DANIEL CORBU – „DOCUMENTELE HAOSULUI”, CASA DE EDITURĂ PANTEON, 1993

Dumnezeu mi-a binecuvântat şi mai mult vieţuirea prilejuindu-mi întâlnirea cu poetul nemţean Daniel Corbu. Omului cu voce caldă şi privire blajină îi datorez, înainte de toate, debutul meu editorial. Dar, nici bucuria şi căldura prieteniei sale, nici faptul că şi-a deschis, fără rețineri, braţele, pentr-o frăţească alipire de suflete, nu sunt cu nimic mai prejos. Nici nopţile petrecute-mpreună, nici intermina- bilele discuţii despre toate cele nu le pot uita. Dar, mai mult şi mai mult, nu-i pot uita poezia. În vremuri de dureroasă singurătate, de copleşitoare tristeţe, Ea, Poezia lui, mi-a fost balsam sufletului.

În poeme regăseam pe cel de care mă leagă, mai mult şi mai mult, singură- tatea. În faţa vieţii şi a morţii. Pe poetul îmbrăcat în haina de gală a Poeziei.

Pentru Daniel Corbu poezia înseamnă descântec de suflet. Cu aceeaşi blajinitate îşi scrie poemele direct mergătoare la suflet, ace- eaşi căldură musteşte din versurile sale. Binefacere sunt ele şi mângâ- iere în vremuri de restrişte. O rară sensibilitate încununează scriitura sa. Dacă ar fi să-i subliniem mica doză de nonconformism care-i stră- bate poemele, am descoperi un iz de dureroasă detaşare de tot ceea ce cotidianul impune. Daniel Corbu nu este un ironic. El poartă doar o mască. A unei aparente durităţi. Cu care nu-i şade bine deloc. Dar, deşi el însuşi este conştient de acest lucru, poetul nu renunţă la ea. Îmi pare a fi un fapt asiguratoriu pentru el, o cale pe care merge să se întâlnească cu fărâma de dumnezeire din el, o modalitate în/prin care îşi spune că nimic din frumuseţea sa sufletească, astfel, nu poate, nu va fi întinată.

Daniel Corbu este unul dintre poeţii care-au adoptat cel mai uşor tonalitatea scriiturii textualiste. Însă, ceea ce-l detaşează net de confraţii care-au reuşit să facă acelaşi lucru, este tocmai faptul că el a reuşit să-şi păstreze intact un lirism, puritatea unui lirism care nu poate izvorî decât dintr-un suflet ca al sau.

De fapt, încă din întâiul poem al volumului „Documentele Haosului”, care face (vai, abia acum!) obiectul atenţiei mele critice - întârziere poate datorată şi faptului că - parcă n-aş fi vrut să dezvălui nimănui frumuseţea scriiturii acestui poet, şi s-o țin, astfel, numai pentru mine - în poemul „Despărţirea de zei”: „Eu tată aveam o mi- reasă ce nu semăna cu a lor/ eu aveam un suflet de bejenie în plus/ îmi iubeam morţii cuvintele apoteozele furtunile”. Da, cred că tocmai asta îl diferențiază pe poetul Daniel de toţi congenerii săi: o simţire profundă, o încăpăţânare în a neîntina imaginile copilăriei, puritatea unor momente din propria vieţuire. Şi nu numai atât! În timp ce ma- rea majoritate a congenerilor săi au migrat spre-o scriitură în care ac- centul cade - ca de la sine - pe grotescul cotidianului, în care este sub- liniată faţa urâtă a lumii şi omenirii, Daniel Corbu a speculat, dacă- mi daţi voie să spun aşa, latura sensibilităţii umane, cântând, fără obosire, rămăşiţele de frumos din fiecare suflet. De altfel, poetul se şi întreabă la un moment dat: „Încerc să-mi închipui bucuria celui care vorbind/ despărţea uscatul de mare/ şi singurătatea adunându-se abis cu abis/ şi chipul răsfrânt de apele primordiale/ ca-n celeste oglinzi./ Ape. Munţi. Neodihnă./ Cui vei mai surâde azi Frumuseţe?” (Copacul cu heliografe - poem care şi dă titlul întâiului ciclu al cărţii). O posibilă explicaţie a blândeţii care musteşte din mai toţi porii poemelor sale o găsim câteva versuri mai încolo, în acelaşi poem:

„Mi se spune: înainte de-a da nume lucrurilor/ învaţă să mângâi!”.

Marcantă este pentru acest poet scurgerea vremii, obsesia morţii: „De parcă-aş avea destul timp de parcă/ mereu aş începe/ sea- ra îmi vin în memorie întâmplări fără seamăn/ cu priviri zornăind ca arginţii/ în urechi îmi sună foşnetul inimii/ tropăitul Iovilor cutreie- rând cartiere” (Cina de taină), sau: „Locuieşti în aceeaşi casă cu mine/ răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm/ aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne/ îngenunchiate de rouă./ Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim/ până la ziuă/ știm aceleaşi metode de sinucide- re/ folosim aceeaşi masă de scris/ (nimic nu e greu nimic nu-i ușor)/ stăm tăcuți la aceeaşi cină de taină/ cineva mă va vinde iţi spun cu- rând cineva/ mă va vinde./ Traversam aceleaşi nopţi albe ştim/ ace- leaşi metode de sinucidere/ stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină/ de ce doamnă Moarte de ce?” (Poveste).

Dar, după cum însuşi poetul recunoaște într-unul din versuri- le sale, „cărțile mele sunt spectacole cu un singur personaj”, el nu în- cearcă nici-un moment să extindă asupra întregii omeniri propriile-i temeri - fapt care-l diferenţiază şi mai mult de mulţi dintre confraţii noștri, care fac din propriile lor spaime „molime” mondiale. Așa cum reiese şi din versul mai sus citat, Daniel Corbu vorbeşte celor din juru-i Numai despre sine, Numai despre ceea ce simte el, fără a încerca vreun moment să generalizeze. Explicația există şi ea: „Într-o zi am aflat că fiecare din noi/ avem măcar un zeu îngropat/ în spatele casei/ care încet încet se mută în inimă” (Un zeu îngropat în spatele casei ). Acest zeu devine suflet. Şi, odată devenit aşa ceva, poetul îi şi alocă substanţa câtorva poeme: „Te ştiu suflete al meu/ care în fiecare clipă mă-nvingi învingându-te./ Te ştiu suflete al meu/ aşa cum cre- dinciosul îşi cunoaşte morţii familiei/ cum apostolul îşi cunoaşte ucenicul/ şi inima proscrisul” (Prin interogaţii şi lacrimi), sau: „pe ascuns îmi strecor sufletul în lucruri/ port în spate un rucsac cu fulgere fierbinţi/ de umilit întunericul” (Zeiţa Casandra).

Parcă sătul de atâta tulburare, poetul încearcă să-şi rezolve cumva starea soră cu disperarea. Nu caută formule ieftine de îmbu- curare a sufletului. În complacere deja cufundat, găseşte o cu totul altă cale pe care să meargă spre izbânda dorită: „Trebuie să-mi învăţ moartea câte ceva despre mine/ în nopţile tulburi când scriu/ cu ace- eaşi încrâncenare cu care aş urca muntele/ fericit ca mirii aceia care făceau dragoste în cimitir/ pe iarba verde ca să uimească moartea” (Alt poem care şi-ar dori un final optimist). Are şi un soi de răspuns pregătit, un soi de punte de salvare: „Dacă voi orbi înseamnă că m- au ales zeii/ să măresc întunericul” (Epistola către Catullus). Şi nu numai atât. Poetul îşi propune chiar să şi explice cam de unde vine această resemnare: „Se jucau cărţi într-o sală imensă la o masă ve- che./ În jur martorii chibiţi conţopişti/ dar eu jucam mereu cu cărţile pe faţă/ Nu-i bine-îmi spuneau cei de-aproape holbându-se în cărţile mele-/ ei nu vor înțelege/ nu-i bine!/ Toate adevărurile s-au spus/ sin- cerităţile se confundă cu genele false/ e secolul douăzeci pune-ţi şi tu o mască./ Într-o sală imensă la o masă veche/ jucam mereu cu cărţile pe faţă şi pierdeam pierdeam” (Pune-ti şi tu o mască).

Marcantă este nota de resemnare a poetului. El nu face nimic să i se opună unui destin tuturor potrivnic. Pare a fi împăcat cu sine, consolat cu gândul că nu este singurul căruia i se întâmplă acest lu- cru, să se despartă de viaţă. Poate tocmai de aceea şi preferă poetul un soi de „despărţire” întâmplată sub cele mai bune auspicii. Poate şi pentru că, aşa cum va reieși din citatul următor, are o senzaţie de împlinire, a unei misiuni pământene împlinite: „Astăzi/ AM IEŞIT SĂ CUCERESC LUMEA CU UN BRAŢ DE METAFORE/ astăzi vă mulţumesc zile lungi de octombrie/ vă mulţumesc autori iconoclaşti cărţi apocrife/ vă iubesc cimitire de îngeri biblioteci/ vă iubesc îm- blânzitori de vulpi ai tinereţii mele/ veac de singurătate crimă şi pe- deapsă eroi şi/ morminte moarte şi busolă” (Despărțirea de zei).

Indiscutabil, Poetul Daniel Corbu este unul dintre mântuitorii Cuvântului. Şi nu numai atât: într-un final de veac în care fel şi fel de aşa zise curente (noi) literare bântuie prin lumea cărţilor, într-o vre- me în care în poezie găseşti din ce în ce mai multă realitate subliniată şi din ce în ce mai puţină simţire, mai puţină implicare sufletească, pot spune, fără a-mi fi cumva teamă că greşesc, că acest poet repune Poezia în drepturile-i sacre, că o reinstalează în altarul de mulţi velei- tari întinat, după un ritual propriu, în mod sigur sub directa coordo- nare şi îndrumare a propriului său suflet.