THEODOR GEORGE CALCAN – „CONFESIUNI DESPRE NEANT”, CASA DE EDITURĂ PANTEON, 1996

„Metafora lui Theodor George Calcan este discretă, bine pla- sată în text, ca un inel de rubin căzut pe fundul unui vas cu licoare dulce-amară, de unde trimite sclipiri şi surâsuri triste în jur… Un po- et cu o metaforă sclipitoare”, scria Nechita Danilov în prefaţa volu- mului „Confesiuni despre neant”, semnat de poetul nemţean Theo- dor George Calcan, de-acum aflat la cea de-a doua sa carte, volum editat de Casa de Editura Panteon, în anul de curând încheiat.

Într-adevăr, poezia scrisă de el este una bine elaborată, o poe- zie în care nu refuză cuvântului său nici-o trenă metaforică, gândind că astfel poate să-i mai „fardeze” puţin micile „defecţiuni”.

Printr-o bogată expresivitate vorbeşte el despre lumea din care face parte, ris- când o scăpare de sub control a propriului său cuvânt, astfel ajun- gându-se la o delicată situaţie: cuvântul devine mai puternic decât realitatea pe care o numeşte: „Obraz de faun mi-i sufletul/ Acoperit cu o frunză îngălbenită de lume” (Penele păsării plecate). Sunt versuri care surprind printr-o totală lipsă a gratuităţii, printr-o ironică detaşare, unic antidot pentru vindecarea de-o silnică seriozitate. De aceea şi vedem că întreaga luptă a poetului, cu lumea înconjurătoare, se dă pe un anume câmp al comunicării cu sinele, pe cel al unei neo- bosite căutări a „limbajului specializat”, prin care, infinit mai lesne, ar putea el să se autodefinească. Modalitate prin care şi-ar putea ex- plica sentimentele, gândurile, gesturile. Dar, până şi în cazul unei ne- reuşite Theodor George Calcan ştie ce ar trebui să facă: „Şi voi pleca, mă voi duce”. Din această brutală metodă de rezolvare a problemelor cu care se confruntă el, desprindem o altă caracteristică a poeziilor incluse-n volumul „Confesiuni despre neant”: investirea abstracţiu- nilor cu atribute ale umanului, ale fiinţei: „Plaur visător, melancolic/ Sângele meu curge adânc” (Uneori creşterea).

Însă, fapt ce trebuie subliniat, Theodor George Calcan nu îşi canalizează (doar) pe acest făgaş ideile ascunse în poeme. El merge mai departe, până la o temperare retorică chiar, stilistică, a tensiunii existenţiale care îi pulsează în suflet. De aici şi vine impresia, suges- tia, iluzia de resemnare, ca singura cale de-a opune rezistenţă grotes- cului cotidian. Din acest moment, din dosul unei mime de om co- pleşit de singurătate, de melancolie şi nestatornicie, în acelaşi timp, poetul începe să-şi traducă, numai sieşi, sensurile emoţionale, sociale sau culturale ale unei lumi în care se vede obligat să trăiască. Atunci îşi propune să nu devină o „firimitură” din Gloată, să rămână diferit de toţi Ceilalţi. De aceea şi începe să-şi transforme comunicarea cu tot ce-l înconjoară într-un monolog: „Cu propria-mi privire/ Dezgo- lindu-mă ironic/ Mie însumi, mă dărui,/ Fără cuvânt/ Cu propria-mi inimă/ Sap propria-mi umbră/ Pană la os pătrunzând/ Singur” (Une- ori creşterea). Doza de fetişism de care dă dovadă aici autorul e re- pede depăşită în momentul în care îl podidesc reveriile, stare pe care nu mai reuşeşte să i-o înăbuşe, să i-o anihileze singurătatea, de-acum, şi ea strivitoare: „Lucrurile le văd mult mai bine/ Depărtându-mă de ele/ Le simt mult mai intens/ În lipsa, lor” (Misterioasă fire lovindu- ne).

Totuşi, în pofida faptului că poetul Theodor George Calcan încearcă să transmită cititorului, prin versuri cu grijă rostuite-n rosti-

rea lor, o bună stăpânire de sine, se simte, de la o poştă distanţă, du- pă cum spune românul, o emoţionantă stare de nesiguranţă, chiar de incertitudine. Îmi place să cred că ea nu vine dintr-o necunoaştere a propriilor puteri creative, ci doar din obsedantul gând că el, bibliote- carul nemţean, este un poet cu mult mai „mic” decât confraţii săi zo- nali, cei care-au făcut şi care încă fac multe din jocurile literaturii noastre. Spiritual vorbind. Dacă se va dovedi că este vorba doar de asta, am convingerea că poetul Theodor George Calcan va reuşi, dacă va persevera pe drumul descoperirii adevărului său interior, în scur- tă vreme, să-i ajungă din urmă.