Viaţa evoluează cu paşi repezi pierzându-se obiceiurile vechi în locul cărora apar altele noi. Vechile obiceiuri se mai păstrează câtva timp prin tradiţie, apoi sunt date uitării dacă nu sunt consemnate de către contemporani. Obiceiurile vieţii de familie nu se leagă direct de activitatea productivă a anului, planul cu care corelează nemijlocit fiind cel social-biologic, familia şi prin ea activitatea mai largă. Aceste obiceiuri implică elemente de credinţă străveche şi de practică legate de logica magică, rituri menite să-l apere pe om sau să consacre situaţia nouă în care acesta trece cu timpul, spre funcţii de urare. Aceste evenimente reprezintă o schimbare în cadrul familiei şi al grupului social mai larg, deci un dezechilibru în sistemul relaţiilor sociale, fiind astfel implicate acte şi secvenţe menite să restabilească echilibrul. Obiceiurile vieţii de familie marcând momente importante din viaţa social-biologică a individului şi a familiei se practică la diferite date şi de obicei o singură dată în viaţa aceluiaşi individ.
Întreaga viaţă a existenţei individuale este organizată în trei etape mari:
- naşterea;
- căsătoria;
- moartea;
În momentele esenţiale ale vieţii sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existenţă prezentă la o existenţă nouă, care implică alte forme de viaţă, un alt sistem de relaţii sociale, un alt comportament.
A. Van Gennep numeşte aceste momente de trecere. Orice trecere de la o stare la alta implică trei etape esenţiale:
- depăşirea de vechea stare;
- trecerea propriu-zisă;
- reintegrarea în noua stare.
Ceea ce în termenii lui A. Van Gennep ar însemna împărţirea riturilor care însoţesc fiecare trecere în rituri preliminarii, liminarii şi postliminarii. Momentul cel mai important este al doilea (trecerea propriu-zisă). În această etapă individul care suportă trecerea este un izolat în raport cu restul colectivităţii, găsindu-se într-o fază de transformare, de adaptare la noile condiţii.
„Înainte de a deveni ceremonialuri, nașterea, nunta și moartea au fost o sumă de rituri și ritualuri, fiecare având o funcție bine delimitată, pentru înțelegerea cărora trebuie să avem în vedere în mod obligatoriu substratul lor mitologic. Considerăm că o importanță deosebită are în acest context Mitul Drumului, privit ca Drum spre Centru, dar și ca Marele Drum. Simbolul fundamental cu care operează toate acestea este Pragul/Vama.” (Delia Suiogan, Simbolica riturilor de trecere, Editura Paideia, București, 2006, pag. 112) La desfășurarea ritualurilor, a ceremonialurilor participă întreaga colectivitate. „S-a ajuns la concluzia că cele mai vechi rituri de trecere par a fi cele de înmormântare, fiind legate de un foarte vechi cult al morților, urmate de cele legate de naștere și mai apoi de cele legate de nuntă. De altfel, obiceiurile de înmormântare sunt și cele mai conservatoare, atât la nivel de structură, cât și la nivelul sensurilor implicate. Obiceiurile de nuntă sunt, în schimb, supuse mereu înnoirilor, iar cele legate de naștere își pierd din ce în ce mai mult din semnificații, dar și din realizarea ceremonială.” (Delia Suiogan, op. cit., pag. 114)
„A te naşte nu este o întâmplare ci un mit.” (Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, pag. 229) În lumea satului tradiţional venirea pe lume a unui copil este prilej de bucurie pentru familie şi de petrecere pentru colectivitate. Femeile care nu aveau copii mergeau la descântătoare sau se tratau singure cu leacuri din buruieni. „Descântătorii şi vrăjitorii după credinţa lor ştiu toate tainele, până chiar şi pe cele mai ascunse şi ca atare trebuie numaidecât să le ajute şi lor, ca să facă şi să aibă copii, care să le lase urmaşi, să aibă cui încredinţa averea, ca aceasta să nu se irosească iar după moarte să aibă cine-i pomeni.” (Simion Florea Marian, Naşterea la români, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000, pag, 15)
Naşterea este un act complex, cu aspecte fiziologice, psihologice, sociologice şi culturale, individuale şi de grup. Văzută ca moment esenţial al ciclului vieţii, alături de căsătorie şi moarte, ea reprezintă o reiterare a mitului cosmogonic la nivel intim individual, dar cu implicaţii la nivel familial, comunitar şi prin extensie regional, zonal, chiar mondial, prin consecinţele sale demografice. Din punct de vedere ritologic, aceste evenimente majore ale vieţii nu sunt percepute ca entităţi disparate şi strict delimitate. În acest sens menţionăm că în practicile maritale se întâlnesc rituri de fertilitate (de asigurare a sarcinii), iar în cele natale şi post-natale pot apărea aspecte ale riturilor funerare, demonstrând astfel interferenţa riturilor de trecere în diferitele etape ale vieţii. „Nașterea presupune trecerea de la preexistență în existență-din lumea neagră, în lumea albă sau lumea cu dor-obiceiurile care însoțesc această tranziție au rolul de a-l integra pe copil în viața comunității, dar și de a-l separa de haotic, de necunoscut. De aceea, ceremonialul nașterii a cunoscut și cunoaște încă două mari etape: cea de dinainte de lumire și cea de după lumire.” (Delia Suiogan, op.cit., pag. 114) Întreaga succesiune de rituri practicate în această perioadă liminară are ca scop final trecerea de la naşterea biologică (naşterea propriu-zisă) la cea socială (integrarea familială şi comunitară). Această etapă cere participarea tuturor, fiecare având un rol pe care îl joacă şi îşi asumă responsabilitatea de a-l duce la bun sfârşit. În ceea ce priveşte obiceiurile legate de naştere, acestea s-au pierdut, asistăm la pierderea multor gesturi străvechi, ceea ce a dus inevitabil și la pierderea semnificațiilor ancestrale. Individul care suportă trecerea este un izolat în raport cu colectivitatea, fiind un proces de transformare, iar grija colectivităţii este ca această transformare să se realizeze în forme favorabile individului şi destinului lui în viitor: domină grija pentru integrarea perfectă în această lume, într-un destin individual modelat la nivelul optim al funcţiilor biologice şi sociale.
Naşterea e văzută ca un început absolut şi toate fenomenele legate de acest eveniment au statutul gestului primordial repetat prin ritualizare în scopul influenţei viitorului. Complexul de practici care însoţesc naşterea este legat nu numai de fenomenul propriu-zis ci şi de perioada sarcinii şi a lehuziei. Femeia însărcinată este supusă unui sistem întreg de interdicţii. „Aceste interdicţii aparţin magiei negative şi sunt de tipul să nu faci ca să se producă ceva nedorit;” (George Frazer, Creanga de aur, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pag. 48), ele au rolul de apărare atât a mamei cât şi a copilului care urmează să se nască. A. Van Gennep leagă aceste interdicţii de „credinţa primitivă în conformitate cu care femeia însărcinată este impură şi această stare i se transmite şi copilului. (Van Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 56) Prezentăm câteva dintre aceste interdicții, în urma informațiilor primite din localitățile cercetate. Femeia gravidă să nu poarte floare la ureche, ca să nu aivă coptilu' sămn pă corp. Femeia grea să nu mănânce fructe îngemănate să nu facă gemeni. Când ridică paos la beserică, femeia gravidă să nu să ţână de haina altuia, ştii cum să ţân, că zice că nu naşte până nu vine acela de care s-o ţânut la paos şi să vină să să ţână iară. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008) Să nu se mire de lucruri urâte, ca să nu-i fie urât copilul; în cazul în care totuşi uită şi se miră, trebuie să spună pentru a anula efectul: doi vedem, doi ne mirăm. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008.)
Majoritatea femeilor din Țara Lăpușului erau nerăbdătoare să afle sexul nenăscutului lor copil și apelau în glumă sau chiar cu seriozitate la metodele tradiționale. Astfel, în localitățile din Țara Lăpușului, dacă pruncul mișca în partea dreaptă era băiat, iar dacă lovea în partea stângă era fată. Cu cât lovea mai cu putere, cu atât exista credința mai certă că va fi băiat, fetele fiind mai leneșe în viața intrauterină. Femeile cu ten curat în timpul sarcinii nășteau băiat, iar când acestea purtau o fetiță în pântece, aveau pete pe față. Ca să ştie femeia ce a face, ştié dacă se zbate copilu' în partea dreaptă avé băiat, dacă se bate în stânga, era fată. Da' mai ştié ce a face după cum juca de tare pruncu în pântice. Dacă juca mai tare, era băiat, că băieţii joacă tare. Dacă juca mai încet, avé fată că fetile îs mai lenişe. Apoi ştiu femeile că tăte câte au baligă pă faţă fac fată. Cele curate pe faţă fac băieţi. (Colecția Pamfil Bilțiu, Obiceiuri de naștere din Lăpuș, din revista Memoria Ethnologica, an III, nr. 6-7, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2003, pag. 625) Modul tradiţional de aflare a sexului copilului ce urma să se nască este înlocuit astăzi de o procedură modernă, şi anume ecograful.
În trecut la nașterea unui copil participau mama și moașa care rămânea actantul principal până la botez, moment în care avea loc spălarea ritualică a moașei de către lehuză. Acest personaj în cadrul naşterii şi obiceiul moşitului s-a pierdut odată cu înființarea maternităţilor unde nasc acum femeile din comunităţile rurale. În trecut, femeile nășteau în pat, în acea zonă simbolică a casei, în colțul cu patul, așezat chiar sub icoane.
Momentul naşterii şi perioada de lăuzie erau încărcate de rituri a căror acţiune malefică sau benefică este bazată pe principiile contagiune - analogie. Întregul complex de practici magice, de rituri pregătitoare sau post-natale, referitoare la protecţia pruncului şi a lehuzei, cădeau în trecut în sarcina moaşei. Rolul pe care îl deținea moaşa în obiceiurile de naştere făcea din ea unul dintre personajele principale le acestui ciclu, nu numai în ceea ce priveşte practicile de natură medicală, ci şi îndeplinirea unor acte rituale. Moaşa oficiază un întreg complex ritologic, care nu are altă menire decât pregătirea nou-născutului pentru comunitatea în ale cărei tradiţii trebuie să se integreze. În trecut, dacă femeia nu putea naşte, moașa oficia rituri de uşurare, astăzi aceste atribuții fiind preluate de către personalul medical de la maternitate.
Imediat după naştere, moaşa efectuează un rit esenţial, tăierea și punerea la păstrare a cordonului ombilical. Arnold Van Gennep considera tăierea cordonului ombilical un rit de separare şi integrare. Copilul trabuie separat de lumea anterioară asexuată şi integrat, prin rituri de integrare, societăţii sexuate, familiei şi colectivităţii căreia îi aparţine. Buricul pă când ptică, să usucă, îi tare. Acela îl pui într-o batistă frumoasă şi curată şi ai grijă să nu-l roadă ceva până la 7 ani. La 7 ani tre să deznoade coconu' aţa ceie toată. Şi acela care deznoadă aşă, îi învăţat de carte şi toate le ştie, toate le învaţă. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008)
Moaşa îi făcea nou-născutului prima scaldă, ciupăitul, care în Ţara Lăpuşului îmbrăca forme complexe. Acest ritual debuta obligatoriu cu aducerea apei neapărat neîncepute, de la o fântână sau de la un izvor foarte curat, înainte de răsăritul soarelui sau la apusul lui. Descrifrăm în această prescripţie reminiscenţe de cult solar, prezente în cele două faze ale sale, pe care le întâlnim în numeroase farmece, vrăji, descântece din repertoriul magiei. Conform prescripţiilor rituale vasul în care se aducea apa trebuia să fie nou. Moașa prin ritualul primei băi, căuta să-i transmită copilului o serie de aptitudini prin care se urmărea integrarea acestuia în noua viață, în colectivitatea sătească. În prima scaldă se puneau diverse elemente atât cu rolul de a stimula calitățile fizice ale nou-născutului, cât și cu rol de protecție: bani de argint să fie bănos şi curat ca argintu', se punea pană de raţă să nu-i fie frică când merje la pădure, miere, flori din steagul de nuntă al părinţilor ca să fie văzut ca steagu, busuioc, floarea norocului, briboi să nu facă bube pe corp, celtin, să aibă pielea curată. (Pamfil Bilțiu, Obiceiuri de naștere din Lăpuș, din revista Memoria Ethnologica, an III, nr. 6-7, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2003, pag. 625)
Apa se arunca la loc curat, în general la rădăcina vreunui pom dacă pruncul era băiat sau la flori, dacă era fată. Acest gest ar putea semnifica înfrăţirea copilului cu copacul. „Această înfrăţire se bazează pe credinţa generalizată că în vârful arborelui era scrisă soarta pruncului. Înfrăţirea între om şi plantă, pe planul relaţiilor biologice, ţine de un străvechi mit natal al dendrolatriei locale.” (Romulus Vulcănescu, Arborele de naştere, în Coloana cerului, Bucureşti, Edit. Acad. 1972, pag. 54) Am identificat acest ritual și în satul Costeni: Femeia când spală întâie pruncu' în ciupă (albie, covată), pune agheazmă şi apa ceie să aruncă unde-s mai mândre florile şi zice:
Să sii iubit ca florile!
Să sii după masă cum să pun florile-n păhar!
Să sii văzut cum îs văzute florile!
(Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008)
Pentru a proteja copilul de vrăji, farmece, descântece și de ființele mitologice care l-ar putea înlocui sau fura, apa în care a fost purificat, în care i s-a făcut prima scaldă, nu se arunca seara.
Apa ceie nu-i voie ţâpată (aruncată) seara că zice că zdiară (plânge) copilu' într-una şi îl schimbă Fata Pădurii. Nici scutecele nu se lasă afară păstă noapte, numa' cât îi Sfântu' Soare pe cer îi voie să le laşi, că vin şi ţâpă vrăji şi fac descântece. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Dochia Buda, 77 ani, Ungureni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008) Astăzi acest ritual s-a pierdut sau se mai păstrează doar parțial, în cazuri izolate, majoritatea caselor având baie și familiile achiziționând vase speciale moderne anume pentru acest act al îmbăierii.
Am întâlnit în satele Țării Lăpușului o serie de elemente, de gesturi cu rol apotropaic pentru nou-născut și lehuză. Hainele reprezintă primul nivel al identificarii sociale, urmată de diferențierea pe sexe. Copilul era îmbrăcat după naștere cu haine confecționate din cămașa mamei dacă era fetiță și din izmenele tatălui, dacă nou-născutul era băiat. Cămașa are rol de protecție, este o a doua piele, a da cămașa este un simbol al dăruirii. Ca piesă intimă legată de trup ea reprezintă un substitut al persoanei ce o poartă. Este prezentă în toate riturile de inițiere, având funcție sacrificială. În Țara Lăpușului, hainele copilului pe care le dai pe el prima dată erau făcute numa din izmenele tatălui ori din cămeșa și poalele mamei. Opincile le tăieu dintr-o obdială purtată de părinți. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Anica Butcure, 78 ani, Cupșeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/104/2008) În locul hainelor confecționate simbolic din îmbrăcămintea părinților și în locul pernei în care se așeza copilul în trecut, astăzi el este îmbrăcat în costumaşe noi achiziționate sau primite în dar la botez sau cu alte ocazii. La fel s-a întâmplat şi cu leagănul ce atârna în trecut la grindă, care a fost înlocuit cu pătuțul și căruciorul modern, de diferite culori. Leagănul în trecut, cioplit din lemn sau simplu coș de nuiele, constituia un simbol al sânului matern. „Element de protecție, indispensabil, moale și călduț, rămâne ca amintire a originilor, care se traduce în nostalgia inconștientă a întoarcerii la uterus și legănarea lui se asociază cu fericirea sentimentului de securitate.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, București, 1995, pag. 202) Leagănele, în trecut, erau confecționate de către meșterii satelor sau, în cazul familiilor sărace, locul leagănului îl ținea o simplă covată din lemn de salcie sau plop.
Pentru a proteja copilul de forțele malefice acestuia i se puneau în leagăn elemente cu rol apotropaic: tămâie, cruce, pieptene, cărticică de rugăciuni. Când dormeau pruncii, femeile puneau sub pernă un pieptene şi o cruciuliţă. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Anica Butcure, 78 ani, Cupșeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008) La leagăn se pune tămâie într-o cârpuţă şi-o pui la cap la copil cu epistolie. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Dochia Buda, 77 ani, Ungureni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008) De asemenea, casa și toate elementele ei trebuiau protejate de influențele nefaste și de agresiunile periculoase. Se folosea usturoiul, element nelipsit în cultura noastră populară, cunoscut fiind pentru funcția sa de apărare împotriva maleficului, în acest caz în special împotriva deochiului. Se ungea cu ai la ușă, la patu' bolnavei, la ferestre, la toate paturile din casă, ca să nu se apropie Fata Pădurii sau Marțolea. Apoi de aieste fugea şi Dracu'. (Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Anica Butcure, 78 ani, Cupșeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008)
O altă credință interesantă este aceea a Ursitoarelor, zâne care vin în nopţile fără soţ pentru a decide soarta nou-născutului. Se credea că pentru a le îndupleca, pentru a atrage bunăvoința lor, ursitoarele trebuiau așteptate cu masa încărcată de bucate. Această sarcină de pregătire a mesei pentru ursitori îi revenea tot moașei. După unele credinţe acestea se numesc Ursitoarea, Soarta şi Moartea. Sunt personaje mitologice care prezintă o adaptare a mitului grecesc referitor la cele trei Moira, babe urâte şi neiertătoare de care până şi Hera se temea. La români, ursitoarele au devenit fete mari, zâne surori, fecioare curate nepătate şi nemuritoare. Exemplific prin câteva credințe legate de aceste ființe mitologice, așa cum le-am auzit de la performerii satelor lăpușene. Veneau tri ursâtori. Ursâtorile nu le vezi, numa' le auzi. Pot fi ursâtori de diavol sau ursâtori de credinţă. Cele care-s de credinţă ursăsc câte tri, dacă-s de la diavoli, ursă numa' una, o dată. Cum ai făcut crucea pă masă, o dată s-o dus cele de diavol. Api le puné masa încărcată, din fiecare câte un ptic, tăt ce-ţi aminteşti şi horincă, că aşé de bine să sie servit pruncu' acela în viaţă. Când vedeai sus pară lungă de foc şi tăt ardea şi când meréi lângă ié dispărea, ştiei că acele o fo' ursâtorile. A tria o zâs că de va fi coptilu' cu buricu' învârtit pângă grumaz va muri. Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Anica Butcure, 78 ani, Cupșeni, din Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008) Societatea se eficientizează și business-ul la fel, astfel încât această credință a Ursitoarelor nu s-a pierdut în negura vremii ci a fost adaptată, ca parte integrantă a ceremonialului de botez. În timpul petrecerii de botez de la restaurant sosirea ursitoarelor devine un adevărat spectacol de vreo jumătate de oră, cu text personalizat în care părinții, nașii, moșii sunt pomeniți cu numele lor, de către actante angajate, care oferă o reprezentație live, o scenetă în versuri interpretată la microfoane wireless. Nou-născutul va primi de la ursitoarele sale câte un cadou-surpriză și o ploaie din petale de flori, tun de confetti și mașină de fum. Aceste zâne speciale călăuzesc destinul pruncului la botez, înarmate cu câte o baghetă cu steluțe lucioase, înfășurate în rochii kitsch și purtând coifuri țuguiate pe capete. Baghetele magice funcționează, textul se personalizează, astfel încât să includă numele copilului, al părinților, nașilor și moșilor, muzica susură ritmuri astral-ambientale, se obține un adevărat spectacol.
Se mai păstrează ceremonialul religios al botezului, cel laic este păstrat şi el dar cu unele modificări. Pregătirile aparte cad în sarcina naşei care aduce o lumânare din ceară de albină, simbolizând lumina. „Fitilul face să se topească ceara, și astfel ceara ține de foc: de aici legătura cu spiritul și materia. Simbolismul lumânării este legat de cel al flăcării. Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă, mișcătoare și colorată, sunt ele însele sinteza tuturor elementelor naturii.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, București, 1995, pag. 202) Moașa în trecut avea datoria de a aduce și doi metri de pânză albă pentru cruşma (cămășuța de botez), care trebuie să fie nouă că îi cămaşa în care s-a duce pă lumea ceielaltă, în faţa lui Dumnezău. Dacă pânza nu era nouă, se credea că, dacă copilul moare, va umbla dezbrăcat pe lumea cealaltă. (Culegător Pamfil Bilțiu, performer Ana Cupşa 52 ani, Cupşeni, 1979) „Asistăm la repetarea unor acțiuni primordiale ce au rolul de a scoate individul/actant, pasiv sau activ, din realul imediat și de a-l situa într-o stare superioară. Îmbrăcămintea devine pentru actant o mască, o barieră care-l apără de cotidian, făcând posibilă trecerea la un alt nivel. Funcția este evidentă-schimbarea statutului, evoluția, dezvoltarea-ea se realizează la rându-i prin două funcții pe care gestul respectiv le implică: inițierea și apărarea.” (Delia Suiogan, Op. cit., pag. 169-170) În schimb în zilele noastre pruncul primește cadou un trusou de botez din partea nașilor, trusou ce abundă în mătăsuri și dantele, este alb sau de diferite culori și cuprinde toate accesoriile de care preotul va avea nevoie în cadrul slujbei de botez. Cristelnița în care urmează să fie creștinat copilul, prin imersia totală în apă, se împodobește în zilele noastre cu dantele și funde din mătase albe. În cazuri rare, cei prezenți la slujba botezului, aruncă cu bani în apa din cristelniță. Asistăm la un act atât neigienic pentru noul născut, cât și de profanare a apei sacre de botez. Kitsch-ul, ca stare de spirit, dar şi ca manifestare în obiecte, este mai degrabă nespecific, şi uneori chiar contradictoriu vieţii spirituale şi valorilor transmise de Biserică.
În trecut petrecerea de botez se făcea la casa nou-născutului și participau părinții, moașa, nașii, rudeniile, vecinii și prietenii. Sosind de la biserică moașa așeza copilul în fruntea mesei, ca simbol al cerului, un axis mundi, ca să fie tot de frunte în viața lui. Invitații erau serviți cu mâncăruri tradiționale pregătite în casă, se închina cu horincă și se horea, se dansa și se strigau strigături specifice acestui eveniment. Deși tradiția ar trebui respectată, când vine vorba despre momentele esențiale ale vieții, puterea exemplului este zdrobitoare: dacă face vecinul, eu cum să nu fac la fel? Astfel că sătui de petrecerile de botez făcute acasă, tinerii părinţi fac din creştinarea copiilor un adevărat spectacol la restaurant sau la căminul cultural, anume împodobit pentru acest eveniment. „Prin funcția sa fiziologică, actul alimentar deține un loc central în existența umană și implică, mai mult decât orice altă activitate, numeroase tehnici și simboluri, reguli sociale și norme de comportament, interdicții și prescripții. Actul alimentar relevă, totodată, o accentuată valoare spirituală, cumulând funcții complexe în ansambluri ceremoniale și rituale.” (Ofelia Văduva, Pași spre sacru, Editura Enciclopedică, București, 1996, pag. 5)
La ospățul de botez din Țara Lăpușului, în trecut, se servea gulás cu carne de oaie, plăcintă cu brânză și carne afumată, levișă (supă) pă găină cu laște sau tojmagi (tăiței), ptiroște sau purcei (sarmale) și pancove (gogoși). La botezul din zilele noastre meniul tradițional, ritualic a fost înlocuit cu unul modern. Masa începe acum cu un aperitiv rece care cuprinde mezeluri, brânzeturi etc., se servesc supe, ciorbe, feluri de bază, se pregătesc diverse prăjituri și torturi.
Astăzi darurile de botez s-au schimbat şi ele, acum se oferă în special bani și lucruri necesare pentru nou-născut, haine, landouri, jucării etc.
În cadrul ceremonialului nașterii întâlneam în trecut o serie de gesturi, elemente și obiecte magice cu rol atât apotropaic dar și de echilibrare a noului născut. Scalda ritualică în apă neîncepută, elementele magice din prima scaldă (ban de argint, colac, agheasmă, flori, miere etc.), aruncarea ciupei la rădăcina florilor sau a pomilor, imersia pruncului în apa de botez, spălatul ritualic al moașei de către lehuză, ursitorile, păstrarea buricului până la șapte ani, crușma, elementele apotropaice așezate în sau lângă leagănul copilului (secere, cuțit, tămâie, carte de rugăciuni, usturoi, mătură, cârlig de la sobă) reprezintă simboluri menite să refacă echilibrul și să integreze nou-născutul în noua stare.
Fărșangul la Dămăcușeni
La Dămăcușeni, unicul sat maghiar din Țara Lăpușului, se păstrează un rit de trecere de alungare a iernii, numit Fărșang. Obiceiul a fost preluat de la sași, și se organiza în șezători în perioada dintre Bobotează şi „Miercurea Cenuşii“, zi care marchează începutul Postului Paştelui. Momentul culminant al Farşangului era acela de ingropare a iernii și a viciilor, la „Lăsata Secului: Noi suntem reformaţi şi nu ţinem postul Paştelui, dar balul îl facem între Bobotează şi până începe Postul ortodox şi catolic. E bal mascat şi simbolizează sfârşitul iernii. Demult, să aduna lumea din motivul de a umple golul serilor lungi de iarnă. Unii se strângeau în cete şi îşi alegeau un conducător şi mergeau de-a lungul satului. Intrau şi cereau loc de dormit ca şi cum ar fi fost târgari veniţi de la Târgu Lăpuş. Joia se ţinea târgul şi uneori târgarii înnoptau la noi. Și aşa procedau şi mascaţii ăştia, intrau în casă şi cereau cazare pe o noapte. Și se lăsa cu glume şi cu joc. Se îmbrăcau care cum vroiau, cu ce aveau, se mascau în ţigancă, mire şi mireasă, hornar. Important era să nu-i recunoască nimeni. Faţa era acoperită, vopsită. Cazarea era numai un pretext, ca să fie lăsaţi în casă. Api intrau în casă şi jucau un pic. Și aveam şi conducător care avea grijă de noi. Intrau numa unde ziceau ca-i primesc, altfel nu intrau. O jucat acolo, dar n-o vorbit nime, nimic, ca să nu-i recunoască. Au făcut apoi semn cu mâna că pleacă şi s-au dus mai departe. N-o mâncat nimic, numai cu băutură i-o servit, dar nu prea s-a băut. Și bani mai primea cela care-i însoţea. (Performer Eva Molnár, 67 ani, Dămăcușeni, 2011)
Din cauza schimbărilor care au intervenit la nivelul comunităţii rurale, o dată cu dispariția șezătorilor, Farsangul se practică astăzi la căminul cultural din sat. Acest obicei s-a redus în zilele noastre la un bal mascat. Fiecare merge pregătit cu merinde de acasă pentru Batyus Bál-Balul straiţelor. Pun cozonac, horincă, fiecare ce o putut, ce avea. Și puneam coşurile jos, până după înmormântarea Bătrânului. (Performer Eva Molnár, 67 ani, Dămăcușeni, 2011)
În centrul solemnității stă păpușa ritualică de dimensiuni umane, confecționată din paie de grâu, ca imagine universală a agriculturii, și a fertilității. Grâul reprezintă cel mai sacral aliment în spaţiul european, simbol al nașterii, morţii şi reînvierii, cinstit în ceremonii magice din cele mai vechi timpuri.
Paiele de grâu ne amintesc și de faptul că în trecut sătenii dormeau pe patul cu paie, semnificând unirea conjugală, desfătările, păcatul, suferințele fizice, deci o interferență a ritului nupțial cu cel funerar. Mascoida preia în mod magic asupra sa încărcătura viciilor omenești a spiritelor malefice, a păcatelor săvârșite de către comunitatea sătească, în perioada câșlegilor. Prin acest gest ritualic, sătenii se crede că vor intra neîntinați în postul Paștelui: Se face o mascotă şi se umplu nişte haine cu paie ca şi cum ar fi un om mort şi i se face slujbă de înmormântare. (Performer Zoltán Németh, 52 ani, Dămăcușeni, 2011)
Sărbătoarea ne amintește de Saturnaliile antice, în care ordinea firească a lucrurilor era răsturnată. Apar glumenși trăsnăi în această perioadă iar ca actantul să nu fie recunoscut, sătenii inventivi se maschează cât mai interesant, precum în cadrul ceremoniilor antice. Se îmbracă lumea care cum ştie mai interesant şi se premiază cele mai frumoase măşti. E important şi acum să nu-i recunoască. Îl îngropăm pe Moşu, ca la iarnă să revină mult mai tânăr, mult mai puternic, mult mai frumos. (Performer Zoltán Németh, 52 ani, Dămăcușeni, 2011) Măştile nu sunt legate numai de spiritele strămoşilor, ci sunt un mijloc de refulare a tensiunilor sufleteşti, ascunse de-a lungul anului. Această sărbătoare are o vechime de peste două sute de ani, aidoma ceremoniilor funerare păgâne ale vechilor germanici şi a fost preluată de către comunităţile maghiare, de la saşi. Este un obicei legat de învierea timpului anual şi se organizează de către feciorii pregătiţi să plece în armată şi simbolizeză spiritele malefice. Măştile îndeplinesc o funcţie socială: ceremoniile cu măşti sunt adevărate cosmogonii ce regenerează timpul şi spaţiul: ele caută astfel, să-l sustragă pe om şi valorile pe care le întruchipează el de la degradarea ce-şi pune pecetea pe toate, în timpul istoric. Dansurile cu măști sunt legate de riturile agrare, nupțiale, inițiatice și funerare, la care participă cei vii și cei morți iar masca posedă o putere magică împotriva maleficului. Această sărbătoare a măştilor dezvăluie o altă realitate, în care firescul lucrurilor lasă loc exagerărilor şi grotescului. Masca devine obiect ritual, purtătorul măștii identificându-se cu personajul pe care îl reprezintă.
Păpușii i se organizează o slujbă înmormântare simbolică, după tiparul înmormântărilor din sat. Moartea mascoidei reprezintă o adevărată cosmogonie ce regenerează timpul și spațiul. Se înmormântează iarna și obiceiurile acesteia, sugerând reinstaurarea primăverii mult așteptate. În carnavalurile populare, moartea i se asociază inițierii, pregătind trecerea la o nouă stare, atât a omului cât și a naturii: Avem popă, avem bocitoare, participă tot satul. Mai demult, purtam omul ăsta pe la toate casele. Asta simbolizează înmormântarea iernii şi a obiceiurilor de iarnă. (Performer Zoltán Németh, 52 ani, Dămăcușeni, 2011)
Sacrificarea păpușii prin arderea ei în focul ritualic, evidențiază venirea primăverii, dar și moartea și renașterea ființei umane, purificată de păcate și pregătită pentru intrarea în postul Mare. Există credinţa că sacrificiul păpuşii arde răul şi aduce prosperitate pentru sat: Api scoteam Bătrânu afară şi îl aprindeam. Aveam pă unu îmbrăcat de popă şi două, trei femei zdiară după omu de paie, aşa sub formă de glumă. Îl scot afară ca pă mort şi popa după el şi apoi îl aprind. Api tătă lumea pune pă masă ce bucate o adus, mănâncă şi apoi începe jocul, balul. (Performer Eva Molnár, 67 ani, Dămăcușeni, 2011)