Nu poți intra-n măruntaiele acestei lucrări fără.... a-ți lua ... măsurile de rigoare, de precauție chiar. Nu știu încă dacă titlul acestei lucrări a doamnei Angela Burtea este un titlu capcană, ori este cu adevărat viața și... destinul unui om.  Când vorbești despre destine, ce să mai înțalegi, omul lui Dumnezeu!?
Și totuși, ce este destinul?
 Iată ce ne spune măria sa, Dex-ul nostru cel de toate zilele: „Forță sau voință supranaturală despre care misticii cred că hotărăște tot ceea ce se petrece în viață; fatalitate.” Sau „Soartă, ursită, noroc sau nefericire care însoțește viața omului
Iată ce spune scriitoarea dunăreană despre viață, despre destin, căci de-aia sunt atât de strâns legate una de cealaltă: ”Nu o dată m-am întrebat ce este viața și cine este autorul suprem în oferirea acestui dar. Târziu, când floarea albă a împodobit trupul și sufletul meu am înțeles că suntem scânteia divină a unui Tată Suprem, iar viața nu e altceva decât o călătorie lungă sau scurtă, blândă sau aspră, atât cât să învățăm lecția, un mijloc prin care să ne arătăm măiestria de-a împlini Creația. Sub tutela împărătească ne-am făurit drum urcând și coborând, am închegat relații ducând la capăt misiuni dificile, am zămislit și-am legănat la sânul nostru pruncii cu care am fost binecuvântați și, cel mai important, am învățat a iubi, a dărui și a ierta.”
Pe mulți oameni i-au frământat aceste lucruri (încă din timpuri străvechi), viața, destinul. Evident, cel mai clar răspuns l-au dat scriitorii, cum bine face în  această carte doamna Angela Burtea.  
Încă de la început, scriitoarea ne dovedește că stăpânește arta mânuirii condeiului, știe când să-i dea libertate, când să-l frâneze, când... să creeze suspans.
Încă de la început, cartea ne duce pe meleagurile natale, cele mai frumoase meleaguri de pe pământ:
„Cu sufletul îmbrăcat în haine cernite, m-am întors de câteva zile acasă, în casa de pe deal aproape de apa Tazlăului, pentru a participa la înmormântarea mamei. Mai puțini decât în vremea copilăriei, încercam să menținem aprinsă flacăra neamului nostru, spre mulțumirea și liniștea mamei care își făcuse drum printre stele, după o viață trăită sub normele drumului croit cu bună știință.
Cum timpul petrecut în casa părintească continua să-mi cânte în ureche, am profitat de vremea frumoasă și mi-am purtat paşii pe pământ bătătorit, atât de cunoscut şi totuşi străin. O așezasem pe mama în pământul veșniciei alături de părinții săi, iar eu păşeam cu grijă prin împrejurimile satului, încercând să regăsesc mirosul și culoarea inconfundabilă a naturii de altădată. Cu teamă să nu strivesc desăvârșirea, călcam ușor, cu paşi mici şi mărunţi  într-o blândă plutire, iar puţinul meu trup trecea ca o adiere printre trunchiurile copacilor de la marginea pădurii.”
Scriitoarea de pe malul Dunării creează suspans, imagini vii și transmite cititorului acel… „ceva” pe care starea lucrurilor de-acum încearcă să-l șteargă din obiceiuri, din tradiții.
Un mare poet, Vasile Morar din Maramureșul istoric, îmi spunea că dacă nu reușești să transmiți cititorului „ceva”, dacă nu creezi imagini prin care cititorul să umble, să te lași de scris.
Tocmai acest lucru îl observ la scriitorea Angela Burtea. Parc-o vezi la mormântul mamei, pacră-i auzi pașii surzi ce… inconștient, datorită situației, o îndreptă spre pădurea de care-i era atât de dor, pădurea care asigură liniștea oricui.
Revenirea-n satul natal, în locurile natale este o sființenie pe care scriitoarea ne-o înfățișează măiastru: „Profitând de învoirea celor două surori, plec de-acasă spre nemărginire. Doar așa simt că m-am întors pe pământul nașterii mele, că spațiul acela nelimitat îmi aparține cu prisosință. Merg şi mă opresc din loc în loc; merg şi privesc în cele trei zări, niciodată în urmă; merg şi adulmec,  asemenea căprioarelor, genunea. E greaua-ncercare a timpului trecut.
Soarele coboară, iar săgeţile obosite înroşesc depărtarea. M-aşez pe-o creangă groasă, apărută de nicăieri. Privesc cu luare-aminte şi descopăr drumul hoţilor. Tăietorii de lemne au lăsat urme. Pesemne ştiau că într-o zi am să mă-ntorc şi-o să am nevoie de puţină odihnă. Chiar,  unde aş fi găsit eu un loc atât de confortabil, dacă ei n-ar fi făcut risipă? Şi de lemn  şi de indiferență.”
Constatăm cât de bine sunt îmbinate gândurile copilăriei cu natura, cu pădurea, pădurea noastră, care, prin „bunăvoința” aleșilor a început să chelească dealurile și munții.
Ce frumos este când vii acasă și, fie și-ntr-un moment trist, dezastruos, să asculți la marginea pădurii copilăriei un greieruș cântând la gleznă de vioară, să-l cauți prin iarbă, să-l „prinzi” și să-l strângi la piept. Gândul mă duce la Țepeștiul natal unde mi-am„ ascuns” tot ce am mai sfânt, copilăria.
Atât de măiastru povestește scriitoare dunărencă evenimentele încât ai senzația că privești, că trăiești cele scrise de domnia sa, dar în multe, multe pasaje te regăsești, iubite cititor.
Începe … cu alternanțe povestea din copilărie și o duce pe drumul desfundat al vieții către… Destin. Acesta, destinul, de multe ori îl  contestăm, îl blestemăm chiar, alții, șmecherii, cred ca ei l-au descoperit, deșteptăciunea lor l-a format.
Povestea Angelei curge din copilărie spre destin, spre coama lui. Când ai bază o copilărie frumoasă și bogată, ea îți devine reazemul, stâlpul, refugiul greutăților de mai târziu.
Dialogul, parte integrantă a povestirii de excepție, pigmentează cum nu se poate de bine starea lucrurilor, te duce și pe tine cititorule, în acele vremuri, ba, te confunzi cu ele.
Mă regăsesc în dese pasaje și aspecte ale acestei povești de excepție. Și pe mine bunicul m-a învățat să citesc.
Problemele din sânul familiei o  frământă și acum pe cea care construiește…„Destine”. La fel de bine le evidențiază, la fel de bine te face să le vezi cu ochii minții.
Părinții, te aduc pe lume ca să împarți  în părți egale toată dragostea ce-o ai. Ce păcat ca unul dintre ei n-o primește – pentru că nu merită.
Eu ce să mai zic, dragă povestitoare, când, o nevastă căreia nu-i ajungea pensia pentru țigări, m-a părăsit împreună cu copiii care au absolvit o facultate de medicină particulară, exact când au terminat-o, lăsându-mă cu datorii groaznice, inclusiv casa gajată! Ce viață  mai e și asta? Ce destin?
Frumoase-s poveștile!
Genial este faptul că pe măsură ce trăiești aceste suferințe copilărești ori de care sunt ele, acestea, devin așa de frumoase mai târziu…
Creștini fiind, nu se poate să nu dăm Domnului, sufletului ceea ce se cuvine, adică regretul pentru cel care s-a dus.
Asistăm aici la o poveste atât de ingenioasă,  încât ai senzația că Angela Burtea scrie dintr- un oracol, lucru total de necrezut.
Coborând în atâtea amănunte, cu frageda copilărie, cu anii de școală și asta cu toate picanteriile ei te face să crezi ca ai în mâini cartea unui scriitor de valoare, un tipicar căruia nu vrea să-i scape nimic.
Oricand această carte poate fi un scenariu de film. Un film de o mare și intensă calitate, o peliculă unică, specială.
Repet, o exprimare de o înaltă ținută scriitoricească: „Pe bucata de catrinţă păreau că înfloresc amintirile. Serbările şcolare făceau parte din fiinţa mea. Îmi plăcuse să cânt şi să recit, să dansez, iar costumul popular era la mare cinste. În anul acela de clasa I, deşi adormisem greu datorită nerăbdării de-a ajunge mai repede la serbare, refuzam să mai merg la Căminul Cultural, locul unde se desfăşura serbarea. Nimeni nu cunoştea motivul. Singură purtam frica în sân ca pe un măr de aur furat din casa zmeului. Stăteam îmbrăcată în catrinţă şi ie, strânsă la mijloc cu brâu cusut de bunica şi mă tot învârteam, codindu-mă prin casă. Deodată, îl aud pe tata strigând la mine:
-          Faci nazuri? Ce-ţi mai trebuie de nu pleci?
Nici n-am apucat să deschid gura, că tata îmi şi săltă catrinţa şi-mi arde câteva palme peste fund, de n-am ştiut când am plecat. Singură-am plecat! Apariţia ţiganilor căldărari mă paraliza.”
Problema țiganilor dăinuie din vechi timpuri, de când dracu i-a adus pe meleagurile noastre, a băgat tot timpul groază-n noi, ca și acum când au urcat până și-n scaunele parlamentului.
Multă asemănare între povestea Angelei și viața mea. Și eu eram speriat de țigani, dar și de injecții.  Daca-ar fi vreo urgență... ar trebui să mă țină 4-5 bărbați zdraveni ca să nu am „tremurici”. Nu-mi condamn mama, n-am s-o fac niciodată!
Nu uită scriitoarea să ne prezinte și pe colegii din copilărie, care, se pare ca nu a fost așa de fericită. Revenind la viața mea, pot să spun că, fiind foarte tânăr , eu am  racordat casa părintească la rețeaua de electricitate. Doamne, câtă asemănare!
Copilărie ca a noastră, viață frumoasă ca a noastră ,puțini au avut. Noi n-am purtat cheie de gât, n-am avut frică de mașini că...„dau peste noi”, noi am trăit  niște lucruri de o puritate dumnezeiască, aproape inimaginabile în mintea tinerilor de-acum.
Povestea are curs sinusoidal, de la bucurie, la dezastru – dezastrul arestării mamei datotită unui tată iresponsabil.
Pasajul cu pușcăria mamei, este devastator! Te ucide!  O asemenea copilărie este un dezastru cosmic. O vorbă românească spune: ”La omul sărac, nici boii nu trag, nici porumbii nu se fac”.
Cu un tată cât se poate de bețiv, cu o mamă cu pecetea de pușcăriașă,  zăcând într-o sărăcie lucie, cel mai mare necaz trebuia să cadă pe capul celor trei suflete, o bunică și două nepoțele?
Ei, uite că „surpriza” vine”! Mamei celor două fetițe începe să-i crească... burtica. Așa se face că la o diferență de vreo 15 ani, în blestemata familie mai apare un membru, fetița Ruxandra.
Eroina cărții reușește la liceu, reușește să meargă la oraș, să scape de calvarul CAP-ului, dar aici era vorba și de calvarul din familie.
Reușește la liceu cu bursă.
Ce frumoasă este viața de liceu! Mai ales când apar și fiorii dragostei!
Dar cum să împletești în suflet niște lucruri atât de frumoase de liceean cuminte, frumos și deștept cu faptele unui tată care era de râsul lumii, un tată huligan!
„Experienţa mamei îmi era suficientă. Iubirea se consumase repede, iar ea rămăsese să ducă ponoasele tot restul vieţii.
Îmi doream ca şcoala să se termine mai repede pentru a pleca cât mai departe de tot răul care mă înconjura. Voiam să lepăd de pe mine haina aspră, strâmtă şi urât mirositoare cu care mă îmbrăcaseră ai mei încă din clasa întâi, când începusem şi eu a pricepe câte ceva din cele petrecute în casa noastră.”
Deseori naratoarea încearcă și reușește să facă un dute-vino prin viața ei, prin copilărie, reușind foarte elegant  acest lucru.
Starea și situația familiei deveise un obstacol pentru tânăra îndrăgosită, absolventă de liceu, ba, situația devenea tot mai dramatică.
Cum poți să simți o ușurare în casă, o liniște, când îți moare tatăl care te-a chinuit atât!? Incredibil. Ce destin! Ce simte un copil când scapă de tatăl „povară”!? Greu de închipuit, greu de descris, dar..., destinu-i destin. Viața merge înainte. Trebuie să meargă pentru că așa a creeat Dumnezeu lumea. Unul pleacă, altul... vine.
Ajunsă-n pragul unei oarecare maturități, eroina cărții, îndrăgostită la rândul ei n-ar fi vrut să se întoarcă în satul natal să practice meseria pe care o învățase în anii de liceu: „meseria aici? De ce să pleci tu printre străini?
-Nu pot, mamă, nu pot să rămân! Umbrele amintirilor sunt peste tot, dau năvală şi când sunt departe, darămite aici?
-Fata mea, intervenea uneori şi bunica, fugi tocmai acum când s-a liniştit pământul, când diavolul s-a ridicat la cer? Cine să ne mai tulbure?
-Urmele paşilor, faptele ordinare la care am fost silită să asist, umilinţa pe care am îndurat-o în faţa sătenilor. Până şi-n livadă, şi-n pădure aud ţipetele de groază ale trecutului. Te iubesc, bunică, te iubesc cum n-am iubit vreodată pe cineva, dar nu mă pot întoarce în locuri saturate de lacrimile slugărniciei, ipocriziei şi-ale sărăciei. Vreau să plec departe, acolo unde nu mă cunoaşte nimeni. Cei care mă vor descoperi să nu fie nevoiţi să privească peste umărul meu şi să-mi lege prezenţa de nelegiuirile neamului.
Mama se retrăgea repede la auzul vorbelor mele, ştia bine că ea adusese tot răul în casa bunicii. Din neascultare şi din prea multă credulitate, mama îşi ispăşise o parte din pedeapsa vieţii.”
Of! Pe măsură ce pătrunzi în măruntaiele cărții, îți dai seama că titlul cărții nu este o capcană, dar... de ce Destine și nu destin? Chiar îți pui banala întrebare...la ce trebuie să mai trăiești?
Această carte este atât de valoroasă, te copleșește, îți produce insomnii.
O parcurgi cu sufletul la gură, intuiești stări și situații care te sperie, aproape fiecare frază te face să-i dai o și mai mare atenție.
Parcurgând partea finală, nu mai poți nota nimic! O viață de om, un destin între destine!
...Încurcate  mai sunt căile Domnului!
O felicit pe Angela Burtea pentru felul emoționant în care îți oferă „bucăți fragile” din „destine casante”.