În descendenţa dicteului automat al suprarealismului, care, încă din 1924, programatic, prin André Breton (cu punct de plecare departe, în teoria inspiraţiei, creată în Antichitate de Platon), adopta notarea automată a fluxului gândurilor, aşa cum vin din subconştient, fără cenzura conştiinţei, cartea Vioricăi Răduţă, În exod – Cartea Românească, Bucureşti, 2008 –, este o scriere aflată la graniţa dintre roman şi poem în proză, unde materialul epico-liric se adună într-un şuvoi continuu, cu toate că este alcătuită din două părţi (Înainte de Irod şi Irod şi Patimile după mine vin. Ilustrate), cuprinzând un număr inegal de capitole, în care sunt sedimentate, în cantitate incomensurabilă, date despre lumea unde a crescut şi s-a format naratoarea, caracterizată printr-o extraordinară capacitate senzorială, care, consemnându-le, îşi exprimă, implicit, ataşamentul definitiv faţă de această zestre spirituală, căreia, fireşte, îi este tributară.

Cartea pune laolaltă – în termenii lui G. Genette –, în proporţii diferite însă, toate tipurile de focalizare, însumând, în felul acesta, în cele circa 240 de pagini, poate mii de fapte, gesturi, credinţe, superstiţii, mentalităţi, secvenţe de viaţă, de gând, de suflet, ale unui număr, de asemenea, incalculabil de personaje reale sau doar spectrale, pe care vocea naratoare, dominantă între celelalte instanţe, le adună şi, asemenea unui malaxor, le amestecă şi le dă consistenţa întregului.
Urmărind, concomitent, holistic și secvențial, individual, lumea care face obiectul atenției scriitoarei, romanul Vioricăi Răduţă oferă, printr-o trecere, în zigzag, de la apolinic la dionisiac, imaginea unui univers ce are, de la început, drept atribut inalienabil, coexistenţa realului cu oniricul – aşa cum remarcă, mai ales, naratoarea –, transpusă într-o construcţie, concomitent, seducătoare şi dificil de abordat, pentru cititorul care, de cele mai multe ori, caută, într-o scriere de acest tip, naraţiunea, or lirismul – oarecum, în cartea de față, în descendenţa lui Zaharia Stancu – constituie, pentru un lector obişnuit, un impediment ce poate să-l îndepărteze. Nu cred însă – trebuie să spun acest lucru – că scriitoarea se adresează publicului larg, prin creațiile sale, dar nu este cazul unor observaţii, aici, referitoare la distincţia dintre succes şi valoare literară.
În privința romanului În exod, printr-un monolog neobosit, naratoarea alcătuieşte o monografie sui-generis a spaţiului ei natal şi, în acelaşi timp, pe acest fundal, dezvăluie mare parte din propriul bildungsroman, demers cu miză dublă: cunoaşterea şi autocunoaşterea, prin observaţie, analiză şi introspecţie. De aceea, în text, abundă, de pildă, notaţii de felul: ... mă uit la gândurile ei, care mi se pare că miros a fân sau: Frica mă atrage. Aud. Are miros de bărbat. Şi poate tocmai această tatonare involuntar sinestezică a realităţii permite, uneori, privirea prospectivă asupra personajelor, ca în cazul fratelui Pavel, fiinţă aparte, printr-o sumă de calităţi, ce răzbat din confesiunea surorii, traducându-i admiraţia, în viaţa ei având un loc privilegiat. Mai mult, cei doi se manifestă, de multe ori, în complementaritate, prin echilibrul, calmul, înţelepciunea ce-l caracterizează pe frate. De pildă, el e mereu în urma evenimentelor, dar nu-i altul care să le înţeleagă mai bine. Personajul este însă aureolat de o tristeţe, pe care naratoarea o explică, anticipând, în primele pagini ale cărţii, drama pierderii soţiei, la o vârstă încă tânără, care îi transformă în eroi tragici ai unui destin nemilos, implacabil.
Satul copilăriei şi oraşul lui Bagdad – este vorba de o personalitate locală, boierul Alecu Bagdat, cunoscut pentru actele sale filantropice şi pentru contribuţiile esenţiale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la modernizarea oraşului Râmnicul Sărat, pe care îl transfigurează artistic scriitoarea în romanele sale – constituie spaţiile prin care sunt purtaţi cititorii romanului, eden terestru, cel care alimentează filonul liric al evocării.
Pe de altă parte, o sumă de imagini-laitmotiv punctează textul, amplificând sensurile unui roman ce cuprinde un număr diferit de planuri, în funcţie de unghiul din care este evaluat. Spre exemplu, pe lângă real şi oniric sau real şi fabulos etc., se poate decela, de asemenea, concurenţa pe care i-o face realităţii piesa de teatru pe care o tot pregăteşte Învăţătoarea, sora de mamă a naratoarei – evenimentul având, până la un punct, funcţie similară, la nivelul construcţiei cărţii, cu a concertului din muzică de Bach, al Hortensiei Papadat-Bengescu –, în care pare a fi implicată, direct sau indirect, toată suflarea satului, reiterare a străvechii teme a lumii ca spectacol. Se creează, în felul acesta, două universuri concentrice, realul adăpostind ficționalul, fără a căuta să-l camufleze, ba chiar supralicitându-i rolul în viața comunității, prin această antrenare a tuturor în spectacolul Învățătoarei.
Pe lângă Învăţătoare însă, roluri esenţiale de coagulanţi ai lumii pe care o panoramează naratoare îl au încă două personaje, crosnierul (cel ce se identifică, aproape, cu drumul, fiind mereu cu „crosnia” în spate: cară lemne, și, în acelaşi timp, duce povara destinului propriu, însă își asumă, totodată, şi statutul de tezaurier, măcar parţial, al conştiinţei colective, amintind, fie şi vag, de personajul lui Boris Vian, din Smulgătorul de inimi, „La Gloïre, bătrânul care nu mai are nici măcar identitate, La Gloïre fiind, de fapt, numele bărcii cu ajutorul căreia străbate apele unui râu roşu, ca să adune, numai cu gura, mizeriile pe care le aruncă aici toţi, descărcându-şi, în acest fel, conştiinţele pentru tot ceea ce fac şi plătindu-l cu mult aur, care însă nu-i este de niciun folos, pentru că nimeni nu vrea să i-l primească în schimbul a ceva care să-i fie lui de folos”, după cum observam, în cartea mea Zigzag prin literatura lumii, Ed. Junimea, Iaşi, 2015, p. 231) şi fotograful, cu aparatul aşezat pe trepied, gata mereu, parcă, să dea nemurire clipei. Se poate, în consecinţă, vorbi de o funcţie, pe care naratoarea o împarte cu aceste personaje, toate omoloage, într-o anumită măsură, prin misiunea lor, ale „povestaşului” lui Mario Vargas Llosa.
De altfel, cartea Vioricăi Răduţă, asemenea unui fluviu, captează afluenţii – vocile satului ori doar crâmpeie de gând, realităţi sau rodul unor halucinaţii – şi revarsă totul, în cascadă, în faţa cititorului, căruia nu-i rămâne decât să se descurce printre curenţii care se creează în apă. Iată, spre exemplu, un astfel de eşantion, ales aleatoriu: Femeia lui Ştefan n-are copii din cauza glasului. Papagalul, cumpărat odată cu rochiile scurte, o ascultă până înfiază unul, Să se descurce! Apoi o fată de peste trei dealuri, una slabă care obosea fiindcă mestecă vântul, veni să se facă femeie în gospodăria lor. Curtea se opri în ochiul de sticlă.
Deocamdată chiar fotografia la minut, şi crosnierul e aproape real în dunga dealului pe care ia uite! îşi zice fotograful, oamenii scoşi din propria fugă înaintează exact în gura trompetei. Pătrunşi de o adiere care se simţea până aici, dealul îi ţine în afara timpului. Dacă l-ar fi auzit, Constantin ar fi ieşit în sfârşit din spatele greu, ar fi scăpat de luna aia de deasupra casei din deal. Catrina îşi ia liniştea, doamnă Învăţătoare, şi-mi spune să dorm jos, la marginea patului, pe pământ, Iar te faci nevăzut, ia-ţi şi dimineaţa cu tine, că mă arde pielea şi nu pot să dorm. Mă tot gândesc cum îmi face ea drumurile, Şi ce, ai altceva de făcut?! Zice. Că a stat legată de grindă, cu capul în jos, deasupra ceaunului cu lapte, o jumătate de zi şi tot n-au ieşit, Cât or să mai crească? Constantin a văzut că e femeia lui doar cu numele. Şerpii creşteau. Depinde de vise, zice. Femeia se mutase zece-douăzeci de ani mai încolo şi el tot cu ochii la ea. A spus că moartea vine direct în vieţile noastre. A spus şi uite că s-a topit. Mâl simt în gură şi în minte, spune. Mă trezesc cu visele mamei lângă pat, să ştiţi. Dimineaţa, nu mai este. Tocmai se răstea la cadavrul ei, aşezat pe masa din sufragerie. Nu mai avea ce căuta acolo (...).
Prin această estompare a graniţei dintre imediatul palpabil şi imaginarul colectiv – aşa încât trecerea se poate face, oricând, dintr-un sens în altul, fără ca vocea care narează să-i ofere indicii de orientare lectorului –, prin prezenţa unui foarte mare număr de trimiteri la credinţe, mituri, legende, caracteristice pentru lumea din arealul fizic şi spiritual construit, prin îngemănarea vieţii cu moartea, prin asumarea supranaturalului ca latură inalienabilă a existenţei, dar şi prin alte trăsături, romanul Vioricăi Răduţă se apropie de realismul magic, ilustrat, mai ales, de literatura sud-americană.
În ceea ce o priveşte pe naratoare, apartenenţa la această lume, pe care şi-o proclamă îi generează empatia, tradusă în mândria – neexprimată –, a ei şi a celor din jur, venind din şansa, dar, concomitent, şi din povara unei asemenea complexităţi inextricabile pentru neiniţiaţi, mai exact, pentru outsideri, cartea întinzându-le o punte pentru apropiere, fiindcă monografia pe care o construieşte Viorica Răduţă adună, pe lângă laturile văzute ale perimetrului pe care-l cunoaşte, îl observă şi-l judecă, şi – sau în special – pe cele nevăzute, cu deosebire felul de a gândi, de a simţi şi de a visa al personajelor care întruchipează, cu precădere, oameni ataşaţi de vis, cu un lăuntru mai bogat decât viaţa lor din afară. Visează în somn, dar, mai mult, visează cu ochii deschişi. De aceea, de pildă, dormind, Învăţătoarea se întoarce pe partea cealaltă. Alexe o trage de la marginea patului (...). Lângă el se întâmplă multe... Sau: Crosnierul ştia că iar l-a prins visul acolo pe marginea drumului şi se aşeză pe iarbă în aşa fel, încât să nu i se uite cineva în somn.
La confluenţa vocii naratoarei cu vocile personajului-colectiv incluse, apoi, aici, de obicei, în stil indirect liber, doar iniţiala majusculă atenţionează în legătură cu schimbarea sursei cuvintelor: Şi Catrina are să-l întrebe Ce faci, iar dormi pe unde apuci? Îţi rămân singure visele, ce naiba ai? Eu nu zic nimic, doamnă, dar sunt zile atât de lungi în degete, Ce zile, care zile, că mă-ntreabă toţi dacă te mai apucă boala aia de ştergi gardurile cu foi de porumb şi Se roagă sau ce? Că oi fi punând tu gândurile la rând şi stau ţambrele aşa frumoase, Că să le apuci tu sau visezi, dăşteptule!?...
Sub aspect stilistic, o observație care se impune este că textul romanului Vioricăi Răduţă, în primul rând, prin expresivitatea adusă de abundenţa metaforică, se înrudeşte cu scrisul lui Fănuş Neagu. Câteva fragmente sunt relevante în acest sens: Dinu ţine mâinile pe lună şi se uită la geam; o siluetă subţire seamănă exact cu tăcerea lui; frigurile stau în spatele oglinzii şi-i arată faţa; Una dintre mori tace mereu. Se uită la apă cu ochii din spate; bărbaţii aveau dinţii tari şi opreau ploaia cu ei; Duminica îşi coase rochia pe ea. Culorile vin mai târziu...
Amplul poem-monografie, apropiat, cum arătam, de realismul magic, este, prin vocea naratoarei, confesiunea unei lumi pentru care vieţuirea nu este nici simplă luptă cu obstacole de tot felul, întâmpinate aproape la orice pas, dar nici resemnată supunere faţă de un destin implacabil, ci se constituie în exprimarea unei continue tentative de a smulge semnificaţia clipei, în speranţa de a păstra, apoi, prin generaţiile care vin – sau pentru ele – urmele trecerii prin viaţă ale unei lumi simple doar la suprafaţă, fiindcă, fără un iniţiator, apropierea de înţelegerea ezoterismului inerent unui astfel de loc este cvasiimposibilă.
De remarcat, de asemenea, este și că o prezenţă constantă, de fapt o instanţă de a cărei prezenţă sunt conştienţi cei mai mulţi, în viața personajelor romanului, este Sfânta Maria, alt laitmotiv la nivelul cărții, la fel ca şi drumurile crosnierului, nopţile Învăţătoarei, cu visele ei parcă nesfârşite, oglinzi ale realităţii, imagini din alt unghi ale acesteia.
Deşi, aşa cum am arătat, cartea aduce imaginea complexă a unei lumi, privite și în ansamblu, dar și în componentele ei, treptat, atenţia se îndreaptă, mai ales, spre neamul naratoarei, numeros, cei evocaţi fiind personaje cu „funcţii” strict codificate în scenariul ori poate în ritualurile familiei: Naş Răghină, Mama Tinca, Învăţătoarea etc. O figură aparte este, de pildă, în context, cea a mamei, la care se fac referiri, tot cu aport consistent liric, rămasă văduvă devreme (şi având o fetiţă, devenită în carte, mai târziu, Învăţătoarea), împinsă, după şapte ani, de socri, să plece din casă şi să-şi facă un alt rost, să se recăsătorească. Acesteia i se adaugă secvenţe prin care se reliefează istoria neamului, răsfirat pe Valea Sălciei şi în „oraşul lui Bagdad” sau „al lui Irod”, care are, în prim-plan, mereu, pe câte cineva, cu date, chiar dacă nu spectaculoase pentru lumea din afară, dar reprezentativ măcar în unele momente ale existenţei sale, pentru ai lui ori pentru comunitate, cum, de exemplu, este şi tatăl, al doilea soţ al mamei, muncind neobosit la Confecţii, până aproape la a se identifica dureros cu maşina de cusut, în timp ce copiii îşi urmează drumul neabătut spre ei înşişi, spre propria împlinire.
Având în vedere acuitatea senzorială amintită a naratoarei, textul romanului Vioricăi Răduţă dă impresia, deci, că un aparat performant, sofisticat, înregistrează, concomitent, tot ce spune şi ce gândeşte o lume, ceea ce face posibilă intersectarea replicilor şi dificultatea de a discerne contextele verbale în care se rostesc ori chiar emiţătorii, pentru a se vedea, ulterior, continuarea. În plus, valorificându-și propria biografie, din care face punct de plecare pentru roman, scriitoarea alcătuiește un adevărat puzzle ale cărui piese sunt oferite cu generozitate cititorului temerar, dându-i, totodată, posibilitatea de a le selecta și a reconfigura el însuși un întreg din ale cărui sensuri incalculabile să poată recepta măcar o parte, devenind, astfel, într-o anumită măsură, parte a acestui spectacol în spectacol – al vieții și al imaginației –, prin amintitul amestec de voci, de planuri…
Cât privește titlul romanului, acesta poate fi descifrat – distinct – pentru cele două spații concentrice despre care aminteam, cel al lumii reale și cel al piesei de teatru a Învățătoarei, fiindcă se poate vorbi și de un „exod” spre oraș al neamului naratoarei, dar și (legat însă, oarecum, tot de acesta) de partea finală a spectacolului, în care spectatorii sau cel puțin o parte din ei, părăsesc scena. Prezența prepoziției „în”, atrage atenția însă că „exodul” este încă departe de a se termina, că, de pildă, orașul în care se mută o parte din personaje este doar o etapă din viața lor, tranzitorie.