La puțin timp după apariția remarcabilului volum de versuri de inspirație erotică „Jurnalul unei muze” cunoscuta poetă severineană Gabriela Mimi Boroianu a pregătit deja pentru tipar o nouă selecție substanțială de poeme, căreia intenționează să-i dea titlul, după părerea noastră adecvat conținutului, „Efemeride”.
Apariția acestui nou volum de versuri va marca, în mod indubitabil, un moment de referință în activitatea de creație a înzestratei poete, pentru că, înainte de toate, se abordează un registru tematic și ideatic surprinzător de inedit pentru lirica autoarei și, totodată, se apelează la virtuțiile expresive ale unei alte formule poetice, total diferită de pronunțata și constant valorificata, până acum, formulă proprii poeziei clasice de dragoste.
Discursul liric abandonează rigorile prozodiei clasice și optează pentru posibilitățile de expresie ale versului alb/ liber, sensibil contaminat de extetica „minimalistă” sau „autenticistă” a poeziei noastre postmoderniste.

Fapt trădat atât de predilecția subliniată pentru universul citadin din care decupează secvențe cenușii, anoste de decor dezolant, asficsiant, precum tratarea frecventă a unei problematici de factură existențială: „Ploaia biciuie/ cenușiul blocurilor/ cu o furie nebună/ imitație timidă/ a lacrimilor/ ce se adună/ în spatele zidurilor// Sufletele obosite oftează/ în umbra ferestrelor.” („Efemeride 10”). Sau: „Își poartă dezamăgirile ecoul/ pe străzile zumzăitoare/ale orașului/ numărându-mi clipele/ în cadența pașilor/ ce bat asfaltul/ răni imaginare în/ cenușiul blocurilor/ ce se scurge/ peste existența/ unui azi îmbâcsit/ de noxe.” („Efemeride 3”). După cum se poate ușor constata se practică o poezie de notație și admosferă, această din urmă fiind de natură a-i da eului poetic acută și puternic stresantă/ traumatizantă senzație a unei continue, exasperante monitorizări a existenței noastre: „Camere de supraveghere/ ochi hipnotici/ ce ne veghează/ existența/ din orice colț/ quantificând/ fiecare gest făcut/ fiecare vorbă spusă.../ avanpremieră/ a judecății de apoi.” („Efemeride 4”).
În mod straniu, uneori grafica unor asemenea crochiuri urbanistice amintește de stampele citadine proprii poeziei simboliste și de întreg imaginarul sugestiv al acestora, ca în „Efemeride 5”, de pildă, poem cu discrete, persuasive ecouri din lirica bacoviană: „Plouă cu tristețe/ peste orașul îmbătrânit,/ mor arborii/ pe marginea străzii/ în orașul/ cu oameni triști/ umbre/ ce se aventurează în cotidian,/ curge șiroaie/ peste asfaltul negru/ de supărare/ la un colț de stradă/ un bișnițar zgribulit/ încearcă/ să-și vândă marfa…”.
Aproprierea, deocamdată timidă, de poezia postmodernistă este evidențiată mai ales de epicizarea consistentă a discursului liric, situat, cu rezultate notabile, în registru de expresie parabolic, alegoric, simbolic. Într-o asemenea manieră (în accepția de formulă poetică) izbutește, de exemplu între altele, o remarcabilă poezie cu valoare de ars poetica, purtând titlul „Efemeride 1”: „Au spart cuvântul/ să-i smulgă înțelesul.../ Frumusețea lui/ zăcea sfărâmată/ sub tălpile bicancilor/ risipită în mii de cioburi.../ Le-au îngropat sub asfalt/ așteptând să-ncolțească./ Treceau mașinile/ ca niște mâini/ ce luau pulsul străzii (frumoase, expresive versuri!!n.n.) așteptând ca gestația drumului/ să-și împlinească sorocul/ și să sloboadă/ din pântec poezia”.
Extrem de important mi se pare că Gabriela Mimi Boroianu dovedește în acest nou volum de versuri al său că este surprinzător de inițiată în tainele sugestiei lirice, precum în acest notabil poem pe tema implacabilei curgeri a timpului: „Oftează pietrele/ scurgerea cenușie/ a timpului/ scrijelindu-și povestea/ în umbrele zidurilor.../ O pasăre fără odihnă/ sfâșie cu țipătul/ liniștea subțire/ a nopții.// Fântâna trecutului/ își sterge lacrimile/ de tristețea cetății”.
În mod cert, volumul „Efemeride” de Gabriela Mimi Boroianu îi confirmă convingator evoluția ascendentă, susținută de o mistuitoare pasiune și de eforturi de creație intense, exemplare.