Marian Ilea: Domnule Nicolae Breban, domnule Augustin Buzura,

cred că oriunde v-aţi afla, aveţi în memorie un loc drag, o amintire legată de Baia Mare.

Nicolae Breban: Eu m-am născut în acest oraş, dar foarte curând, pe când aveam eu doi ani, prin '36, tatăl meu care pe-atunci fusese funcţionar la episcopie, a fost numit preot paroh în comuna Recea, unde în '40 a fost arestat de unguri.Deci amintirile mele sunt legate de această comună; şi în '40 am fugit, tatăl meu era arestat la Oradea, cu mama pe grabă prin Turda, pe Dealul Feleacului, unde am văzut pentru prima oară un ofiţer român, avea o rozetă cu steagul românesc şi mi s-au umplut ochii de lacrimi, un fel de patriotism instinctiv - nu ştiu cum de-a apărut.

Am dormit noaptea la Turda în casa unui evreu, iar a doua zi am ajuns la Lugoj, unde tatăl meu, care a fugit din închisoare de la Oradea, s-a întâlnit cu mama la Turda şi a ajuns preot funcţionar la episcopia greco-catolică din Lugoj, unde mi-am făcut şcoala primară şi liceul. Memoria... toţi acei ani ai copilăriei şi-ai adolescenţei, şi-ai postadolescenţei... au rămas în zona aceasta a Recei şi Ardealului, a ţăranului, a figurilor de ţărănci, a animalelor de-acolo; tata avea un cal, Luisa, avea 7 vaci... }in minte că aveam poze de-atunci când tata m-a urcat pe cal; mergeam cu sluga noastră... Ionuţ îl chema... la adăpatul vacilor... Au rămas aceste amintiri încărcate de o imensă emoţie şi un anumit halou de mistere. Pentru mine era acest Ardeal... pierdut şi extrem de interesant... pe care l-am revăzut, când m-am reîntors cu mama în satul Recea acum vreo 10 ani.


Augustin Buzura: M-am întrebat şi eu care a fost prima amintire şi mi-aduc aminte extraordinar de clar: tata lucra la Dealul Crucii, s-a întors, făcea naveta... venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, şi-i spune mamei: "A-nceput războiul, Baia Mare s-a umplut de cehi"... era ocuparea Cehoslovaciei de către nemţi - asta a fost prima amintire. După aceea, următoarea, foarte brutală şi foarte dură... când am fugit cu toată familia în pădure - se retrăgeau ungurii, bandele foarte violente... - am rămas acolo, ne concentram cu toţii în jurul unui aparat cu galenă, şi eu am făcut multe aparate cu galenă în copilăria mea, şi după aceea am venit acasă... se auzea, din cât au priceput ţăranii cu care eram, că vin românii. Când am ajuns acasă, tocmai veniseră ruşii, au ocupat toată valea, toate dealurile; mi-aduc foarte bine aminte... primul care a intrat în casă avea un automat cu care a făcut ţăndări toate icoanele mamei la primul foc, după care... au venit şi alţii: atârnau strugurii din via din faţa casei, i-au pus într-un ciubăr în care mama spăla haine şi au dansat pe strugurii respectivi de-au făcut un suc şi-au aruncat nişte spirt pe mustul acela de struguri... asta a fost prima amintire, şi cea mai dură... Restul a fost muncă... era un sat... nu foarte bogat... trebuia de mic să grijeşti vitele, plecam... nu ştiam bine care erau vitele mele. Pe urmă am avut o întâmplare absolut fenomenală care mi-a schimbat într-un fel foarte mult modul de-a înţelege: în spatele casei noastre era casa preotului, era un preot cu totul şi cu totul neobişnuit, făcea slujba şi la ortodocşi, şi la catolici, îl acceptau ambele culte pentru că era un om de mare clasă; au venit ruşii aceia şi, în aceleaşi împrejurări, l-au pus în spatele şurii să-l împuşte, şi el, săracu', stătea cu pletele, cu barba-n vânt, era aşa... speriat... şi atunci a apărut un tip care a vorbit ruseşte cu ei şi i-a lămurit să nu-l împuşte. Din clipa aceea, preotul l-a ţinut pe omul respectiv la el în gazdă, nu a mai plecat cât a trăit preotul, şi mult după aia... şi el venea, cum stătea foarte aproape, să-mi predea cursuri de franceză, de italiană, de astronomie, de botanică... Anii respectivi i-am petrecut cu el făcând insectare; noaptea mă chema să vedem stelele. Era un om absolut formidabil, n-am înţeles niciodată, nu spunea nimănui de unde vine şi unde pleacă şi după foarte mulţi ani, eu eram deja învăţător pe Valea Neagră, aici lângă Firiza, a venit, m-a găsit acolo, vindea pe-atunci Biblii şi ochelari, a venit la mine şi şi-a reluat lecţia de franceză exact de unde a lăsat-o...


Marian Ilea: Sunt momente, cred, ale prozatorilor puternici care adună zi de zi, vreme de ani de zile, tot felul de fraze, de ici, de colo, fraze auzite-n metrou, fraze auzite la bistrou, fraze auzite-n tramvai, o înjurătură auzită pe nu ştiu unde... la un moment dat există un anume cumul mental care, până ajunge să se topească în diverse personaje, trece printr-o retortă a propriei personalităţi. Oare aşa se-ntâmplă?

Nicolae Breban: Nu, nu. În cazul meu se-ntâmplă cu totul altfel. De altfel, eu am o mai veche propunere de categorisire a creatorilor; eu spun că există scriitori care reflectă, cum aţi spus dvs. existenţa, modificând-o într-un fel sau altul, sau care, dacă vreţi, într-o formă mai înaltă, transfigurează datele realului. Dar există o a doua categorie, la care mă înscriu eu şi din care mi-am ales maeştrii, care constatând ce se-ntâmplă-n jurul lor în realitate, sunt nemulţumiţi de ce li se oferă, fac ceea ce se numeşte tabula rasa, adică dau la o parte de pe masa realităţii toate obiectele şi fiinţele pe care le cunosc şi proiectează pe această masă... a realului, propriile lor fantasme. Din prima categorie fac parte scriitorii excelenţi, naturalişti, descriptivi, interesanţi, mari maeştri, care, după cum spuneam eu, ... inclusiv poeţii care transfigurează datele realului. Din a doua categorie fac parte marii zănateci începand cu Cervantes, cu Shakespeare, o parte din marile sale creaţii, şi maestrul meu Dostoievski; eu am procedat cam la fel, am proiectat pe o masă nevăzută o realitate... inventată de mine... şi ca urmare, romanele mele sunt fiction... ficţiune. Şi... foarte rapid eu m-am debarasat de elementele biografice, ele se găsesc în primul meu roman Francesca, şi, în colocviile romanului pe care le-am organizat eu, am propus ca un barem al profesionalismului în proză, un roman, Eliberarea de biografii, pentru că în literatura română, o literatură tânără în conceptul european, chiar marii scriitori, până la Marin Preda, sunt înfeudaţi biograficului, se desprind greu de biografic; ori eu cred că un scriitor este cu adevărat profesionist atunci când se rupe... după ce aruncă în primele cărţi elementele biograficului... mă rog... aranjate într-un fel sau altul, şi după aceea proiectează lumea ficţională şi... cei mari, Marcel Proust, Joyce, Faulkner, Thomas Mann, maeştrii secolului XX ai romanului, fac în acest fel, adică propunînd ei o altă realitate, un alt real.



Augustin Buzura: Ceea ce spuneaţi dvs. este valabil cînd construieşti un personaj, restul e ficţiune, de fapt toate subiectele romanului, de când există roman, sunt cam aceleaşi, temele sunt cam aceleaşi, dar fiecare dă culoarea epocii, culoarea filosofiei în care crede; iar restul... aceste mici amănunte pe care le vezi construiesc un personaj, poţi să-l construieşti în multe feluri, şi adăugând aceste amănunte, şi mergând de la tipurile temperamentale. Eu, fiind de formaţie ştiinţifică, îmi plăcea să merg pe tipuri temperamentale, pe structuri care să meargă în logica structurii; cum zicea Cehov: dacă pui pe masă un pistol, până la sfârşitul piesei trebuie să tragi cu el - ori dacă eu construiam un temperament, să spunem isteric, trebuia să procedez într-un anume fel ca să-şi păstreze structura. Mă rog... sunt amănunte...



Marian Ilea: Există o desprindere de lumea pe care o propune, ficţională, în momentul în care un scriitor îşi termină o carte? Şi dacă da, credeţi că memoria unui scriitor poate să semene cu memoria unui computer, apeşi pe un buton şi ai şters după ce ai terminat cartea?



Nicolae Breban: Nu, nu... apropierea creierului de maşini s-a mai făcut şi în secolul XVIII, când creierul a fost comparat cu o maşină, astăzi creierul este comparat cu computerul, deci tot un fel de maşină, ceva mai complicată; creierul are alte legi, mai ales creierul creatorului; creierul creatorului este un creier special.



Marian Ilea: Cum l-aţi putea defini... prezenta, de fapt?



Nicolae Breban: Vă spuneam mai înainte... nemulţumit de lumea reală, de structurile lumii reale, el propune o altă structurare, alte simboluri, alte idei, şi pentru asta creează alte personaje. Romancierul este un nemulţumit, e un anarhist al lumii reale, şi el propune o altă ordine a lumii, şi această ordine se cheamă: Ion de Rebreanu, Moromeţii lui Preda, Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, Ulise de Joyce, propune o lume, nu ideală, o lume posibilă încărcată, însă, de mari simboluri; propune o schematizare a existenţei, o reorganizare a existenţei în forme schematice, însă cu o mare capacitate de a încălca această schemă de elemente de natură reală, psihologică, încât cititorul inteligent şi atent constată sub ochii săi, în cartea respectivă, o altă lume, care seamănă ciudat, fantastic cu lumea sa, însă încărcată de simboluri şi de sinteză.



Augustin Buzura: Sentimentul meu după ce terminam o carte era de gară părăsită, de sfârşit de lume, de viaţă, nu mai aveam puterea decât să mă repet, şi în aceste împrejurări, plecam aiurea prin ţară, citeam enorm, ascultam foarte multă muzică, dar, din păcate, ceea ce scriam semăna foarte mult cu ce-am scris înainte, şi asta, după ceva timp mă exaspera şi le aruncam; deci cred că am aruncat mult mai multe hârtii decât am tipărit, pentru că erau atât de bine fixate toate schemele astea mental, încât nu puteam să nu le repet. Dar erau şi zile foarte urâte, nu-mi place să mi le amintesc, atunci copiam cărţi, căutam prin diverse studii, citeam la exasperare din zona psihologiei, psihiatriei, psihopharmatologiei; după aceea intram în normal.



Marian Ilea: Am întrebat pentru că, pe de o parte, exista o cotă de risc, la un moment dat, ca un mare scriitor ajuns în manuale să intre ca material la un examen de bacalaureat, de exemplu Animale bolnave sau Vocile nopţii, copiii ăia să obţină câte-un 4 şi să-l înjure pe Breban sau pe Buzura că, din cauza lui, n-au obţinut examenul de bacalaureat; iar pe fondul ăsta aş fi curios să ştiu dacă v-aţi gândit vreodată: dacă Nicolae Breban, acum, ar da bacalaureatul din Animale bolnave sau Augustin Buzura din Vocile nopţii ar face faţă examenului de bacalaureat, în raport cu profesorii pe care-i avem?



Nicolae Breban: Depinde de profesor, eu am căzut de exemplu la Medicină, în 1954... Un văr de-al meu, care era medic, mi-a pus o pilă la un mare profesor, un ortoped la Clinica din Cluj, şi am căzut la examen; m-a chemat şi mi-a spus: "Dragul meu, la ortopedie ai luat foarte bine, iar la limba română foarte prost. De ce voi nu citiţi literatură?" Greşeala mea a fost că, în loc să tratez tema la limba română după manual, eu am tratat-o de capul meu, încărcată cu multe elemente noi, încărcate de erudiţie, ori cel care a corectat cele vreo 2000 de lucrări, în loc să mă încadreze în programă, m-a aruncat. Depinde de ce examinator ai în faţă; dacă eşti viclean, îi spui ce vrea să audă, dacă ai noroc să găseşti o personalitate, atunci îi spui ce crezi. Şi asta s-a-ntâmplat şi-n liceu, am avut un singur profesor de limba română, Nicolae L., care m-a ajutat într-adevar să-nţeleg ce-nseamnă tipologia, cum se face un personaj, pe Odiseea lui Homer, mi-a arătat cum face Homer, cum portretizeaza el. Deci depinde foarte mult şi de profesor.



Marian Ilea: Aţi lua bacalaureatul, domnule Buzura, cu un subiect din Vocile Nopţii?



Augustin Buzura: Dacă ar fi în clipa de faţă, nu; dacă aş avea posibilitatea să citesc, să mă pregătesc, dar nu cu foarte mare notă. Nu din motiv că ar fi foarte complicat romanul, ci din motiv că fiecare carte care e citită presupune un alt mod de a o gândi şi nu cred că există cititor care să se citească şi să moară de fericire după ce a terminat cartea de citit. Întotdeauna cartea cea mai bună este cea care urmează, şi asta nu este o vorbă-n vânt, este o foarte mare tristeţe.



Marian Ilea: Am avut o experienţă extraordinar de interesantă, apropo de a citi în corectură: Desiştea se culegea la Bacău şi abunda de arhaisme transilvănene, şi cartea culeasă la Bacău avea arhaisme moldoveneşti, şi am făcut corectura de 7 ori până când, pe riscul ălora de la Bacău am zis: "Domnilor, voi răspundeţi, daţi-i drumul la carte"; e singura carte pe care am citit-o de 7 ori şi nu mai vreau să aud de ea.



Augustin Buzura: La mine era discuţia cu cenzura - erau foarte multe tehnici de a scăpa de ei, scriai deasupra acelaşi cuvânt, scriai fraze întregi ca să ţi le scoată şi să rămână ce-ţi trebuie... era ca-n neurologia din tinereţea noastră... se numea dominanta Chomsky, deci un focar mai puternic de excitaţie inhibă pe altul mai slab de excitaţie. Era foarte greu când terminai, dacă nu ştiai unde ai mai pus o repetiţie, dacă nu ai făcut o groază de repetiţii, dacă frazele pe care le-ai şters şi le-ai scris deasupra nu le-ai schimbat locul, era un război cumplit şi erai mai mult confuz după ce terminai, pentru că nu aveai curajul să reciteşti.



Marian Ilea: Erau în satele din Maramureş, de fapt din Transilvania, cam în fiecare sat, doi-trei foarte buni povestitori ţărani care se adunau pe bănci, la drumul ţării - în jurul lor roiau oamenii, şi ăia tot povesteau. Erau oamenii ăia scriitori în stare embrionară, erau aşa-numiţii "povestaşi" ai literaturii sud-americane sau puteau să fie la un moment dat un foarte bun material pentru un potenţial scriitor?



Nicolae Breban: Nu, nu are nici o legătură. E cazul multor români inteligenţi care, vorbind excelent, cred că ar fi buni scriitori, de obicei scriu foarte prost oamenii ăştia, iar bunii scriitori se exprimă prost însă sunt foarte bogaţi în culoare când scriu. Oralitatea n-are legătură cu scrisul, de aceea poporul român, care numără mii şi mii de povestitori, la mese, are puţini romancieri, capabili să scrie cursiv, colorat, dar să construiască, pentru că romanul este o formă a construcţiei.



Augustin Buzura: Romanul înseamnă personaj şi construcţie.



Marian Ilea: În memoria dvs. pasivă, există astfel de oameni, v-au marcat? Pe dvs. de exemplu - la Recea; se vorbeşte foarte frumos de dvs., de familia dvs., şi despre încă o familie care a reuşit să împroprietărească o serie de ţărani care or plătit când or avut, ori familia respectivă aşa a rămas în memoria pasivă a locului. Dvs. aţi rămas cu nişte figuri, nu neapărat de ţărani?...



Nicolae Breban: Faptul că tatăl meu a fost arestat, că nu a plecat cu administraţia, că a rămas cu ţăranii, că a slujit în biserică... şi asta a rămas, pentru că acum 10-15 ani, când m-am întors cu mama cu maşina... încă venea lumea să plângă: "doamna preoteasă, bine că v-aţi întors"; apoi există un ţăran Bud, unul din băieţii primarului Bud, cu care tatăl meu a făcut o horincie-n sat, care m-a căutat acum vreo 20 de ani în tot Bucureştiul, să afle unde stă domnul Breban, a aflat unde sunt şi mi-a lăsat sub uşă o scrisoare: "Domnule Breban, vă rog veniţi la noi la Recea, vă aşteptăm" - deci iată cum rămâne o amintire după zeci de ani, după decenii, înscrisă-n mintea şi mentalul oamenilor dintr-un sat mic ca Recea.



Augustin Buzura: Eu am fost marcat şi de unii, şi de alţii; aveam un vecin, de pildă, care mi-a explicat pentru prima dată, cum se ducea cu arcanul la oaste, pentru că eu aveam cu totul şi cu totul altă impresie, se punea mâncare, băutură pe masă în mijlocul satului sau la biserică, unde se adunau doritorii, în jurul mesei erau funii pe ţăruşi şi o funie care înconjura masa... se băgau pe sub funie să fure... beau, mâncau, se strângea funia şi care era prins în funie, era dus la oaste. Era o chestie pe care nu mi-aş fi putut-o imagina. Deci sunt poveşti care rămân; alte poveşti cu luptele acelea cumplite cu partizani; eu am umblat foarte mult şi-n Apuseni, şi-n Făgăraş pe urmele lor, şi v-aş putea povesti zile-ntregi ce am aflat de la acei ţărani. Ce să zic, depinde ce cauţi.



Marian Ilea: V-aţi luptat cu cenzura de tip comunist, acum, dacă ar trebui să caracterizaţi şi cenzura asta de factură economică sau de economie de piaţă, dacă le-aţi pune pe un cântar, care ar fi segmentul pozitiv şi care ar fi negativ al celor două tipuri de cenzură? Vine editorul şi-ţi zice: cartea ta este de 600 de pagini, fă-mi-o de 300. O faci sau nu?



Nicolae Breban: Asta o face orice editor, capitalist sau comunist. Aici, în România, editorul comunist avea principii ideologice, celălalt vrea să taie când eşti necunoscut - eu, ca scriitor, eram necunoscut la Paris... editorul vrea să propună o carte scurtă şi dacă, după aceea, ai succes, atunci se publică cât ai scris. Nu există criterii clare de diferenţiere, amândoi sunt nişte ticăloşi, editorii, sau amândoi pot fi generoşi, minunaţi.

E o tragedie întreagă ce se-ntâmplă în ţările apusene cu tinerii scriitori care publică lucruri cu care se prostituează. Noi, generaţia noastră, a fost la fel împinsă spre prostituţie; primul meu roman, ştiind că eu am făcut un pariu enorm, am refuzat să public nuvele, şi am vrut să public roman... atunci am făcut un pariu absurd, am făcut exact romanul la care se aşteptau comuniştii de la un tânăr necunoscut; prietenul meu Matei Călinescu mi-a spus că o să fie sau o porcărie, sau n-o să apară. A apărut şi am primit şi Premiul Academiei.



Augustin Buzura: Cenzurile astea sunt de multe feluri şi depinde foarte mult şi de notorietatea omului, dacă e un om care a dovedit că vinde cartea, ţi-o publică oricât ai scrie. Mai greu este pentru cei care încep şi care sunt necunoscuţi, şi aici depinde de felul şi de inteligenţa editorului, dar mai mult decât de acesta, depinde de ceea ce sunt astăzi aceste sisteme fantastice de promovare.



Marian Ilea: În încheiere, am să vă întreb ce înseamnă pentru dumneavoastră Maramureşul?



Nicolae Breban: Pentru mine Maramureşul şi oraşul Baia Mare înseamnă posibilitatea de a fi. A fost o combinaţie de loc şi cei doi parteneri, un tânăr preot din Cicârlău şi o sârboaică din sudul Banatului Sârbesc; deci această ocazie, când am văzut eu lumina zilei... şi pot să spun că eu sunt bucuros că m-am născut şi sunt uimit când văd atâţia intelectuali şi oameni care regretă că s-au născut.

Sunt mulţumit cu existenţa pe care o am, şi accept că m-am născut aici din combinaţia a două etnii... Nichita Stănescu regreta că nu s-a născut în Rusia, el a ştiut că ruşii nu au un poet atât de mare cum este el; a spus: "Dragul meu, noi nu eram posibili decât aici, în acest sol, la întâlnirea între doi parteneri"; în cazul lui o rusoaică şi un ploieştean, în cazul meu o nemţoaică şi un ardelean din Maramureş.



Augustin Buzura: Pentru mine înseamnă totul, dacă aici te-ai născut, planetele aici s-au încrucişat asupra ta, exişti cu pattern-ul pe care ţi l-a dat zona în care te-ai născut; dacă mergi pe psiho-geografie, aici este zona vulcanică, deci oameni buni, generoşi, calzi, şi de aici toate celelalte care decurg; poate c-ar trebui să-ţi pot spune vorbe frumoase pe care nu le spun, ar trebui să spun o sumedenie de întâmplări pe care nu le spun, o sumedenie de lecţii pe care le-am învăţat aici şi nu-şi au rostul - deci este matricea ta spirituală şi biologică.