GELLU DORIAN – „ÎN CĂUTAREA POEMULUI PIERDUT”, EDITURA AXA, 1995

„Poţi răscoli cu o frază o lume întreagă” zice poetul Gellu Do- rian încă din primul vers al „caldului” său volum, „În căutarea poe- mului pierdut”, Editura „Axa” - Botoşani. Astfel, acest poet „subţiat de vânturi ca trestia”, încearcă să ne convingă de faptul că nu poate fi „decât ceea ce-a fost” (Stau şi privesc). Adică Artist, un Poet căruia-i place să fie când „o tristeţe egoistă”, când un om „în faţa căruia nu mai este nimic din ceea ce a fost”, după cum mărturiseşte în același poem. Astfel, așezându-se în faţa Cuvântului, poetul îşi descoase Sufletul „la umbra poemelor în floare”,

lăsându-se atins de plăcuta obsesie a inconfundabilului Rilke, cel căruia îi şi aloca substanţa câtorva din poemele incluse-n acest volum. Se poate spune chiar că „riscă” să facă din Rilke un „mit”.

Şi, dacă stăm bine să ne gândim, chiar face. E, de altfel, un „mit” cultivat şi de bunii mei amici de la „Colocviile” nemţene, indiferent că ne oprim la Daniel Corbu, Adrian Alui Ghe- orghe, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, sau alţii ca el. Numai că, spre deosebire de aceştia, în poemele lui Gellu Dorian portretul lui Rilke: „aşezat în parc/ ţine respiraţia unui puhoi de adolescente”

(Portretul lui Rilke). Este locul de unde îl invită pe Acesta să vină „lângă umbra de marmoră a lui Homer”, tremurând de spaimă că Acesta nu va reuşi să orbească „de la primul poem” (De dragul lui Rilke).

Căutând să dea versurilor sale o notă de simplitate dezarman- tă, poetul acesta moldav le încarcă, de fapt, cu spiritul profund al me- taforei, conducând cititorul spre un tărâm în care „pe zăpadă se scrie poemul/ ieşind în lume/ ca piatra zbughind înspre plopi/ din praştia copilului” (Scrierea poemului). Totuşi, nota supremă a lirismului acestui poet este una subliniată de resemnare, de complacere-n sin- gurătatea binefăcătoare. Gellu Dorian nu acuză pe nimeni de faptul că inima lui „e posibilă/ simpatia, observ chiar pielea făcându-se găi- nă, semn/ că emoţia a instituit acolo cuvântul” (Voi scrie versuri simple şi clare). Un titlu ca o mărturisire de credinţă.

În aceste condiţii, poetului nu-i mai rămâne decât să viseze la

„distanţele unui cuvânt în interiorul căruia/ mistuie sensuri ce încă n- au fost gândite”, deoarece „de sub ochii lui poemul mă arată cu de- getul” (Linii).

Totuşi, în pofida unei aparente mulţumiri, zbuciumul interior atinge cote aproape inimaginabile, tocmai pentru că există nişte

„vămi neumblate (care) încă pun cale poemului” (Vămi neumblate). Poate tocmai de aceea se şi întreabă în acelaşi poem: „Cine sunt aceşti/ tropi punând la cale ordinea interioară a poemului?”. Astfel de stări îl obligă pe poet să se întoarcă în sine, închizându-se-ntr-o adevărată rememorare a propriului trecut: „Copilăria mea este sinta- xa, viscolirea prin care nu poţi şti dacă/ zăpada se va topi vreodată sub ochii tăi” (Copilăria mea). Astfel, raportând totul la un prezent

„derizoriu” şi la un viitor incert poetul conchide cu amărăciune:

„Nu, nu e uşor/ să începi a trăi astfel; merg după tine umbre din nu ştii ce lume,/ şi n-ai nici-o şansă” (Ca o insulă a nimănui). De aceea, parcă nemaiavând puterea opunerii, aşează în el „ore lungi tăcerea”, încercând să ne avertizeze că „ne aflăm singuri la capătul lumii, cu liniştea şi viaţa/ deoparte, între margini, gândind la ceea ce s-ar putea întâmpla/ ochiului când în urma lui imaginea desenează/ un câmp peste care floarea de crin înfloreşte neobservată” (Paşi uşori de femeie).

În final, consemnând uşurinţa cu care Gellu Dorian se scaldă în mai toate registrele lirice, nu ne rămâne decât să salutam „petele” de lumină pe care acest volum le aduce, pe portretul spiritual al bo- toşăneanului pentru care „absolut nimic/ nu poate exista în afara limbajului” (Ochiul de hârtie).