Cu o scurtă, penetrantă prefață a cunoscutului istoric literar Cornel Ungureanu și o prezentare a lui Mircea Mihăeș pe copertă, volumul de poezii Ecouri (Editura Eurostampa, Timișoara, 2016) al Anei Corcea constituie o apariție editorială menită să întregească efigia spirituală a unei distinse intelectuale din viitoarea capitală europeană, Timișoara.
Autoarea volumului s-a remarcat ca un dascăl de excepție, publicând de-a lungul anilor patru cărți de comentarii și sinteze didactice, un dicționar de termeni literari, dar și trei volume de versuri: Clipa amiezei (1996), Ochiul fântânilor (2000), Cercul lumilor (2000). Rafinata intelectuală s-a ilustrat prin contribuțiile teoretice din domeniul pedagogiei și metodologiei, fiind încununată cu premii pentru contribuțiile sale. Realizările ei științifice sunt cu atât mai lăudabile cu cât traversăm o perioadă dificilă,

în care unii vorbesc despre dezinteresul dascălilor pentru această profesie ce continuă să se confunde, pentru cei aleși (iar Ana Corcea este, indiscutabil, una dintre fericitele excepții), cu un veritabil apostolat. Dovadă stau premiile cu care a fost încununată activitatea de dascăl de limba română a Anei Corcea.
Poeta de acum este un fost student al Universității clujene, Ana Corcea fiind colegă de an cu poeții Ioan Moldovan, Augustin Pop, Mircea Petean, cu criticii Ștefan Borbely, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian. Chiar dacă a evitat să colaboreze cu revistele studențești de atunci, poeta a recuperat în anii săi de profesorat, publicînd în mai multe publicații culturale.
Pe coperta a patra a volumului, Mircea Mihăieș constată că Ana Corcea practică o ”poezie a sentimentelor profunde, trecute prin filtrul unei viziuni postmoderniste”. Sagacele critic îi remarcă principalele trăsături ce o așează în imediata vecinătate a colegilor ei de generație, optzeciștii: ”detașare, ironie, sarcasm și o rețea culturală, o plasă intertextuală de finețe și expresivitate livrescă”. Sunt trăsături ce îi confirmă, indiscutabil, ”vocea poetică distinctă”, dar o și afliliază unei familii de spirite, anume cea a generației optzeciste.
Desigur, poeta a debutat mai târziu decât colegii de promoție, dar are avantajul de a fi venit în câmpul literelor cu o remarcabilă maturitate și siguranță a tonului. În spirit postmodernist, poeta descoperă ritualurile cotidianului, ale banalității diurne, vidată de orice urmă de sacralitate, înregistrându-le cu un ochi ironic, atent la amănuntele semnificative. Să cităm, de pildă, poezia Mister, edificatoare pentru acest lirism eliberat de convențiile solemnității clasice: ”mă preling ca o rază de soare/ pe sânii tăi dezgoliți/ de prejudecăți/te încălzesc cu privirea mea/ mirată/ că Dumnezeu a creat/ o asemenea făptură/după chipul și asemănărea cui/<<zeitate lenoasă>>”.
Preluând întreg rețetarul postmodernismului optzecist, Ana Corcea jonglează grațios cu teme și motive ale literaturii clasice sau contemporane (Caragiale și Nichita Stănescu sunt printre zeii cei mai des invocați) practicând o artă combinatorie, ce mixează cu nonșalanță stiluri și forme dintre cele mai diverse. Poeta știe prea bine că totul s-a scris, că totul a fost afirmat și că poetului de azi nu-i mai rămâne decât jocul ironic (nu lipsit de o anume tristețe) cu fragmente desprinse din templul unei tradiții minate de mai multe generații de troțkiști culturali, fragmente resemantizate, ca în poemul mai jos citat: ”unii poeți/ nu-și mai pun întrebări/ nu se mai miră de nimic/ stau deoparte/ în dealul ironiei/ și vânează oportunitățile/ pe care le implementează / în poem/ cu o peniță incisivă” (Unii poeți).
Printre procedeele predilecte ale liricii Anei Corcea - o voce ironică, incisivă, ”implementând” în poem nenumărate aluzii cărturărești - stau la mare cinste parodierea modelelor, dialogul intertextual, citatul ironic, invazia livrescului în cotidian.
Poeta își scrutează iluziile și dezamăgirile cotidiene cu luciditate, cu o ironie amară. Lirimul ei pendulează mereu între freamătul vieții autentice, necontrafăcute, și livresc. Reflexive, cu scăpărări aforistice, poemele din volumul Ecouri consolidează „prin reflecția rapidă asupra unei istorii personale” (Cornel Ungureanu) un univers liric matur, incitant, cu numeroase note personale, în ciuda faptului că poeta recurge la uneltele îndelung tocite de colegii ei de generație, optzeciștii, mai mult sau mai puțin norocoși în ascensiunea lor socială.
Expresie a unei confesiuni directe, a unui discurs demetaforizant, sub măștile postmoderne ale unui biografism difuz și nostalgic, Ana Corcea își redescoperă eul profund și dimensiunea ei creatoare, printr-o autenticitate filtrată prin livresc și ironie.