci eşti departe, nu vei mai veni...

50 de rugăciuni am spus, iubite,
La sfinţi m-am rugat şi la Dumnezeu
Dar rugile nu mi-au fost auzite
Căci n-ai venit... Eu te aştept mereu...

50 de vise am avut, iubite,
Şi-n fiecare ai fost tu, să ştii,
Dar toate s-au pierdut pe nesimţite...
De ce nu vii, spune-mi, de ce nu vii?

50 de crestături îmi fac, iubite,
Pe inimă cu dorul-ferăstrău
Şi moartea va veni pe negȃndite
Sărutul ei va fi sărutul tău.


Cȃnd mă priveşti

Cȃnd mă priveşti, o tainică furtună
În ochi mi se dezlănţuie, mocnit,
Şi sunt frumoasă ca o zȃnă bună
Ce-mprăştie o vrajă de iubit

Cȃnd îmi zȃmbeşti, pe buze îmi răsare
Un zȃmbet enigmatic, infinit
Şi, dintre nori, ies razele de soare
Ce mă transformă-n aur cald, topit

Cȃnd mă atingi, o coardă de vioară
Mi-e trupul şi vibrează nencetat
Căci mȃna ta arcuş îl înfioară
Ca un andante binecuvȃntat

Cȃnd mă săruţi, făptura-mi se desface
Ca un boboc fragil, imaculat,
Ce într-un nufăr galben se preface
Împrăştiind parfumu-i delicat

Cȃnd mă iubeşti, eu mă strecor în tine
Şi în inima ta mă cuibăresc
Apoi îţi pătrund neştiută-n vine
Şi nu mai plec nicicȃnd căci te iubesc


Caută-mă

Caută-mă-n apa de fȃntȃnă
Pe care, grăbit, de dimineaţă  
O răstorni din ciutura bătrână
Cu vioiciune peste faţă

Caută-mă în căuşul palmei
Cȃnd o-ndrepţi, fără să vrei, spre frunte
În răcoarea şi liniştea calmei
După-amiezi de toamnă de la munte

Caută-mă-n atriul drept spre seară
Sau poate-n ventricul, cine ştie,
Chiar atunci cȃnd luna o s-apară
Dintre nori, frumoasă şi zglobie

Caută-mă-n spaţiul dintre pleoape
Înainte să le-nchizi alene
Simte-mă departe dar aproape
Ai grijă, nu mă strivi-ntre gene

Caută-mă-n visul tău cu zȃne
Ce roiesc în noapte printre stele
Cȃntece în şoaptă să-ţi îngȃne
Negreşit mă găseşti printre ele


În ziua-n care-ai să mă părăseşti

În ziua-n care-ai să mă părăseşti
Plecȃnd spre zări ce-ţi vor părea senine
Spune-mi că te vei despărţi de mine
Dar nu-mi spune că nu mă mai iubeşti

Trezeşte-mă uşor cu un sărut
Trece-ţi mȃna prin părul meu, agale,     
Şi ia-mi obrajii în palmele tale
Cum o făceai mereu... la început

Doar spune-mi c-ai să pleci, atȃta tot,
Ia-mi mȃna-n mȃna ta, spune-mi pe nume,
Nu îmi mărturisi nimic anume
Şi-ţi voi zȃmbi atȃt cȃt am să pot

Nu voi plȃnge, nu mă voi lamenta,
Te voi lăsa să pleci grăbit, departe,
Uitȃndu-ţi promisiunile deşarte...
Am să-nţeleg, nimic nu-mi explica

Din noi nu voi păstra nimic urȃt
Amintirile dragi le voi ascunde
Sub pernă. Pleacă fără să-mi spui unde
Spune-mi simplu „Adio!” şi atȃt

Nu te preface că îţi este greu
Umple-ţi bine valizele cu vise
Şi cu poveşti de dragoste nescrise
Dar pune-n ele-un strop din dorul meu


La începutul lumii

La începutul lumii eram noi
Doi inocenţi îndrăgostiţi sub soare
Şi alergam sub ceru-albastru goi
Iar Paradisul ne părea prea mare

Iarba ne mȃngȃia pe tălpi uşor
Florile ne-mbătau cu dulci miresme
Păsări măiastre ne cȃntau în zbor
Şi fluturi albi şi roz ne spuneau basme

Fructe zemoase ni se ofereau
Astȃmpărȃndu-ne foamea şi setea
Copacii falnici crengile-şi plecau
Să ne adăpostească visul noaptea

Dar într-o zi nu ne-a mai fost de-ajuns
Am vrut s-aflăm şi să-nvăţăm mai multe
Tainele lumii vechi, de nepătruns,
Urechile au vrut să le asculte

Te-ai afundat în cărţi. De-atunci nimic
Nu te-a mai încȃntat ca înainte
Iar Paradisul, brusc, ţi-a părut mic,
Te-ai îmbătat cu slove şi cuvinte

Eu trupul gol mi l-am înfăşurat
În voaluri moi, mătăsuri şi dantele
Şi chipul în culori mi l-am pictat
În păr mi-am pus diademă de stele

Nu ne-am mai spus mereu tot ce gȃndeam
În suflet am păstrat, adȃnc, secrete,
Tot timpul în doi nu-l mai petreceam
În inimi ni s-au cuibărit regrete

La începutul lumii eram noi
Doi îngeri albi cu aripi larg deschise
Dar pămȃntul ne-a cerut înapoi
Şi din Paradis am păstrat doar vise


Te-aştept

Te-aştept privind pe geam
Din casa pustie
Flori nu mai sunt pe ram
Nici struguri în vie

Cărarea s-a pierdut
Sub iarba înaltă
Păsările-au tăcut
Zburȃnd către baltă

Clanţa a ruginit
De cȃnd n-ai atins-o
Floarea s-a veştejit
În păr nu mi-ai prins-o

Puţul care-n străfund
Avea apă vie
Acum are pe fund
O apă sălcie

Casa s-a scorojit
Sub ploi şi zăpadă
Ţiglele au plesnit
Curȃnd or să cadă

Praful s-a aştenut
Peste patul rece
Păianjenu-n ţesut
De pȃnză se-ntrece

Ferestra s-a-nnegrit
Zările-s închise
Ochii mi s-au golit
De viaţă şi vise

Încă te-aştept să vii
Prin iarba înaltă
Ceru-i rupt în fȃşii
Nu-i nimeni la poartă