Prima impresie pe care ți-ar putea-o lăsa lecturarea cărții de debut a băimărencei Florica Bud, ”Iubire, sunt un obiect nezburător” (Ed. Gutinul, 1992), este aceea că ai în mână o carte destinată celor mici, și nu o carte ”serioasă”. Este numai o părere, pentru că dacă treci peste faptul că autoarea și-a numit mai ”ciudat” eroii, mai aproape într-adevăr, de cele purtate de personajele care ne-au populat basmele copilăriei, superficialitatea primei concluzii dispare. Atunci te trezești ținând în mâini o carte scrisă de-o scriitoare puternic ancorată la realitățile României postdecembriste, de-o bună mânuitoare a cuvintelor, pe care, strunindu-le bine, le pune să vorbească despre o lume altfel percepută și, bineînțeles, altfel redată. Este încercarea ei de a se debarasa de ”dulcele stil clasic”, ale cărui reguli nu-i priesc.

De aceea, plătind acest tribut al renunțării, prozatoarea preferă fraza scuturată de un lexic spumos, dezbrăcată de-o vestimentație pompoasă, gândind că astfel își poate netezi propriul drum prin hățișul unei lumi îmbuibată de o literatură bogat bogat redată lexical și imagistic. Dar, dacă tot am ajuns aici, trebuie spus că ea face dovada unei prezențe de spirit de-a dreptul deosebite, în care intuiția are un loc aparte. Susținându-și îndestulatoarea imaginație cu dese incursiuni în ludic, scriitoarea conturează un infinit univers în textele sale, un spațiu propriu, în care, fără să se teamă de ceva, își pune cuvintele la lucru. Astfel, această femeie cu ”inima din flori țesută”, care-și dorește ”un colțișor unde să nu fie ușor de găsit și torturat”, încearcă să afle poziția exactă a spiritului său creativ. Chiar și cu prețul unui obositor pelerinaj la porțile cetății Visului.

          Pasaje întregi din această carte trădează un rasat filolog, precum și un profund psiholog, un bun cunoscător al artei introspecției. Pornind de la oastfel ”bază de date”, Florica Bud jongkează cu ușurință cu orice idee, de fiecare dată reușind să-i confere acesteia aura cea mai potrivită, forma cel mai bine conturată. Așa se face că ea își permite să vorbească despre iubire ca despre ”un obiect de examen”, despre motivele eternului dipol bărbat-femeie, despre imensa rețea de drumuri, necesară, din punctul ei de vedere, ”ca toate gândurile să poată circula în voie”, cu ușurința iluminatului care știe ce să facă pentru a atinge stadiul cel mai înalt al spiritualității. Sunt argumente care trădează o autoare cu îndelung exercițiu al scrisului, o autoare care a stăpânit bine arta așteptării. Asta explică reușita ”din prima”. Altfel spus, prin demersul său literar, băimăreanca Florica Bud nu punctează decât intenția de erijare în destoinic apărător al libertăților democratice ale individului. Și cum ar fi putut reliefa mai bine acest fapt, decât bătând monedă pe frământările politice de pe la noi. Numai că, pentru ca nimeni să nu se poată descoperi pe sine în ”exemplele” ei, prozatoarea a găsit o cale aparte de detaliere: alunecarea-n ludic. Așa se face că ”Partidul celor ce nu pot fi fericiți” negociază te miri ce cu ”Partidul lui n-avem”. Întărâtați de răspunsul negativ al ”Partidului c-o majoritate inutilă”, primul ”partid” citat mai sus începe să se prețuiască, să se înțeleagă tacit cu ”Partidul celor: Unde nu-i cap, vai de picioare”, pentru ca, în sfârșit, consolator parcă, să se ”reunifice” cu cei din ”Partidul celor care n-avem incotro”. Este cea mai bună dovadă că Florica Bud este o prozatoare ”cu ochiul treaz”, care poate dibui esența la tot ce i se întâmplă în jur, o prozatoare ce, prin extrapolarea lucrurilor, reușește să definească o altă lume, un alt tot unitar. O lume pentru înfrumusețarea căreia pledează în toate paginile cărții sale.

 Revista ”Tribuna”