Nora Iuga – “Dactilografa de noapte”,

Asoc.Scriitorilor din Bucuresti & Ed.Cartea Românească, 1996.

       Cu un volum de poezie aflat sub pecetea biografismului reapare pe scena literaturii – “Dactilografa de noapte”, Asoc.Scriitorilor din Bucureşti & Ed.Cartea Românească, 1996, în cadrul colecţiei “Poeţii Oraşului Bucuresti “– poeta Nora Iuga. Un puternic accent confesiv au cele 20 de poeme adunate-ntre coperţi. De parcă poeta ar fi reuşit să reducă distanţa dintre cititor şi ea numai la spaţiul dintre versuri. De fapt, fiece vers parcă-i anunţă prezenţa. Şi nu una spirituală, normală în orice relaţie cititor-scriitor, ci una chiar fizică. Senzaţia este aprofundată de pasajele

în care poeta reuşeşte să-i creeze cititorului impresia că întregul mesaj poetic lui îi este adresat, chiar de întâiul vers al cărţii: “să stai ca o umbră sub clopotul verii”.

Un vers ca un îndem, care-l pune pe cititor în postura celui care trebuie să se pregătească pentru confesiunea ce va să vie. Numai că – o posibilă dezămăgire? autoarea îl întâmpină cu subtilă ironie: “faţa ta caraghioasă rătăcită printre tarabe/ ocolită de tocmelile muşteriilor/ - nici un stergător de parbrize/ nu poate spăla aerul/ de această imagine”(Băteam strazile seara la ora cinci). Dar, parcă intuind o posibilă “supărare” a Măriei Sale, Cititorul, autoarea revine, compensatoriu, luând în răspăr propria sa identitate: “o doamnă bătrână cu toca neagră/ fără sex-appeal si fără resurse/ într-o piaţă cât burta căscată/ în hoitul oraşului”.

       Atenţia poetei, cu predilecţie, este îndreptată înspre ceea ce-ar fi de numit “fotografierea cotidianului”. Ceea ce demonstrează faptul că, în pofida apartenenţei sale la o cu totul altă grupare literară, Nora Iuga a fost profund marcată de “revoluţiile” spirituale generate de mai tinerii optzecisti, adică de cei care-au “trădat” natura si generoasele-i modele, în (de)favoarea bulevardelor zgomotoase şi a firmelor luminoase, “teme” aproape “virgine” în peisajul nostru poetic. Aşa ar potea fi explicate multiplele filiaţii din scriitura Norei Iuga, scriitură care, în multe locuri, aduce clar cu cea a lui Traian T.Cosovei sau cu cea a lui Alexandru Muşina: “băteam străzile seara la ora cinci/ adulmecam după o dâră de naftalină/ drogul perfect pentru o beţie aristocratică/ pleca din mine lumea/ plecau convoaie lungi/ feţe scurte pătrate feţe întoarse pe dos/ feţe turtite în carlinga istoriei”. Finalul citatului trimite cu gândul la poezia lui Valeriu Stancu, ieseanul la care repetiţiile au rodul de subliniere a unei imagini, de intărire a altora. La Nora Iuga însă, “întrepătrunderea” acestor astfel de pasaje ridică semne de întrebare, între care cel mai ascuţit ar fi cel legat de o posibilţ sţracie imagistică.

       Dar, în pofida faptului că poeta şi-a scris cartea sub auspiciile clare ale optzecismului , imaginile ,“îmbrăcate” de ea sub o astfel de haină, sunt contemporane autoarei: “şi se stinge farul/ intimidând iluzia unei bătrâne/ cum în cazărmi soldaţii/ povestesc de slujnice/ cu largi camăşi de pânză” (iluzia unei bătrâne). Altfel spus, literatura modernă cu mijloace antice, vechi şi de demult, cum glăsuia mai an un prieten ce şi-a dat duhul. Şi ca să ne convingă de faptul că poeta a rămas puternic ancorată vremurilor posbelice în care şi-a împlinit adolescenţa şi vieţuirea, “scapă” în poeziile sale imagini numai de ea ştiute, precum şi multe altele din care, cu o nonşalanţă şi cu o îngâmfare caracteristică celor ajunşi în pragul bătrâneţii, subliniază momentele “luminoase” ale propriei sale existenţe: “fă o demonstraţie la trapez/ fii o balerină ridicolă şi fără dinţi/ fii încă acea donna donna angelicata/ a profesorului călinescu” (superba călătorie cu donna angelicata), sau: “azi noapte l-am visat/ pe liiceanu” (punct). Păi, punct am cam pune şi noi! Nu de-alta dar, în vremuri în care suntem contemporani cu o sumedenie întreagă de poeţi cu o imaginaţie de-a dreptul luxuriantă, nu prea ai cum să scrii şi să vorbeşti frumos de cineva care nu se poate abţine de la temenele nici măcar în vis!

     Versuri în şir, chiar câteva poeme, în care poeta încearcă chiar şi poezia cu accente ludice (superba călătoria cu donna angelicata; şi cerul ca un ou moţăind) fac dovada unei poezii scrise cerebral, cu disperare chiar, o disperare a cuiva care se simte părăsit de inspiraţie şi care încearcă să supravieţuiască literar şi spiritual mizând totul, dar absolut totul, pe o singură carte. Binenţeles că nu puteau lipsi, ţinând cont de explicaţia de mai sus, singura plauzibilă, nici pasajele cu un puternic iz erotic. În multe dintre ele însă, datorită “clarităţii” lor, un Mihail Gălăţanu sau un Lucian Vasilescu, poeţi recunoscuţi printr-o astfel de scriitură, ne apar în postura de sfinţi. Şi e normal să fie aşa: în timp ce ei, şi nu numai ei, scriu despre ceea ce simt, poeta Nora Iuga, ajunsă fiind în pragul senectuţii, adică în pragul îndelungilor priviri întoarse în trecut, în praful interminabilelor oftaturi, scrie despre ce-a simţit şi, în primul rând, despre ceea ce-ar vrea sâ mai simtă: “vai, a murit nervul tău leonora/ frivolul nerv care-ţi şedea atât de bine/ şi tu inconştiento încă speri” –poeta Nora Iuga se numeşte, în acte, Eleonora Almosnino-, sau: “să nu te doară carnea leonora/ cu care-ai învelit o rasă veche” (superba calatorie cu donna angelicata), sau: “ sigur c-am vrut şi eu/ sub biciul cuvintelor/ atât de confuză şi falsificată/ să mă trezesc că-mi face cineva cu mâna/ din înghesuiala de fuste şi soldaţi” (au relanti), sau: “o frică de dorinţă/ singurul lucru curat înainte de bătrâneţe” (aici piciorul calcă în gol), sau: ”dincolo de graba păianjenului/ de maniacii răspândiţi pe plaji clandestine” (relicve din epoca roz), sau: “în cada albă/ sub duşul dătător de speranţă/ scene vesele cu bărbaţi şi femei/ orgii nupţiale într-un acvariu/ şi secreţiile sepiei înghiţind/ superbele balansuri ale sexului/”, sau: “primeam scrisori de la oameni/ care mă iubiseră de mult”, sau:”exersează-ţi labele” (reîntoarceri în piaţa cerului), sau: “femeile se mângâie singure” (frumoasă încordată întinsă pe apă), sau: “corsetul bunicii cu şireturi roze/ poate amintirea unui adulter”.

       Ce să mai zic? Poate doar că suntem în faţa unei clare dovezi, în faţa unei concluzii clare: poetele nu pot scrie bine decât atâta timp cât au o intensă viaţă sexuală!

       E tristă această concluzie dar, din nefericire, e cât se poate de clară. Cele mai apropiate-alte-exemple ar putea fi “cazurile” Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu sau Gabriela Melinescu. Şi, cu “ceva bătaie” la cântar, chiar şi Angela Marinescu.

     În poemul “şi ceasul lui de mâna mea” Nora Iuga recunoaşte: “îmi place să vorbesc despre mine/ iată o mărturisire derutantă”. Pentru cine? Că mie, dupa ce-am citit cartea, mai bine spus primele poeme ale cărţii, nu-mi mai trebuia această marturisire din finalul ei. Tocmai de aceea şi sunt de acord cu această poetă într-un singur punct al întâlnirii noastre: “trebuie să recunosc sunt zile când bat câmpii” (aici piciorul calcă în gol). Dar, din nefericire pentru ea, poeta a uitat continuarea: zilele în care bate câmpii sunt cele în care-cică! – scrie poezie.