După ce a tot ros viața și stresul din el, un munte de om de peste 100 kile „în viu”, s-a oprit sărmanul pe la vreo 40, tot de kile și a fost lăsat în „stagiunea”… asta.
Pe când era-n …. „coborâre”…, pe la 60-70 de … „bucăți” și mintea-i mai lucra, și-a adunat nea Ion familia la o masă „festivă” sub uriașul nuc din fundul grădinii.
După ce au spus toți rugăciunea și s-au închinat, a strigat la „enoriași”:
-Bă! Drepți! Nu mănâncă nimeni! Băgați lingurile-n buzunare o țâră să vă spui ceva că de-aia v-am adunat aici!
După cum vedeți, „cobor” zdravăn, sănătos, mă duc! Când n-o să vă mai înțelegeți cu mine, de creanga aia bătrână a nucului să mă puneți într-un balansoar! Uite-așa să vă aliniați, să mă bălăngăniți la umbra pomului, arăta cu mâinile-amândouă! Nucul ăsta este prietenul meu de-o viață, bă! Știe multe! Știe tot!
Bă, ați înțeles?
-‘nțeles, tataie, au început nepoții ăi mici, -după care mai rar și ceilalți membrii ai „clanului”.
-Acum, stați jos! Scoateți lingurile și mâncați! Hai!...
Uitându-se chiorâș unii la alții, au început să mănânce...
Cum spuneam, nea Ion „cobora” vertiginos în greutate și tot mai supărat era. Nu mai vorbea cu nimeni acum.
Doi gineri mai isteți și cu... „gusturi”, la un moment dat, tot așa, la o masă la care ăl bătrân nu mai paticipa de mult (era hrănit cu furtunul), au zis:
-Bă, haideți să scăpăm de hoașca asta, de fosila asta, că a-nceput să pută tot mai frecvent și s-o ducem la nuc. El a vrut, noi cei care am preluat „puterea”, așa vom face!
Au luat niște frânghii, au găurit o albie în care până mai ieri spălau hainele și făceau baie, una mai veche, și l-au depozitat pe nea Ion acolo.
Au construit astfel o.... „țuțeică” și au legat-o de creanga nucului, exact cum poruncise fostul „dictator” și acum făceau cu rândul la ... „balansoar”. Parcă se mai liniștise nea Ion din zbateri în „noul așezământ ... liturgic” (pentru că era agățat de nucul în „lit-urgie vremelnică)”.
Dormea totă ziua, doar când îl băgau în casă începea cu mormăielile și zbaterile. La început, „uța patronului” a fost lăsată prea jos, ca să poată și nepoții să-i facă vânt de pe scaun cu piciorul.
În situația asta mai venea câinele Ghiolban și-l mai lingea la gură pe amărât, dar.... de multe ori, nevinovatul animal, îl „măsura” cu piciorul. Când ai casei s-au prins de acest lucru, au ridicat „obiectul muncii” la vreo 1,5 m înălțime.
Și aici mai sărea câinele și deseori îl găseau oamenii curții culcat peste nea Ion.
Alteori îl găseau pe nea Ion jos în țărâna care începuse să-i cam placă și câinele sus în „dăinăiuș”, iar situația apărută a pus ginerii să gândească cum să procedeze cu „încă viul”.
Da, deja era o situație alarmantă căderea lui nea Ion din albie.
-Bă, zice ginerele ăl mare, uite la ce m-am gândit! Găurim albia, o facem ... „strecurătoare”, ceva... „gen stropitoare”, îl „matisăm” pe unchiaș cu sfoara asta groasă să nu mai ia contact cu țărâna și să-l salvăm de... „iubirea” câinelui.
Adevărul este că lui nea Ion îi și cam incepuse să-palcă cenușa, țărâna, pământul. Acum pământul îl și chema că de-aia cu glumele.... „Din pământ ai venit, în pământ te vei duce”, sau vorba a ceea a popii Calistrat Forțat care-o zice în unele cazuri mai pe scurt să faca economie la cuvinte: De unde ai venir, acolo te duci, ba chiar la intrarea în câmpul bisericesc scrie cu litere meri: „Am fost ce ești, vei fi ce sunt”, ca să nu mai zicem de Săpânța unde mi-au atras atenția două citate de pe cruci: „Sub aeast piatră grea, zace blânda soacrămea. Trei zile de lai trăia, zăceam eu și citea ea” sau, „Când tu citești, eu mă odihnesc! Mai bine citem eu și te odihneai tu”.
Iată că se permit glume-n cimitir că tot sunt ai noștri, dar trebuie să-i lăsăm în egalitatea și fraternitatea lor, exact cum ne-a promis nouă Partidul Comunist și nu s-a ținut de părere.
Oamenii curții rămăsese-ră să ia decizii și aceste nu au început să apară
Când „situația devine „împuțită”, au zis „cadrele de conducere”, ducem furtunul deasupra mortului viu, dăm drumul la apă-n așa fel ca prin debușarea de la buza furtunului să se mențină nivelul apei în troacă până la barba moșului.
Omul se pregătea de drum și numai ”klik-ul” trebuia dat, dar cine să-l dea???
Oprim apa mai ziceau oamenii de responsabilitatea moșului numai când de sub albie se limpezește locul! Clar? Eliminăm astfel problemele creeate de câine, dar ne ușurăm și noi munca de ...„întreținere”!
-Claaaaar!
Normal, ei erau „patronii” acum, așa au și făcut. Dădeau drumul la apă peste nea Ion când „situația” devenea insuportabilă și-l lăsau așa până se curăța dăinăiușul. La începutul acestei stări, se cam scutura, se agita, nea Ion în „băltoaca” asta, dar în cele din urmă se obișnuia și nu mișca de loc. Lua postura mutului și a pietrei.
Opreau apa de la robinet la momentul cuvenit și-i făcea vânt omului din balnsoar până ce din „strecurătoare” nu mai curgea nici un pic de apă.
Întorceau apoi albia cu cocoașa-n sus ca să se scurgă bine și să se zvânte omul, să prindă aer.
Câțiva ani l-au tot ținut pe ne-a Ion în starea asta de... „bălăngăneală acidă”.
Dacă nu zicea nimic, îl mai uitau și nopțile sub nuc, chiar și când vreun nor „își dădea drumul” pe el.
La fel se-ntâmpla și-n veri toride când nucul își da la o parte crengile ca să se bronzeze unchiașul, tot așa îl uitau și-n toamne când cășuna bruma dulce pe „mut”, dar și în primăveri când ne-a Ion auzea ca prin vis, în nopți întârziate, behăitul mieilor, ba și iernile când stratul de zăpadă urca până la spinarea albiei, moșul era uitat în dăinăiușul de sub creanga la fel de bătrână a nucului din fundul grădinii.
Dacă omul se supărase și nu mai vorbea cu nimeni, ai casei îl cam uitau acolo pe taciturnul de nea Ion.
Boii, Spârci și Mârci (cel de hăis și cel de cea) nu se hotărau „să-l ducă...”, nea Ion nu se hotăra să... „plece”... și nu puteau decide, nu puteau „bate palma”. Nu se înțelegeau toți trei privind data... „plecării”!
În cele din urmă, momentul „festiv” se apropie. Au decis:
Dimineță cu noaptea-n cap, la a treia strigare a cocoșului cu pinteni ... „să se încheie contractul”.
Atunci, boii au sarit gardul și au deschis larg porțile, dar tot ginerele-ăl mare hotărăște!
-Bă! Nu-l punem în car! Tot vin la pomană găliganii Mărin al lu’ Flocea și Vasile-al lu’ Cocoșatu. Îl agățăm pe moș cu țuțeică cu tot de-o prăjină, o punem în spinarea vlăjganilor ăstora și-l atârnăm pe „pierit” să se bălăngăne până ce-l ascundem în dosul bisericii că el a vrut ... bălăngăneală.
Asta a vrut, de-asta-i dăm!
Pentru capac luăm albia cealaltă cu găuri naturale bătrână de peste un secol care nu mai este bună de nimic și înainte „să-l ascundem”, să-l „astupăm”, punem albiile să se pupe, îi tragem așa un „tiv de cuie..., un fermoar” peste buzele lor să nu-i intre țărâna-n ochi unchiașului.
Toate pregătirile „festivității-s” gata și... „la drum” cu ne-a Ion.
Sătui de atâta chin cu sărmanul „dispărut”, rudelor nici nu le mai venea să plângă de „fuga” omului din dăinăiuș.
Boii își mai călcau lacrimile cu copitele. Ei mai ziceau din când în când:
-A fost om bun!
Intră-n curtea bisericii mulțimea cu „sărbătoritul”, îi trage popa vreo trei cântece, apoi „țuțeica” se-ndreaptă spre cimitir unde „garsoniera” proaspătă își aștepta cu „nesaț” oaspetele, proprietarul.
Nici n-au apucat să depună peste nea Ion o juma de metru de bolovani, că acesta a-nceput să se ridice pe obrajii c...lui să se uite de jur împrejur.
Cu cât de-afară nu se mai auzeau vorbe, cu atât nea Ion devenea tot mai vioi în noua locuință din fundul cimitirului, de la minus 2 (metri).
O babă de-alături l-a și luat la întrebări:
-Ce-ai pățit, maică, de te-au adus aici? Cancer, inimă, accident vascular, ori de-ă lalt? Ce mai este pe-afară? Ai mei ce mai fac? Îi „turuia” gura de nu se putea ține nea Ion cu răspunsurile.
Deranjați de discuție, în liniștea profundă a „dedesubtului”, au început să se trezească și ceilalți „locatari”, care mai de care cu întrebările lor, unele chiar stupide...
L-au adoptat repede pe noul sosit, ba chiar îl și răsfățau cu de toate. Aici nu sunt restricții, semafoare ori sensuri giratorii. Doar liniște și pace adâncă.
La un moment dat se scoală și unchiul Bobocel.
-Ooooo! Ce faci, bă, nepoate, veniși?
-Venii, unchiule nu mă vezi?
S-au pupat, s-au strâns în brațe, ba, ne-a Ion a adormit între picioarele unchiului Bobocel, de atatea mângâieri.
Nea Ion, mic de-un metru și ceva... - unchiul de aproape doi metri - era ca un al treilea picior pentru Bobocelul de unchi. O hoașcă de babă cu stadii vechi în „cartier”, trezită mai târziu, pe când se ștergea la ochi, strigă la nea Bobocel?
-Măi, Bobocel? Ți-a mai crescut un picior?
-Nu, fă! Este nepotu’ Ionel, nu vezi! De unde atâtea picioare? Numai picioare vezi, a drecu dă hoașcă!
Cu nea Bobocel ăsta, povestea este mai lungă:
Viu fiind, trecea un pic peste un metru și juma’. Nu ajungea să ia lanțul de la poartă să intre-n curte nici când sărea în sus. Mic de statură, dar... tare rău de tot... a fost băgat în pușcărie pentru niște violuri cumplite. Multe la număr, deși era însurat.
N-a stat mult la bulău, că a venit războiul. Al doilea. Nici aici nu a fost cuminte. Când toți stăteau pe burtă și trăgeau cu armele, el a scos baioneta de la armă să-i sperie pe dușmani și s-a ridicat în două picioare. S-a nimerit s-o facă exact pe direcția unui glonț rătăcit care i-a intrat în ochi.
Speriat foarte, fulgerător, s-a culcat la pământ și nu s-a mai sculat. Ca mulți alții de fapt.
În pauza dintre împușcături, fruntașul Pălămidă, ocupat cu dușmanii, cu ăi vii, dar și ăi morți, făcea inventarul, apoi striga la primul soldat care venea de după copac unde-și rezolva din necesități.
-Soldat, Pupăză!
-Ordonați!
-La mine, fugaaaa, marș!
-Trăiți domnule fruntaș! (Salutându- militărește, încă nu se evoluase la... tovarășe)
-Caută-i pe-ăștia în buzunare, ia-le docomentele de nume și du-i în șanț să nu-i ciupă muștele de nas sau de ochi, să nu-i mai cunoască ai lor de-acasă! Să-i numeri, auzi?
-Trăiți! Am înțeles!
Fruntașul apoi, de pe documentele morților completa alte documente, legitimații, diplome de eroi, de jertfiți, de martiri, de revoluționari... ca să fie trecuți de-ai lor pe monumente și-n documentele localității. De ce nu să ia și o pensioară? Dacă se poate, merge!
De multe ori soldații uitau să-mperecheze documentul cu mortul.
Așa se face că și ne-a Bobocel a plecat pe front cu o țâră peste un metru și jumătate și s-a întors de aproape doi metri.
Veneau rudele cu lumânare și flori și cu pălăria sub braț, să-l plângă, iar când vedeau mortul, tăceau imediat. Atât de mult se schimbase Bobocelul în vreo doi ani. Veniseră toate neamurile, numai popa, nu.
După un timp, de după colț, de mână cu nenea polițaiul, apare și popa Fleașcă.
Părintele Fleașcă trecea des pe la văduva lui Bobocel să-i dea cu cadelnița, să-i mai cânte la busuioc, s-o mai potolească ... din dureri pe sărmana femeie.
Cum s-a ivit popa cu polițaiul de mână văduvița a și fugit la nevinovatul părinte, i-a sărit de gât, a-ndoit un picior de la genunchi și s-anfipt cu nasu-n barba popii.
După câteva minute ..., îi șoptește:
Părinte, Bobocel am meu a plecat pe front pitic și s-antors de aproape doi metri. „Uite și dumneavoastră” că lumea tace, se minună și nu plânge! Nu plânge nimeni!
Scoate botul din barba popii, îl sloboade de gât ca să vadă și părintele (duhnea rău a țuică puturoasă), ciudățenia.
Se uită la omul întins în sufrageria cu pământ pe jos, se miră, apoi bălăngănindu-se în brațele milițianului și ale văduvei proaspete strigă la „popor”:
-Bă! Hâc! Dați-i drumul la plâns! Hâc! Voi habar (Hâc!) n-aveți ce este pe front! (Hâc!). Trag ăia de tine (Hâc) de te lungești (Hâc!) și te lățești (Hâc!) cât se poate (Hâc!), cât cuprinde!... (Hâc!)... și continuă să râgâie...
Poporul a-nceput imediat să plângă adânc - atunci și de-atunci, a mers de l-au ascuns pe bietul Bobocel.
Uite că acum Bobocel stă cu nepotu’ Ionel în brațe pe valea din fundul cimitirului.
Proaspătul sosit era curios, tare curios, să vadă, să cunoască vecinii. Pe cei mai apropiați, pe cei mai îndepărtați, dar mai ales să se întâlnească cu rudele.
Cam tulbura el liniștea „localului” dar acolo „nu e supărare nici suspin”, totul se iartă. „Unde nu este supărare și suspin”, este leninism iliescian, auohton, băștinos, corect, cinstit.
Aici, în cimitir, toți morții sunt egali. Pricipiile Marxist-Leniniste sunt la ele acasă: Egalitate, fraternitate, pace! Străzile nu sunt pocite ca la Caracal, toate poartă nume frumoase; strada Învierii, a Strălucirii, a Revenirii, a Îmbobocirii...
A sosit odată aici un boss comunist, un bețiv, așa.... cam ... un liberal democrat cum s-ar zice... care odată ajuns în talpa locașului se credea că este la locul de mai ieri și bolborosea ceva cu.... „Vă dau afară, bă!”
Când a repetat a treia oară, toți „ascunșii” au pus-o de-o răzmeriță, lucru nemaiîntâlnit în bătrânul cimitir.
Păi cum să-i dea afară, să-i aducă aici la noi să se chinuie! Nu știu ei ce părpăd este pe-aici! Sigur că știu, mai ales cei proaspeți, iar ceilalți știu de la rude, dar necazul era și mai mare, devenea și mai mare de se mirau morții și se-nchinau.
Nu le venea a crede. Mulți au intrat în greva foamei. Țața Floarea a lui Clopotniță, cu Fane al lui Liliac, Mitică-al lui Zgâita, Mișu lui Taifun, Nelu-al lui Chelu, Gabriela lui Sarma și încă vreo câțiva au intrat în greva foamei. Să vină unul proaspăt și să înceapă să dicteze! Aici este egalitate! Nimeni nu este șeful nimănui! Dacă știa Cel care a făcut distribuirea, de ce nu l-a dus dincolo, unde... toți se încaieră să fie șefi, la fel ca și pe pământ, de altfel...
Morții au schimbat pe loc numele străzilor; Strada Liniștii a devenit a Furtunii, Aleea Păcii, a devenit Înghesuiala Războiului și la multe altele le-au schimbat numele...
Da! Un război pe ... moarte și pe... moarte. Se înrăiau și mai mult când râgâilă comunistul, încă sub influența formolului și alcoolului striga mereu: Vă dau afară! Vă dau afară!
Și-o țineau tot așa. Sărmanii morți, când îl vedeau pe comunistul bețiv cum repetă, și mai rău se-ntărâtau. Uite că a trebuit un singur comunist să le intre-n curte și le-a stricat toată liniștea, chiar de cum s-a așezat pe fundul gropii.
Serioși să fim, morții aveau dreptate, dar le era și frică. Cine dorește să fie dat afară de la bine, de la egalitate, de la fraternitate, de la odihnă fără de prihană, de unde „nu e supărare nici suspin”?
Situația s-a calmat după ce bețivul a ieșit din coma alcoolică. A văzut starea lucrurilor, dar mai ales că nu făcea nimic ca „dincolo”, s-a complăcut și s-a adaptat imediat.
Ei, nu chiar imediat, avea niște neamuri pe acolo, era Gheorghe-al lui Bambuci, Mircea-al lui Mătrăgună, Floarea lui Zambilă, Costică-al lui Trandafir, Gogu-al lui Pârțuică, Marcela lui Flămându, Costea lui Banigrei, Tase-al lui Ciorbă, Mița lui Bastonotăvit, Gela lui Zăpuc, Pamfil al lui Rămășag și încă vreo doi, cam neamuri cu el care i-au spus direct, nu pe ocolișuri:
- Bă, te ia mama dracului dacă mai continui cu ...„Vă dau afară!”. Tu nu înțelegi că nu e nici măcar unul, nici unul, bă, bețiv comunist care să vrea să fie dat afară? Ia să vezi că nici după o săptămână de stat aici la umbră de brazi, de cruci și mirosind flori la rădăcină n-o să mai vrei în „moartea” ta să mai ieși afară!
Sfătuit, înghiontit, înghesuit bine de rude, bețivul s-a trezit din alcool , formol și a tăcut.
A fost prilej pentru nea’ Ionel să dea târcoale liniștit pe dedesubt să-și vadă rudele, cunoștințele vechi și noi.
Cu pacea instalată-n „subsol”, a reușit să dea de Tanța lui Liliac, de Gicu lui Chiștoc, de Vasile-al lui Țambal, de Vica lui Mofliu, s-a-ntâllnit mai încolo cu niște rude, dar mai de departe, Marcela lui Căpșună, Marița lui Limbric de care s-a mirat foarte. Era sinistru ce observase și-i zise: Țață Marițo, de ce ești așa de exfoliată? Rău ai ajuns, bre! Nu i-a mai ascultat ne-a Ionel înjurăturile că a intrat în vorbă cu Gigi Lătură, cu Leana lui Mozaic, cu Veta lui Caimac, Mișu lui Ruginitu, Mircea lui Colivă, Nelu lui Mozambic, Eleonora lui Boșitu, Cristina lui Cârlig, cu gaga Floarea lui Năduf, țața Haralampica lui Haralampie dulce-n mustată, cu lelea Zăngănita lui Tramvai.
Ce mai, în două zile s-a întâlnit nea Ionel cu vechi și noi cunoștinte, cu rude apropiate și îndepărtate, ba și ne rude cu care să-și mai omoare timpul pe după urmele de sicrie, cu niște moarte mai slabe de minți.
S-a acomodat repede, nu se mai rătăcea să-l caute rudele și unchiul Bobocel peste tot, ba și pe la o cârciumă nou înființată unde veneau ... moarte „ușoare” de cap care-l puteau „induce-n eroare”și păcat pe preacumintele nea Ion.
Tot umblând pe străzi și alei a constatat că toți locatarii poartă nume conspirative, că au un S.R.I. care funcționează după ultimile culmi de civilizație și progres, că toți ascunșii din subsolul mărginit, marcat de cruici, tooți, dar toți locatarii au nume conspirative: Ioana Iliasca, Nastasia Adriana, Ioan Zăvoranu, Kalina Tari, Monel Momoiu, Băsia Traiana, Emilia Constantinova, , Ionela Țiriaca, Elenel Udrov, Crinela Antonici, Victoria Ciorbă, Viorela Pontia... Numai nume de nume...
-Mie, ce nume o să-mi dați, îl întreabă nepotu’ Ionel pe Unchiul Bobocel? Cu ce nume mă botzați?
-Nepoate, pe tine te „botezăm” cu numele Livia Drag(uța), pentru că tare te-ai dat în uța și te-ai dus apoi..., în... „cartier” la noi!
Cum spuneam, alerga ne-a Ionel ca un zănatic pe fundul cimitirului și se uita la numele lor conspirative, dar și la cele naturale. Pe ăstea le citea de pe cruci. Mai rău e vara când soarele stă mult la prânz și face umbra mică forțându-l pe Ionel să se chiorească sau să-i ia pălăria unchiului Bobocel să-și ascundă ochii de soare sub borurile largi și blegite, fleoșcăite.
Într-un fel cam asta este viața veselă din subsolul cimitirelor
Iată câteva aspecte din viața luuuuuungă și ne... zbuciumată a omenirii, „unde nu e supărare nici suspin”, din „cartierul ascuns”!