Susţin sus şi tare, şi nu cred că-mi voi schimba părerea, că oamenii „reali” sunt cei diferiţi.

Personalitatea ţi-o arăţi prin gesturi, prin îmbrăcăminte şi stil. Stilul n-are reguli, stilul nu înseamnă modă, înseamnă arta de a arăta cine eşti fără să te ajuţi de cuvinte. Ador oamenii care exagerează privind ceea ce iubesc, spre exemplu o persoană căreia-i place negrul şi se îmbracă doar în negru. Eu nu înţeleg prin asta rebeliune, sadicitate sau un rocker convins, ci curajul de a te exprima, indiferent că Xulescu consideră actul tău un act iraţional şi exagerat.

Şi până la urmă, şi dacă ai fi un rocker sadic, care ar fi problema?

Societatea ne impune nişte reguli nescrise de care, vrem-nu-vrem, nu putem să nu ţinem cont. Eu cred că atât timp cât nu faci rău nimănui, ce e greşit în a ieşi într-o seară caldă de august cu prietenii să dansaţi în ploaie? Sau să cânţi pe străzi pustii, ori să urlii pe dealuri neştiute lucruri pe care nu le-ai spus nimănui ... pentru că ai ţinut în tine totul prea mult timp. Să fugi într-o dimineaţă undeva şi să nu reapari până-n ziua următoare, să te pierzi printre gânduri, să dansezi până cazi din picioare, să cânţi până nu mai poţi respira, să uiţi de tine şi poate şi de restul.

De ce oare societatea judecă ceea ce nu cunoaşte? Ştim cu toţii cum e văzut un om cu tatuaje şi piercinguri, păr vopsit în cele mai neobişnuite culori: fără inimă, incult, nicidecum nu găsesc artă în aşa ceva. Eu văd personalităţi minunate, oameni care au curajul de a se exprima, fără a se teme de vocea celorlalţi, pentru că ei adoră ceea ce sunt, ceea ce fac. Şi oricum, nimic din ce faci nu e important dacă nu eşti fericit.

Ştii că eşti un om prea conformist şi temător de ce vor spune ceilalţi atunci când toţi te plac în afară de tine. Trebuie doar să ai încredere în persoana care ştii sau cel puţin crezi că eşti şi restul vine de la sine. Sunt oameni total diferiţi care-ţi pot fi cei mai buni prieteni, fie că mentalităţile voastre nu coincid, poate, deloc. Poţi să găseşti ceea ce cauţi în oamenii la care nu te-ai gândit niciodată sau dacă nu găseşti, poţi măcar să încerci să le pătrunzi în gânduri, vei descoperi tărâmuri pe care n-ai mai fost niciodată. Fă-le o poză şi continuă-ţi ruta, nimeni nu te ţine în loc.

E important să fii tu, şi nu o spun doar eu. Ţin minte cuvintele pictorului olandez Van Gogh, care însuşi spunea că normalitatea e un drum pavat, deci e uşor de păşit, însă pe el nu creşte nicio floare. Ori Kurt Cobain, unul din cântăreţii mei preferaţi, era de părere că dorinţa de a fi altcineva e o risipă de cine eşti, şi nu pot decât să-i aprob ideile, în măsura în care el nu se mai află astăzi printre noi.

Nu cred că e rău să arăţi cine eşti, cred că e extraordinar de bine. Însă sunt de părere că lucrurile pe care le simţi în cele mai adânci părţi ale sufletului sunt cele pe care nu le poţi face publice. Găsesc important să ştii cât, nu ce, pentru că oamenii cei mai câştigaţi ştiu să cântărească, nu să-şi pună în ordine haosul din viaţa lor.

Contrastele dintre noi, diversitatea şi diferenţele care ne aduc o definiţie, ele sunt cele care colorează viaţa, sau dacă nu, cel puţin dau cu markerul ca să iasă-n evidenţă...